Pentru mine scriitorul este personajul cel mai celebru și mai alunecos dintre toate personajele pe care le ascund în mine.
O întrebare care pornește din neîncrederea/necredința mea de citititor. Am văzut că și pentru tine a fost o abordare atunci când te-ai apucat de „Să nu lași moartea să te găsească”. Ce este un scriitor? Cine este el? Încerci să îl definești?
Un scriitor este un om cu o nevoie. Aș putea să asociez nevoia aceasta cu o dependență într-o oarecare măsură. Asta pentru că primul lucru pe care îl iau în considerare atunci când mă gândesc la un scriitor este cea a unui orgoliu satisfăcut. Am scris, fraților. Am trăit și am scris. Evident e nevoie de o distilare majoră a talentului de scriitor prin muncă pentru a oferi ceva viabil la finalul procesului, pentru a satisface nevoia cât mai mult. Pentru că un alt lucru pe care trebuie să îl luăm în considerare la un scriitor este acela de a nu fi niciodată satisfăcut pe deplin de ceea ce a scris. Probabil că nemulțumirea scriitorului este cea care alimentează la nesfârșit nevoia. E un cerc vicios pe care orice meseriaș îl are în meseria sa. Pentru mine scriitorul este personajul cel mai celebru și mai alunecos dintre toate personajele pe care le ascund în mine. Pe de altă parte scriitorul contemporan este posesorul unei libertăți pe care în alte epoci nu ar fi putut-o accesa, iar această libertate trebuie tratată cu responsabilitate și recunoștință. În cazul meu scriitorul s-a născut atunci când s-a născut și frica de moarte și nevoia de a controla o situație imaginându-mi cum poate ea decurge în diferite variante.
„Uneori mă apuc de treabă având o lopată în mână și căutând ceva în pământ”
Îți propun să facem un portret al scriitorui Bogdan Răileanu din câteva cadre. Să zicem, în momente bune și momente mai puțin bune.
Momentele cele mai dese pe care le-am trăit ca scriitor sunt mai degrabă cele în care m-am simțit ca un muncitor necalificat pe un șantier uriaș pe care dintr-o dată trebuia să îmi asum niște răspunderi pe care nu știam că pot să mi le asum. Uneori mă apuc de treabă având o lopată în mână și căutând ceva în pământ. Scriu și mă uit în mine căutând o voce. Căutarea acestei voci este cel mai dificil lucru. Uneori stau și mă uit pe geam gândindu-mă dacă am ales bine. Că poate trebuia să fie altfel acest personaj pe care îl urmăresc. Uneori nu văd nimic din ce face personajul la care scriu. Mă simt epuizat de această orbire. Prefer să citesc un autor care să îmi desțelenească gândurile. Saramago, spre exemplu, este un autor pe care prefer să îl citesc când sunt în impas pentru că textul său iluminează prin trecerea discursului dintr-o perspectivă în alta cu o ușurință care mă motivează. Un moment în care am simțit greutatea scrisului cu adevărat a fost munca la biografia romanțată a lui Marin Preda. Acest mare autor m-a consumat și intimidat în moduri pe care nu le-am luat în considerare atunci când m-am apucat de scris. Îmi aduc aminte că nu mai eram în stare să scriu despre Marin Preda. Mă temeam că nu am cum să îl înțeleg și la un moment dat am început să scriu despre mine, pur și simplu. Și eu sunt ipohondru și anxios, și mie îmi e frică de moarte. Am avut câteva zile în care pur și simplu am scris fraze pe care le desprindeam din mine. Eram blocat cu Marin Preda. Eu îl căutam pe Marin Preda și dădeam peste mine, mi se părea o profanare. După un timp blocajul a trecut, dar sentimentul că mi-am scrijelit inițialele pe salcâmul lui Marin Preda nu a trecut.
Momentele bune sunt atunci când văd și aud vocile personajelor. Atunci pot să scriu și lucrurile se potrivesc. Alte momente bune sunt cele în care descopăr personaje sau am mici revelații pe stradă prin mijloace de transport în comun ascultând străini din diverse categorii sociale vorbind, trăindu-și viața și fiind naturali. Cei mai naturali sunt tot oamenii simpli, formalizarea ia din strălucirea lumii. Mă rog, și formalizarea construiește lumile ei.
„Această întrebare are darul de a provoca o oarecare iritare atunci când o adresezi unui artist din România”
Statisticile spun că, în România, autorii de literatură își câștigă existența nu din scris, ci din diverse alte activități profesionale. Tu cum gestionezi asta? Ca timp, energie, determinare…
Nu o gestionez. Nu știu cum ar fi fost scrisul meu dacă aș fi avut luxul de a fi un scriitor full-time. Sunt part-time. De vreo două luni nu am mai scris nimic. Sunt într-o pauză pe care o simt necesară după Marin Preda. Pe de altă parte faptul că reușesc să scriu romane și să am și un serviciu îmi dă o oarecare satisfacție. Nu știu cât o să mă mai țină această energie, dar simt niște scăderi. Simt oricum scăderi și din cauza vârstei care pare să amenințe tinerețea în care mă scăldam fără nicio grijă. Deunăzi am citit un text al Laviniei Braniște, un interviu cu o artistă de la Malmaison și acolo vine vorba despre întrebarea din ce trăiești, iar Braniște remarcă faptul că această întrebare are darul de a provoca o oarecare iritare atunci când o adresezi unui artist din România. E ca și când ar ascunde o acuzație, e ca și când treaba asta cu scrisul, cu pictura sau cu mai știu eu ce artă ar fi o joacă, o prosteală. Ei, lasă-i că se prostesc și ei. Dar când vine vorba de întreținere, artiștii sunt inapți, nu reușesc acest lucru pentru că joaca lor nu împlinește criteriul maturității. E greu să îți păstrezi energia în acest context. E greu pentru că e nedrept. Imaginea pe care o are autorul de literatură la noi în țară este de individ exclus din zona de confort, un animal ciudat, interesant, dar inutil.
„Eu am crezut tot timpul că intimitatea mea profundă pe care o am cu anumite texte sau personaje îmi va rămâne întotdeauna doar mie”
Crezi că între scriitor și public funcționează o relație? În România, mai nimeni nu face studii pe profilul publicului de literatură. Și atunci… ce face autorul? Își imaginează? Construiește din mici frânturi de informație empirică? Sau nu face nimic, pentru că nu e treaba lui?
Mi-e greu să spun ce fel de relație este între scriitor și public din punctul de vedere al unui scriitor. Pentru că nu știu dacă am așa ceva, o relație cu publicul meu. Am avut norocul să dau în anii aceștia peste câțiva oameni care mi-au citit cărțile și care au înțeles cărțile mele într-un mod pe care credeam că doar eu pot să le înțeleg. Când am realizat acest lucru m-am oprit puțin din ce făceam pentru că eu am crezut tot timpul că intimitatea mea profundă pe care o am cu anumite texte sau personaje îmi va rămâne întotdeauna doar mie, nu se va mai duce nimeni acolo. Dar am găsit vreo doi-trei cititori care au fost în locul în care fost și eu cu mintea și asta mi-a dat o satisfacție uriașă. Sunt departe de a putea spune că am o relație cu publicul. Eu mă chinui să am o relație cu literatura, să o păstrez relevantă. Dacă aș avea succes la public în România, mă gândesc că aș avea o relație mult mai superficială cu literatura.
Pentru mine…, a fost important să păstrez o relație cu literatura
Din perspectiva opusă, crezi că i-ar ajuta pe scriitori dacă ar fi și ei puțin mai… staruri rock? Omul de publicitate care ești crede că ar exista soluții pentru asta?
Am cochetat mult timp cu ideea de a face mai mult show de dragul de a stârni interesul și atenția unui public adormit. Canalele de social media ne dau șanse egale tuturor, până la urmă contează ce conținut punem acolo ca să atragem atenția. Am vrut să îmi promovez cărțile cu clipuri video amuzante în care jucam diverse personaje care descopereau acțiunea din ele. Dar mi-am dat seama că dacă aș face asta s-ar transforma totul într-o maimuțăreală de dragul de a avea o relație cu publicul. Am eu nevoie de acest lucru? Sunt unii autori care postează consistent, unii artiști care se expun mai mult. Pentru mine, cum spuneam și mai sus, a fost important să păstrez o relație cu literatura. Cât am putut, citind, documentându-mă, căutând sensuri, stiluri, personaje. Scriitorii merită publicitate, merită să fie aduși la știri, cinci minute în fiecare zi. Dar mi-e teamă că e cam târziu deocamdată, dacă îmi este permisă această exprimare. În comunism, scriitorii români erau staruri rock, unii pe bună dreptate, alții ascunzând scheleți în dulapul moralității lor. În zilele noastre pare că doar Mircea Cărtărescu reușește să atingă acest statut, dar mai degrabă pentru că are o expunere foarte consistentă internațional. La nivel național cred că și el este destul de resemnat în privința publicului. Suntem într-o cădere liberă, un splendid abis. Țara în care nu se va mai citi nicio carte. Îmi imaginez o ultimă librărie în România – ca un ultim ghețar care se va topi în fața indiferenței față de literatură – cum se va închide goală, plină de cărți neatinse. Cui îi pasă de scriitorii români? Lor înșile probabil.
Bogdan Răileanu este autorul romanelor „Dinții ascuțiți ai binelui” (roman selectat pe lista scurtă a Festivalului Premier Roman de la Chambery), „Teoria apropierii” și „Să nu lași moartea să te găsească”. A debutat editorial în 2017, cu volumul de proză scurtă „Tot spațiul dintre gândurile mele”. Anul acesta a publicat biografia romanțată „Preda. Adevărul ca o pradă”. Lucrează în publicitate.
- Când digitalizarea reproduce birocrația în format electronic - 3 noiembrie 2025
- Scaf – un maestru al iluziilor stradale - 27 august 2025
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024