Alin Cristian. Fie O Omul matematic, țeapăn și adimensional

Alin Cristian

Aur insuflat. Reflecții despre valoare în vreme de inflație

De ce s-a oprit trenul?
(I. L. Caragiale, D-l Goe…)

În trocul de emoții al cotidianului, echivalența nu-i decât o superstiție matematică, adică un praf în ochii și-o îmbrobodeală numerică, menită să confere tranzacției un simulacru de raționalitate. Pentru ca aldămașul să se bea, schimbul să se facă și viața să-și reia cursul, fără scărpinat excesiv în cap și alte codeli păguboase; doar capacitatea ei de producție depinde strict de scurtarea, dacă nu chiar eliminarea, timpilor de gândire așa-zis morți. Într-un cuvânt, de automatizarea procesului.

Cele două șine ale semnului ‘egal’ (=) ne dau efectiv drumul prin rezolvarea problemei — curmă suspansul interogativ, restabilesc circulația în ambele sensuri, reconduc hardughia mondenă înapoi la funcționarea-i rutinieră. Cel puțin pe plan local, banalul simbol matematic izbăvește mersul lucrurilor de moartea clinică a incertitudinii. Dacă omenirea-i căzută-n păcatul capital-capitalist al nerăbdării, așa cum crede Kafka, așteptarea la semaforul-problemă¹, ce-i aține calea cu întrebarea, “Egal, sau inegal?” (≟) are toate șansele s-o irite. Mai epic: tăind cheful de intruziune îndoielii sabotoare ca Făt-frumos capul zmeului, viteazul semn ‘egal’ scoate lumea dintr-un impas specific, reamintindu-i în treacăt că timpul costă bani. Și implicând prin asta că lipsa problematicului n-ar fi ea însăși cea mai gravă problemă — cel mai sufocant și mai inerțial impas, în care ne aruncă punerea fără rest a lumii în ecuație. Goana pe și după scurtături, adică: acolo unde desișul lumii pare încâlcit și obscur, după efectuarea corectă a operațiilor matematice nu rămâne decât loc de trecere frumos desțelenit.

Toată puterea tehnico-științifică gravitează în jurul semnului ‘egal’, creditat cu scoaterea omenirii din negurile aproximației și incertitudinii. El e sufletul matematicii, întăritorul numeric al legii până la duritatea ultimă a inflexibilului, gura cu buze tăioase, prin care glăsuiește sfântul duh al preciziei. Să recunoaștem că, fără înalta fidelitate a calculului său, raționalitatea științifică valorează mai puțin decât hârtia pe care-i scrisă; asta fiindcă, în linii mari, orice lucru e destul de egal cu orice altul. Și sub orice aspect. Trecând cu vederea peste „mărunțișul“’ diferențial, penuria-i cam totuna cu abundența, răul cu binele, falsul cu adevărul, neființa cu ființa, etc.

Claritatea și distincția științifice își dobândesc prestigiul în regiuni ale realului unde simțurile omenești se pierd în ceață (motiv pentru care divinul, el însuși cețos, s-ar putea să nu numere nici măcar pe aburoasele-i degete…). Bunăoară, niciunui muritor nu i-a sărit în ochi că diametrul se cuprinde în circumferința cercului nu doar de trei, ci de 𝜋 ori; discrepanța n-a apărut decât grație aparatului matematic, creat anume pentru a evidenția ceea ce altfel scapă simțurilor umane. Important e că pierderea la schimburile cu lumea și pierderea în ceață au în comun lipsa reperelor, pe care însă numericul le furnizează tranșant și citeț, odată cu ordinea din dezordine sau discontinuitatea din continuitate.

E drept, calculul riguros dă prizei noastre la real acuratețea și fermitatea unei gheare sublime, literalmente supranaturale; pe picioare de elefant, crabul n-ar ajunge departe… Dar stăpânirea acestei incisivități năzdrăvane prezintă dificultăți pe măsură. Ceea ce intră atât de adânc — esențial, spun unii — în intimitatea realității, nu mai iese cu una, cu două; asemeni unui virus, intrusul se dezvoltă exponențial, căpătând autonomie și devenind insensibil la apelurile ulterioare dinafară. Morbul măsurii și controlului devine el însuși nemăsurabil și incontrolabil; și-o ia în cap accelerat, des-frânat.

Culmea-i că des-frâul pornește de la micul tronson de cale ferată (=) aducător pe lume de posibilitatea economiei de timp și, odată cu ea, a trecerii de la laxism la eficiență, de la insensibilitate la hiper-sensibilitate. Menținând presiunea, grija pentru înscrierea-n grafice tinde să se acutizeze până la manie; accelerația preia controlul de la sine, angajându-se centrifug pe banda acelor extremiști siderali ai vitezei, care-s cometele și meteoriții — calea lipsei de măsură umană. Căci orice nevoie nou descoperită e susceptibilă să degenereze-n patimă tiranică, devoratoare, iar boala vitezei nu face excepție. Fără dezechilibrul profund indus, paradoxal, tocmai de semnul ‘egal’, ce echilibrează termenii ecuației, exigența vertiginoasă „Mai mult, mai repede, mai bine!” nu are termen de comparație și, prin urmare, punct de sprijin; altfel spus, dacă 1 ≠ 1, progresia numerică e serios compromisă, întrucât înțelegerea identității o presupune pe a diferenței, și reciproc. Cu cât semnul ‘egal’ dă mai clar și mai distinct măsura, cu atât lipsa de măsură îl sapă mai neîmpăcată „pe dedesubt“’”.

Invitat să decidă, calculul matematic poate transforma un schimb perceput ca echitabil într-unul oneros; ceea ce-i astfel dat la iveală — cifrăraia doveditoare — e-n stare să scoată și ochii, și liniștea din piept celui ce-i acordă atenție exagerată. În schimburile cu lumea, mereu primim și dăm incalculabil de mult, în primul rând fiindcă datul unei experiențe n-are ca numitor comun cu altele similare decât limbajul, în afara căruia trăirile ne rămân eterogene — incomparabile și, ca atare, incomensurabile. Deși comparate și măsurate cu atât mai pletoric cu cât incalculabilul le revendică mai posesiv. Cum zice cântecul, „Mi-a cerut mere și pere/I-am dat buze subțirele” — cu oareșice câștig de ambele părți, e de crezut, deși nu la paritate matematică riguroasă. Erotica nu-i pentru cărpănoși; cine numără banii mărunți, pierde din oficiu.

Ceea ce arată că există domenii unde calculul matematic trebuie să rămână nepoftit; că locul lui se cuvine îngrădit responsabil, gospodărește; că bestia sublimă cu gheare diferențiale, ce-și arogă privilegiul legiuirii supreme, trebuie neapărat pusă într-o lesă dialectică. Ne întrebăm cum se articulează aspirațiile ei hegemonice pe-o dragoste de viață ‘cu ridicata’, ce tinde să se emancipeze boierește de păduchelnița zecimalelor.

Nicăieri diversitatea lumii nu-i mai luxuriantă decât în jungla trăirilor intime, tipizate conceptual pentru nevoile comunicării (inclusiv a sinelui cu însuși). Prin fiecare act, ce-i de fapt o tocmeală cu lumea pe fericire, batem monedă proprie, punându-ne efigia pe garanții fiduciare că trezoreria personală geme de acoperire. Mai cu seamă când glasul lăuntric sună găunos, calp, îndoielnic. Căci vocea omenească provine dintr-un străfund insondabil, unde nu se poate ști clar ce umbre din trecut se-ngrămădesc la cuvânt; ei, da, suntem cu toții fără voie ventriloci, ce scot „din burtă” adevărul trăirii ca și cum ar fi ultim, proferat de însăși garanta plăților dincolo de dubii! De mama valorii, ce se recomandă, „Eu sunt cea ce este”. Așadar, aur exprimat, verbalizat, insuflat, diseminat; întrucâtva și adunat, desigur, dar… în lumea asta mare, printre atâtea altele. Perfectibil de compact, s-ar putea spune.

Dacă în actele noastre am pune invariabil suflet netraficat, de douăzeci și patru de carate, singura problemă ar rămâne evaluarea lui cantitativă spre a nu ieși-n pagubă. Întâmplător, fără teama omului de pierdere, matematica-i ea însăși pierdută — jetabilă, de prisos. Iar ventrilocul uman scoate dezinvolt garanțiile „din burtă”, unde prezența lor e problematică: ele devin cu atât mai suspecte cu cât sunt oferite mai ușor, după cum și rațiunile inimii devin cu atât mai iraționale cu cât își trâmbițează mai zgomotos raționalitatea. În schimburile cotidiene, mereu dăm mere pe pere și vrăbii din mână pe ciori de pe gard (chiar fapticul cel mai palpabil și masiv are o natură spongioasă, mustind de imaginar). Însă târgul are loc pentru că bunurile ies la număr: trecând iute peste identitatea lor, numericul crează activ echivalența, în loc doar s-o reflecte pasiv. Semnul ‘egal’ egalizează expeditiv; precum verdele semaforului, el urnește simbolic „trenul” experienței cu încărcătura-i de divers senzorial. Acolo unde gândirea dialectică, suspicioasă la adresa numerelor, ar fi tentată să țină garnitura la semnal ceva mai mult, spre a-i examina atent conținutul.

Vameșul-metafizician către fluxul experienței (tehnic, Lebensstrom): „Ce ai în vagoane?” Mecanicul-matematician: „N-ai treabă! Hai mai iute, că ne grăbim!” Calculul ce nu se face rapid e bântuit de nostalgia realității; nu pricepe că rostul abstractizării e tocmai ușurarea în vederea manipulării simbolurilor c-o rapiditate greu de supravegheat. De alba-neagra. Că veni vorba: cei ce, ademeniți de toxicele produse financiare create de matematicieni înainte de criza din 2008, s-au apucat, increduli, să verifice pe degete complexele ecuații ce garantau valoarea achiziției, au scăpat neexcrocați; încetineala i-a salvat. Cu Brâncuși, procesul artei moderne a avut deja loc; al matematicii e încă-n faza de instrucție.

Capul principal de acuzare e că ea nu doar constată esența lumii, cum pretinde, ci face efectiv cuantificarea să treacă drept esență: o naște ca deja aleasă pentru a decide și norma, o unge cu mirul inatacabilității (principialitate sacrosanctă), îi pune stea în frunte acolo unde strălucirea-i intrinsecă nu convinge, îi vopsește luminos penele întunecate — de, ca orice mamă ce visează ca odrasla-i să rupă gura târgului, cu tot cu inerentele cârcoteli… Matematica nu spune, „lumea-i grăbită”, ci „să ne grăbim (să punem semnul ‘egal’ între toate chestiile egalizabile)!” Și astfel, milimetru cu milimetru, drumul de fier al legicului se croiește ‘de la sine’ prin real în numele progresului. „Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș”, cum scria Caragiale.

Indiscutabil, pe baze matematice, științele exacte au împuternicit omenirea, trimițând-o pe Lună și, cât de curând, chiar mai departe; dar la fel de cert e și că numericul ne-a deșertificat lăuntric, contaminând-ne cu o ariditate selenară. Ca și cum adoptarea masivă a limbajului numeric ne-ar înstrăina de limbile naturale cu-ale lor fertile echivocuri și aproximații, exilându-ne virtual pe-o planetă străină, a purei obiectivități, unde nu proliferează decât sterilul datelor. În definitiv, abordând cosmosul în limbaj numeric, ce altceva am putea culege decât scrum bacovian? Grecii antici, care trimiteau spre cer nădejdi învăluite în fumul ofrandelor, primeau din partea lui apariții la fel de fumurii; semn că ce semănăm, aia culegem.

Nici un element real nu e identic cu nici un altul; numai abstracția crează identitatea, însă cu prețul renunțării la real — clauză a tranzacției imprimată cu litere minuscule într-un contract știut și bombănit la limita inteligibilului doar de metafizicieni ‘depășiți’. Cât de esențială se vrea matematica și cât de programabilă conștiința umană sunt de fapt una și-aceeași întrebare; în joc e chiar natura legicului: numerică, sau dialectică? Cifrăraie, sau vorbăraie? Că fapticul s-ar lăsa redus la un formalism exprimabil numeric e o ipoteză infirmată de buclucașa entropie, ce bântuie fatidic realul numai spre a ieși rebel din calcule. Analog, nici o dogmă exprimată verbal nu s-a dovedit infailibilă și indiscutabilă — ultimul cuvânt în sens forte. Ceea ce înseamnă că invocarea unei esențe cu pretenții escatologice, de adevăr insuperabil, exprimă doar dorința înaltei preoțimi carteziene de a instrumentaliza necunoscutul, transformându-l într-o foarfecă de tăiat aripile cui ascultă funesta-i litanie: „Fie O Omul matematic, țeapăn și adimensional (cu istorie personală neglijabilă)”. Programabil, recrutabil în oastea trăgătorilor cu sârg de semnul ‘egal’.

Oricum, viața socială nu-și menține unitatea-n diversitate decât încolăcită laocoonic de lunecosul șarpe monetar al garanțiilor valorice eterogene. Inegalitatea schimburilor constituie regula, nu excepția. Între interiorul și exteriorul fiecărui agent bătător de monedă proprie șuieră discret suflul vital, traficant de oportunități și noi începuturi cosmetizate atrăgător; prin ele, viitorul surâde galeș prezentului, insuflându-i o încredere altfel roasă de trecerea vremii ca un mal de ape. Fără această respirație gură la gură, cu care infinitul ne îndatorează, e puțin probabil c-am rezista la lungul drum înspre zare. Pasul refuză să se afunde-n necunoscut fără un minimum de încredere că viitorul, fie el și depărtat, promite; că graficul binelui în lume e-n creștere, cum spun matematicienii. Dar încrederea-i o monedă cu garanții nesigure, și poate tocmai de aceea infinit de valoroasă; din aur insuflabil discursiv, încă de adunat din risipirea-i prin piepturi. Să fie ea mai grea de ecouri decât de numere atomice? Și capabilă să sporească rezonant?

A ține să plătim cu aceeași monedă în schimburile de zi cu zi rămâne simplu deziderat, având în vedere că acoperirea „în aur” a fiecărui act personal e discutabilă, iar paritatea dintre ce dăm și ce primim doar aproximativă. Spre deosebire de chimia invariabilă a aurului, natura sufletului omenesc e mult mai liberă, în stare să intre cu lumea în raporturi imprevizibile, ce-i dezmint trecutul și, odată cu el, locul ocupat în conștiința colectivă — la urma urmei, tot un tablou al elementelor, deși sociale, nu chimice. În etajarea oceanică a experienței, chimia și modelul matematic ce-i conferă stabilitate — numărul atomic — sunt respinse arhimedic, precum un scafandru prea umflat în pene și, de aceea, incapabil de imersie, ușuratic, nepregătit pentru abordarea abisalului — un intrus la care beția adâncurilor e factice, isterică. Un prolific producător al semnelor de penetrație în profunzime, ce nu trebuie confundate cu penetrația efectivă numai pentru că între cele două categorii cineva a tras, expeditiv, semnul ‘egal’.

Cine simplifică algoritmic raportu-i cu realitatea sfârșește la rându-i simplificat, redus, sluțit ca un robot android, lipsit tocmai de partea cea mai incontrolabilă și mai turbulentă a umanului, care e sexul. Și silit prin asta să-și fantasmeze pătrunderea-n intimitatea realitățiii — posedarea ei, chipurile, fără rest. Feminin, profunzimea-și râde suveran de calculul ce tinde s-o anexeze, deși superficial îi face generoase concesii, venind des la întâlnire și flirtând copios cu el; sub aparența entropiei, ea știe să-i dejoace planurile, cedând neconcludent pas cu pas numai pentru a-l menține la distanță de intimitatea-i în retragere. De parcă făptura-i labirintică ar promova „progresul” sub forma rotirii într-un amplu cerc al perfectei disimulări…

Încrederea e coloana vertebrală a industriei bancare, fără de care numărul tranzacțiilor scade și piața se inhibă, intrând ursește în bârlog. În același timp, însă, încrederea fiecăruia că viața sa e deja dăruită superlativ face schimburile caduce, condamnând domeniul financiar la marginalitate, sau chiar irelevanță. Pentru ca nivelul de încredere în sine și lume al fiecăruia să rămână controlabil social, s-a hotărât că piața stabilește valoarea individului — mantra repetată până la refuz a mercantilismului actual. Dacă, în solilocviile-i zilnice, omul aude o gură de aur șoptindu-i, „Fii liniștit, sunt cu tine!” alergătura sa după dovezi obiective de valoare intră într-o decelerație pronunțată, ce riscă să răstoarne lumea. Ca-ntr-un tren străfulgerat de lumina unui semafor lăuntric — ideea că-n final nu-i de ajuns nicăieri și că, dacă timpul costă bani, eternitatea-i un Sesam al providenței, ce-l face pe fiecare solvabil cu vârf și-ndesat.

Să fie saboții de frână ai lumii din aur insuflat — încredere că oricare lucru dat sau primit la schimb e suficient de egal cu oricare altul, și că a solicita dovezi matematice în acest sens e superflu? Că pierdere nu există decât pentru cei ce o percep, și o percep pentru că se tem obsesiv de ea (conform zicalei, „de ce ți-e frică, nu scapi”)? În fine, c-ar fi, poate, vremea să ne măsurăm — doar cu bun simț, fără cifre — cuvintele, și în special pretențiile de esențialitate?

Caragiale: „Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă”.

1^ Etimologic, termenul problemă evocă un obstacol aruncat în față așa încât să nu poată fi ignorat și ocolit. Altfel spus, o întrebare-încuietoare, ce fără răspuns corect nu se descuie și nu cedează trecerea.