Nu mă așteptam ca sfidarea să apară atât de repede. Nu am crezut că poți să negociezi aproape douăzeci de zile funcții, dar în tot acest interval de timp să nu scoți o vorbă despre principii, despre idei, despre viitor. Nu mi-am imaginat că discursurile despre egalitate de șanse pot fi puse în cui chiar a doua zi după votul cetățenilor, din 6 decembrie, și să-ți etalezi ziua, în amiaza mare, totalul dispreț față de subiect, construind un guvern cu 20 de bărbați și o singură femeie. Nu am crezut că un ministru al justiției poate să spună sec „îmi pare rău” și apoi să propună, iar guvernul, în armonie, să adopte, o ordonanță de urgență care încalcă un referendum. În același timp, însă, șeful unuia dintre partidele aflate în coaliția de guvernare anunță nevoia de a organiza un nou referendum, tot pe justiție. Nu am crezut că problema politizării, cea care a corupt aproape tot ce înseamnă expertiză în instituțiile publice, poate fi „rezolvată” prin generalizarea ei, adică prin legalizarea ei. Într-o notă similară, este ca și cum ai rezolva problema tăierilor ilegale de păduri făcându-le legale. Nu am crezut că atacul la veniturile celor mai săraci oameni vor începe, nu a treia, nu a patra, ci chiar a doua zi de la preluarea puterii, cu sfidarea totală a partenerilor de dialog social. Despre firmele care se sustrag, mai mult sau mai puțin legal, de la plata impozitelor nu discutăm.
Dar acesta este cel mai sigur mod prin care poți să omori democrația: să-i aduci pe oameni în starea de a nu mai crede în valoarea ei. Nu este nevoie de oameni corupți pentru a distruge un sistem juridic. Este suficient un ministru care nu-și înțelege menirea. Nu este nevoie de prea mult pentru a descuraja profesorii, elevii, părinții să se gândească, să spere la un sistem de educație cu față umană. Este suficient să numești ministru un om fără față, care a demonstrat că are o singură valoare – gașca –, la care se gândește tot timpul, în schimb niciodată la școală. Nu este nevoie să le vorbești oamenilor despre grija pentru sănătatea lor. Nu te vor crede, dacă ministrul sănătății este un non-medic, prieten al firmelor farmaceutice. Nu le mai spune tinerilor cercetători că ne punem speranța în ei. Ei se uită la ministrul cercetării și își dau seama cam cât valorează acest domeniu (și) pentru acești guvernanți. Nu ai cum să construiești un parteneriat cu autoritățile locale dacă primul gest al noului guvern este să ignore autoritățile locale. Nu mai vorbi de cultură, atunci când opțiunea noului guvern este continuarea non-culturii. Nu mai arăta cu degetul „proștii lor”, când nu ești în stare să recunoști „proștii tăi”. Nu mai vorbi despre performanță, când primii care au tras semnale de alarmă ale lipsei ei (exact ca în PSD-ul lui Dragnea) sunt oamenii din partidul tău.
După treizeci de ani de democrație, politicienii noștri nu au învățat că cea mai mare resursă politică a unei națiuni este încrederea. Churchill a condus Marea Britanie prin cele mai negre zile ale istoriei nu pentru că a fost un mare general – era chiar un dezastru în acest sens, iar înalții oficiali ai armatei britanice se plângeau că nu înțelegea nimic din strategiile militare. Dar Churchill a înțeles întotdeauna că un om politic are o singură menire: să-i slujească pe cetățeni, să fie alături de ei, să le explice, dacă ceva este neclar, să-i asculte, să accepte să fie certat, dar în final să fie cu ei, pentru ei. Numai așa oamenii vor vedea în fața lor un om politic, cu calități, cu defecte, dar care încearcă să facă tot ce-i stă în putință pentru binele tuturor.
Noi încă nu avem astfel de oameni politici, sau dacă sunt, încă nu se manifestă așa cum ar trebui. Binele public încă nu a ajuns să fie o valoare pentru mulți dintre politicienii români. Buna guvernare încă nu se traduce corect în mintea multor politicieni români, care dau prioritate portofelului, secretarelor și mașinilor cu girofar. Interesul public nici măcar nu mai este invocat – au trecut alegerile! – pentru că deranjează armonia bunului plac.
PS: Acest text nu exprimă o stare de pesimism în raport cu tabloul politic actual, ci evaluarea mea potrivit căreia Guvernul Cîțu va fi unul de scurtă durată, pentru că nu reușește să construiască nici cea mai elementară relație de încredere cu cei pentru care se presupune că guvernează, adică cetățenii. Un guvern artificial poate fi ținut un timp la putere, prin jocuri și mecanisme politice. La un moment dat, însă, costurile unui astfel de demers devin prea mari. Iar atunci, guvernul cade.
Remus Pricopie este politolog.
Este rector al SNSPA și a fost
ministru al educației în perioada 2012-2014.
Am un teribil sentiment de deja-vous gândindu-mă la guvernarea Ponta, din care ați făcut și dvs. parte. Nu ați inspirat mai multă încredere. Jelania dvs de Cassandră are atributele lacrimilor de crocodil.
Nici dacă ar avea vreo justificare, argumentul ad personam nu ar trebui să conteze atunci când în discuție sunt principii, proceduri, norme și legi. Oricare ar fi opțiunile politice ale fiecăruia, nerespectarea legii nu este o opțiune pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru guvern, după cum nici sofismul de campanie nu ar trebui tolerat nici atunci când la putere sunt cei votați de noi, nici ceilalți. Obiectivitatea și principialitatea trebuie să conteze – pentru că alternativa este un politicianism ieftin și un partizanat care blochează orice modernizare reală a țării.
Frumos spus și rezonez cu aceste idei. Din păcate, la noi, indiferent de partidul sau coaliția aflată la guvernare, aceste nobile principii au fost și rămân forme fără fond.