Atunci când faci recomandarea unei cărți de non-ficțiune, criteriile de valoare nu mai sunt subiectivitatea, ce „mi-a plăcut mie” sau „trebuia altfel”. O carte de non-ficțiune, fie ea și de popularizare a unui domeniu științific, cere ceva competență în domeniul respectiv pentru ca spune „e corect sau nu”. Cu toate acestea, eu voi fi foarte subiectivă atunci când voi spune că am citit „Viața secretă a copacilor”, o carte despre botanică și silvicultură, ca pe un roman bun, cu personaje și povești. Scrisă de silvicultorul german Peter Wohlleben, cartea aceasta este o declarație de iubire pentru pădure, copaci și incredibila complexitate a ecosistemelor forestiere.
Această carte ar trebui citită de toată lumea dar mai ales de către adolescenți, pentru că mediul pe care noi îi degradăm accentuat, pădurile tăiate, verdeața urbană degradată, toate acestea vor avea impact în decursul vieților lor. Copiii trebuie urgent educați în sensul ecologiei, pentru că cei mai mulți cresc azi în medii urbanizate, nu au deloc tangență cu natura, sunt indiferenți la aceasta. Cărți precum e aceasta îi ajută să îndrăgească instantaneu botanica și să devină și mai curioși cu privire la mediul înconjurător, un mediu care azi e prea mult digital, deși ar fi cazul să fie mai mult offline, pentru sănătatea lor psihică. Se știe, de altfel, că o ieșire în natură scade anxietatea și depresia la orice vârstă.
Să începem. Ce revelații aduce această minunate poveste despre copaci? Aceea că arborii sunt un fel de ființe sociale, că ei comunică între ei prin intermediul rădăcinilor și moleculelor eliberate în sol și că se ajută între ei, semnalizează pericolele (dăunătorii) și „cresc și educă” arborii-copii. Copacii „învață” să crească și să se adapteze, în felul lor specific. „Procesul de învățare se realizează prin micro-fisuri dureroase, consecințe ale vântului puternic care încovoaie copacii într-o parte și alta. Acolo unde doare, copacul trebuie să-și întărească scheletul. Asta costă o grămadă de energie, în detrimentul creșterii în înălțime. Singura consolare o reprezintă lumina suplimentară pusă la dispoziția coroanei prin moartea copacului vecin. Dar și aici durează câțiva ani până când lumina poate fi utilizată complet. Frunzele erau până acum obișnuite cu penumbra. Așadar, sunt extrem de fragile și sensibile la lumină. Când soarele începe să-și trimită razele direct asupra lor, o parte din ele se ard – încă odată au și vai! – și cum mugurii pentru anul următor au fost deja produși în primăvară sau în vara sezonului anterior, o readaptare a foioaselor va fi posibilă cel mai devreme după două perioade de vegetație. Coniferele au nevoie de și mai mult timp pentru ca acele lor rămân până la 7 ani pe creangă. Abia după ce se schimbă toată garnitura verde situația se detensionează. Cât de gros și de stabil devine trunchiul depinde, așadar, și de schimbările din jurul lui.”
Iată încă ceva la care nu vă gândeați: „Atunci când apare arșița și setea, copacii încep să țipe. Dacă sunteți în pădure, nu îi veți auzi, pentru că totul se întâmplă în registrul ultrasunetelor. Cercetătorii de la Eidgenössischen Forschungsanstalt für Wald, Schnee und Landschaft din Elveția înregistrează sunetele și explică astfel: când fluxul de apă ajunge de la rădăcini la frunze se produc vibrații. Acesta este un proces pur mecanic și nu are, probabil, nicio altă conotație. Sau poate are?
Nu știm decât cum se produc sunetele și dacă vom pune sub lupă sunetele umane, nici din asta nu va rămâne mare lucru: aerul din căile respiratorii produce vibrații în corzile vocale. Iar dacă mă gândesc la rezultatele cercetărilor în cazul trosnetelor din rădăcini, atunci nu este exclus ca aceste vibrații să însemne ceva, respectiv să fie niște strigăte de sete. Sau poate chiar un avertisment transmis colegilor că apa e pe terminate.”
Dar cum „vorbesc” copacii? Simplu, prin substanțe olfactive. Spune autorul că „nici nouă, oamenilor, nu ne este trăim acest lucru: altfel, de ce am folosi deodorante și parfumuri? Și chiar și atunci când nu le folosim, mirosul nostru transmite un mesaj conștientului și subconștientului altor oameni. Mirosul anumitor persoane e pur și simplu respingător, în timp ce al altora exercită o atracție puternică asupra noastră. (…) copacii posedă și ei același lucru. În sprijinul acestei afirmații vine o cercetare efectuată acum patru decenii în savanele Africii. Acolo, girafele mănâncă salcâmii, lucru deloc apreciat de copacii în cauză. Ca să scape de vegetarienele cu gât lung, salcâmii, în decurs de numai câteva minute, reușesc să adune substanțe otrăvitoare în frunze. Girafele știu asta și se îndreaptă spre următoarele exemplare. Următoarele? Nu chiar. De fapt, animalele trec de copacii din imediata apropiere și își continuă festinul abia la 100 de metri depărtare. Explicația acestui comportament este uluitoare: copacul agresat emană o substanță de avertizare (în acest caz, etilen), care le transmite vecinilor săi că se apropie pericolul. Odată recepționat semnalul, aceștia încep să concentreze la rândul lor substanțele otrăvitoare, ca să se poată apăra. Girafele cunosc jocul și de aceea se duc mai departe, spre alte locuri, unde alți copaci habar nu au ce li se pregătește. Sau alteori acționează împotriva vântului. Miresmele sunt purtate de curenții de aer spre ceilalți copaci iar dacă animalele merg contra curenților, ele vor găsi în apropiere arbori neștiutori, care nu au aflat încă de apropierea dușmanului…”
Nu-i așa că e absolut fascinant? Cartea aceasta este plină de informații cu care putem câștiga un concurs de „știați că”, în plus, este scrisă ca o poveste pentru copii și se poate citi de către toate familia într-o după amiază toridă de august, eventual în hamac, la umbra copacilor…
- Emoțiile și banii. Dan Ariely, Dolari și rațiune - 6 septembrie 2019
- Când copacii vorbesc. Peter Wohlleben, Viața secretă a copacilor - 6 septembrie 2019
- Literatura anti-tabu. Édouard Louis, O istorie a violenței - 6 septembrie 2019