Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Alin Cristian. Femeia-păianjen îl înfășurase într-un drum lung

Alin Cristian. Femeia-păianjen îl înfășurase într-un drum lung

Alin Cristian

Furoshiki

În cotidian, Mitzura se zbătea grațios să plutească deasupra gloatei. Distingea în negrul de sub unghiile unei mâini chemarea scrisă a gliei, iar în atingerea purtătoare de funestul mesaj bulgării de humă aruncați peste ea de vie. Practica un amor desensibilizat, detașat, atât de dusă încât amanții mai grijulii ajungeau uneori săi ia pulsul ca să vadă dacă mai trăiește. Bizarul joc înlocuia scenariile amoroase de duzină: ea se prefăcea că-i moartă, ei că se zbat s-o readucă la viață prin tehnici experimentale, improvizate de fiecare după cât îi permitea fantezia. Ulterior, în schimburile de celebrare a „învierii, fata se chinuia să pună exact atât suflet cât ei în eforturile de reanimare.

Pentru Gherase, însă, toate astea nu erau decât povești, cu care Mitzi-i împuiase capul într-o dubioasă spovedanie—nu doar plină de culoare și picanterii, dar și fără pic de smerenie. Cochetă, fata-și dădea păcatele pe față sclivisit, titirit, încredințată că tot ale ei rămâneau, chiar și-mpărtășite: rufele sufletești soioase sunt, în fond, niște urme lăsate pe fața lumii—amprente, iscălituri, autografe, trimiteri la autor; ea una nu le putea arunca oricum într-o ureche ce-o stârnea până la limbuție cu încordarea-i. Într-adevăr, atenția băiatului o pătrundea ca un deget acuzator ațintit spre punctul ei slab—de fapt, mai mult decât ațintit, adică atingându-l deja într-un fel ce-ar fi înmuiat până și pietrăria nesimțitoare a caldarâmului, darămite o simțire omenească… Serios preocupată de potențialul malefic al propriilor ascunzișuri lăuntrice, interesata conlucra din plin cu cercetătorul lor, poziționându-se optim, așa încât degetul lui luminos să răzbată cât mai adânc în miezul problemei; cu răul nu-i de glumit! Cum băiatul ardea de dorință să-i ierte păcatele, de partea ei fata se străduia și ea să-i dea prilejuri de desăvârșire spirituală berechet, săvârșind câte-n lună și-n stele—cel puțin din buzelei moi, dar învățate să imprime frazelor niște inflexiuni cu totul personale, ce-și desfășurau bogata trenă de aluzii numai prin auzuri ghimpate la superlativ.

Nu-i de mirare, deci, că timpanul împătimitului de… pătimit fusese de bunăvoie prevăzut c-o aprigă cunună de spini, al cărei rost era s-ajute șerpoaica să se lepede de pielea-i pângărită, însă somptuar foșnitoare; dezgustătoare, dar măcar înlăturată c-un bun simț admirabil. Că totu-i cum te cureți de murdărie—cât de vrednic i te sustragi, cât suflet pui în alungarea ei. Contrariat, auzul lui Gherase se-nfigea-n volbura verbală ca-ntr-o dantelă ce, mijită de pe sub veșminte, dă-n vileag o rufărie intimă de lux, adâncită-n bârfa c-o penumbră atât de-afurisită că nu-i chip să mai deosebești rochia de jupon, juponul de chilot, chilotul de piele, pielea de carne, carnea de os, ori osul de măduva-i ideatică, atribuită întregului prin simplă ipoteză. Așa că urechea ascultătorului trăgea câinește de ce se nimerea, fără mofturi; vai și amar de cel intrat în spumoasele dedesubturi femeiești cu gând de ieșire la un liman…!

Perfect avizată de asta, Mitzi lăsa vorbele să-i alunece printre buze numai când simțea, la celălalt capăt al lor, mărăcini emaciați de sete agățându-le cu ultima lor suflare; de, duh la duh trage… Și ce mai oftaturi trupeșe nu-i smulgeau ei înțepăturile provenite din lăuntrul fratern al aproapelui…! Într-astfel de forme pline-și învelea vorbitoarea goliciunea scheletică a noțiunilor debitate—tot un trup al ei, doar ceva mai rarefiat, pe care destinatarul îl lua deîndată la-ntrebări de-a buzelea, degustându-l tresărire cu tresărire, palpitație cu palpitație. Și, de ce afla mai multe de la el, de-aia ar fi vrut să afle totul exact așa cum îi era livrat, adică ambalat pe bucăți, elegant și fistichiu, în lunecoasele mătăsuri verbale. De care el prinsese gust. Erau prihănite-n locul unui conținut fără de prihană, pretindeau unii teologi—boccele șic numite furoshiki, unde japonezele își țin mărunțișurile personale, pretindea amatoarea de dezbrăcat în cuvinte. „Contează mai puțin ce porți tu, și mai mult ce dai aproapelui să poarte”, subliniase ea într-o discuție despre isprăvile sfântului Martin.

Cât despre ucenicul într-ale despovărării sufletești, ardentele bagaje despăturite de fată îi sugerau că ea, departe de-a fugi de el, în realitate i se dăruia fidel și generos, imprimându-i-se pe dinăuntru a carte de rugăciuni încredințată memoriei. Visa des o scorbură cu faguri de miere neadunată încă, iar asta cu ochii când închiși, când deschiși. Buba-i că, tăbărând vulgar asupra simandicoasei vorbitoare, i-ar fi redus la tăcere dulcele zumzet de albină, adâncită-n prescurtarea necuprinsul anume ca să-l poată el cuprinde; cu roitul ei fără astâmpăr, oare nu-i orice vorbire un soi de rugă mai… nedusă la biserică—o alergătură după certitudini și alean? Țiitoarea largului îl înaripa și pe el prin contagiune; iar strivitul sprințarului ei du-te-vino sub un trup greoi de mascul avea toate șansele să se dovedească păgubos, ca dealtfel și umplutul golului ce răsunan glasul fetei—miezul ei râvnit și tăinuit, deprins să toarcă imensitatea intangibilului într-un fir tangibil de miere. Mă rog, îndoită cu lapte ca să-și poată susura chemarea mai fluent… Cum să-i iei maul celei ce cotrobăie zarea-n folosul tău, pe deasupra urându-ți la despărțire și-un „Fie-ți îngerii aproape! de întărire, dacă mai era nevoie? Până și-un sărăntoc cu duhul ar fi priceput că schimburile lor frizau sublimul, d-apăi un târșit de traficul ascuns al lucrurilor…!

Luminat de atari gânduri înalte, în loc de mârlănii, Gherase slobozea suspine de răspuns la ale Mitzurei, cum fac cei ce știu și nu spun, iar ah!-urile și au!rile lui le udau la rădăcină pe-ale ei, crescându-le verzi, lungi și pline de sevă. Tăinuiau prin oftaturi. Orice sunet scos de fată se dovedea a fi un ghem cu dus-întors, adică știutor de calea înapoi în trupul născător, cu condiția să fie mai întâi bine rostogolit prin imaginație și-ajutat să-și tragă, din labirintul ei, grosul cel mai grosolan al ființei. Sisifică delectare acest adunat al materiei într-un bulgăre bolovănos! „Ține-mi hangul!sălta ghemul pe claviatura lăuntrică a ascultătorului, îmboldit astfel să se prindă-n joc cu neființa și să-și jumulească muza cuviincios—doar de inspirație, nu mai mult; intermediul dintre ei îi împreuna deja copios. Simțind și ea la fel, fata—dacă mai poate fi numită doar fată—fâlfâia atunci extatic din aripi, făcându-i galeș cu urechea așa cum altele—păsăret mai greoi, de curte—fac cu ochiul. Ehei, totu-n viață-i să prinzi rostul celor scrise-n marea carte deschisă a lumii prin semne, din aer, fără să pângărești hârtia cu deștiul, ca mitocanul…

Pe de altă parte, însă, Gherase era zgândărit de nonșalanța florală cu care Mitzi-și risipea prinosu-i prin eter; demonul avariției îi dădea ghes să nu se mulțumească numai cu ce primea, ci să râvnească la ce-i lipsea. De ce să stoarcă el trudnic un biet grăunte de polen, când miriade de-altele ca el se iroseau pe aiurea? Încornoratul de calcul matematic își înfipsese-n el parantezele-i strâmbe: aleluia cu credința-n propria-i îndestulare! Ceva-i dădea Mitzi, e drept, dar nu de-ajuns; cât din țâșnirea ei arteziană în văzduh i se cuvenea lui, ce nu putea fi chiar ultimul neisprăvit din viața ei? De ce, adică, fata nu se străduia să-i trimită mana ca unui ales? Că una-i să fii poftit la festin de-a dreapta celui ce-mparte, și-alta să-i aduni firimiturile căzute din gură… Fiece vorbă, gest, privire, ori oftat al prolificei povestitoare stârnea penibile comparații cu restul publicului ei; băiatul dăduse-n damblaua socotelilor, numită de unii rațiune. Ca un făcut, cerul, altădată deschis primitor și vast deasupra lui, mai nou se zgârcise cât palma, căpăcindu-l într-o hrubă insalubră, mucedă; viața îi devenise o temniță saturată de-avansurile umezelii și-ale unui vuiet surd, de ape mari.

Revenind însă la groscioara glumă macabră a Mitzurei, unii o luau drept o caragialescă tălmăcire a tragediei Romeo și Julieta, în vreme ce altora le evoca o anume lectură din sfântul Augustin, ce vede-n grija față de morții nesimțitori minima grijii față de viii simțitori—fondul tenebros al lumii, sondat periodic de fată prin teatralele-i plonjoane într-acolo. Ca și cum ar fi ținut neapărat să afle cât de bine-ntreținut e ultimul drum, de teamă să nu rămână-n pană pe el… Iar fiindcă Iorgu numise respectiva ieșire din scenă, după Leibniz, fuscum subnigrum și, în plus, mai oferise și-o descriere a ei considerată deocheată—„alunecoasă ca o despicătură-n moalele ardent al umbrei”—se specula că scenaristul ciudățeniei ar fi fost nimeni altul decât el; care, ca spre a întări bănuielile, la o petrecere declarase-n public că-și racolase partenera printr-o luare de mână și-o șoaptă nu foarte originală la ureche: „Lazăre, vino afară!

Ajuns cu istorisirea-n acest punct, hâtrul dusese degetul la gură, ridicând din sprâncene, gogonând ochii, făcând cealaltă palmă pâlnie la ureche și-anunțând celor din jur deznodământul numai după o așteptare chinuitoare: „Și nu vă spun că tăcerea gloduroasă se crapă-ntr-un târziu, și-aud de dincolo un, „Am treabă!” plin de țâfnă funerară!”

În realitate, lucrurile decurseseră altfel; însă Iorgu nu răbda tirania realității fără a-i umple caricatural gura mușcătoare cu măscări, chipurile spre a o face mai suportabilă și mai convivială. Era de părere că moartea nu cară după ea o simplă coasă, ci o tăcere cu două tăișuri—unul tragic, celălalt comic. „Așa că depinde cum te duci către ea, moncher—pe drive, sau pe rever, explica el apoi în limbajul jocului de tenis, cu niște gesturi largi, asortate. „Poți alege doar dacă să mori de plâns, sau de râs. Când se-ntâmpla să bea mai multișor, se dădea chiar purtătorul de cuvânt al trânei doamne, pretinzând că e-nsărcinat de ea să dea preaviz oral celor vizați: „Cimilește cimitiru-n mine, ce vreți?” se scuza impudic, exagerându-și nevinovăția și atrăgându-și porecla de cimitir vesel. „Orice înmormântare e-o măscare sub care zace-o pațachină de născare, iar în orice ivire e rost de-o cosire, mai adăuga uneori în semn de considerație pentru cei deosebit de receptivi la acrobațiile-i retorice. Iar drept supremă dovadă de prețuire, le-mpărtășea chintesența aforistică a sumarei sale preumblări prin lume: „Ca să-l dau de gol pe vărul adevărul, îl întind și-l sucesc din vorbă de-i pârâie turul pantalonilor; după care, dacă văd că se formalizează, mai rău îl răscrăcărez întrebător—până cedează.”

Demn de remarcat e că Mitzura fusese scutită de sfruntata zugrăveală înfățișând lupta lui Iorgu cu izmenelile adevărului; se vede treaba că reușise să-i impună oareșice respect.

Păreți cam abătută, o abordase el pe bulevardul Brătianu, la Universitate, unde ea își aștepta tramvaiul. Vă simțiți bine? se interesase apoi profesional, mai înainte de-a sublinia că-i de la culte și că-l preocupă bunăstarea sufletească a semenilor.

Se izbise însă de tăcerea fetei, frigidă ca o țiplă protectoare de cleștar.

Poate nu-i treaba mea, insistase el, dar… știți, sufletu-i un pahar prin care tulburarea se revarsă. Neînseninarea lui se răspândește-n jur; și-atacă semenii la drumul mare, îi sondase el simțul responsabilității civice.

La care Mitzi schițase un zâmbet cât putuse de fals.

Pardon! îi aruncase ea peste umăr intrusului, întorcându-i spatele.

Văd că ocrotiți lucrarea neluminii, insinuase el. Și n-am decât modica vină de-a vă fi necunoscut…

Pe urmă, după vreo două-trei târcoale-n jurul fetei, în care ghetele-i scârțâiseră de iritare:

De ce n-am face front comun necunoscutului? Permiteți-mi să mă prezint, fie și numai spre-a vă dovedi cât din tenebre-s gata să treacă de partea luminii: mă numesc Iorgu . . .

. . . Necunoscutul, știu. Întâmplător, purtăm același nume de familie. Și mai știu și că umbra se-ndesește cel mai tare la piciorul lumânării ce pretinde să ne lumineze. Mi-a părut bine de cunoștință, domnule—dar și mai bine de necunoștința ce-aș dori să o refacem grabnic. Și cât mai deplin.

Vă mulțumesc pentru neîncrederea ce-mi arătați! Sunt de acord să trecem imediat la întărirea zidului care se ridica-ntre noi compact până mai adineaori. Să-l refacem identic, muzeal.

Simțind capcana ce pândea-n identitate—nevoia comparațiilor, consensului și dialogului pe tema ei—Mitzi se eschivă printr-o voltă abilă:

Binevoiți a vă adresa spatelui meu; el e inginerul-șef al șantierului. Aaa, sau eventual șinelor lăsate-n urmă de tramvaiul care vine; am întâlnire cu el. Scuze!

Iorgu păși hotărât între ea și fierotania apărută-n depărtare.

Vă-nșelați. Viețile noastre-s două șine, pe care un destin comun le-apropie una de alta.

Anume ca să nu se întâlnească.

S-au întâlnit deja.

Neconcludent. Dați-mi voie să vă-ngrop de viu în insignifianță; vai, vă vine ca turnat betonul ei gri monoton! se plesni Mitzi peste față.

Recunoașteți cât de zadarnică vă e strădania.

Adio, domnule!

Un moment! Suflul cu care ați împins cuvântul ăsta hâd e tocmai cheia ce-mi lipsește; biletul meu spre viitor. Acum, că ușa dintre mine și mai mult ca mine s-a întredeschis, în numele frăției universale dintre oameni, vă rog să m-ajutați s-o împing în lături!

Graba dumneavoastră strică treaba destinului, stimabile păstor de suflete. Vă propun să dăm ascultare acestui mare baci al turmei de cuvântătoare; adică să ne despărțim la loc, ca și cum nu ne-am fi-ntâlnit.

Dar vedeți bine că ne-am întâlnit și stăm de vorbă, declară Iorgu faptul împlinit.

Nu văd decât ce vreau să văd, dacă-mi permiteți… mârâi Mitzi printre dinți, scoțându-l pe sforar din câmpu-i vizual c-o piruetă terminală.

Ce brutalitate cutremurătoare! Nu vă dați seama că mă îmbrânciți în neființă? Oare omul nu poartă-n el și-o licărire de divin, pe care o stingeți scandalos? În numele mai binelui, vă interzic cinismul la adresa semenilor!

Iar eu nu vă permit să mă luați de braț pe marginea prăpastiei, care sunteți!

Tramvaiul sosise, debarcând o parte din călătorii mai vechi pentru a face loc altora noi. Însă Iorgu se interpuse energic între Mitzi și cursa către viitor oferită banal de întreprinderea bucureșteană de transport în comun.

Atenție! Ne trag în jos curenți fatidici, domnișoară. Nici nu bănuiți ce genune perfidă-i singurătatea; nu v-azvârliți în ea nesăbuit! Doamne ferește de-o așa oroare! Omul își sapă groapa prin refuzul intervențiilor providențiale.

Prăpastie-i și înăuntru, și-n afară, se prinse Mitzi-n joc cu grijă, de parcă vorbirea ar fi fost o frânghie încolăcită-n fel și chip, ducând dintr-o genune în cealaltă. Hm… Mă-ntreb cine și-o fi băgând coada-i mângâietor cuvântătoare-n viața mea prin gura dumneavoastră.

De ce nu mă-mbrâncițiți sub roțile tramvaiului, dacă vă sunt complet indiferent—un nou și agasant obstacol de înlăturat? În îngrămădeala asta, nici nu s-ar băga de seamă, dramatiză Iorgu.

Nu-s o asasină.

Indiferența e mai gravă ca asasinatul: omor în masă virtual, cu mâinile curate.

E dreptul meu să dau atenție numai cui îmi convine.

Fie, dar dreptul dumneavoastră e nedreptul meu. Nu merit să fiu azvârlit de viu în sordida groapă comună.

Bine, făcu Mitzi, pe când mâinile-i trasară prin aer contururile rectangulare ale unei pietre funerare: „I.N.R.I. Aici zace un băgăcios de seamă în viața altora, descifră ea cu degetul un epitaf gravat pe aer.

— Încărcat de vești bune pentru dumneavoastră, țin să v-anunț.

— Și pe deasupra, și mieros la vorbă de-ntoarce pe dos stomacul lumii!

Ca să fac fața la acrimonia cu care-s întâmpinat de unii…

Sunt sigură că pe trotuarul însorit de vizavi poamele-s mai dulci.

Disting promisiunea de îmbrățișare în chiar glasul cu care mă alungați.

În semn de reproș adresat soartei, Mitzi dădu să treacă prin zidul Universității ca o furie, dar se opri în ultimul moment, rămânând pierdută-n contemplație cu fața la el. Iorgu i se alătură neîntârziat și, vreme de câteva momente, păru că amândoi se chinuie să deslușească urma griului pe gri.

E bine scris, conchise Iorgu. Dar destinul dumneavoastră nu-l găsiți încondeiat decât pe fața mea.

Nu mă interesează și nu mă interesați! șuieră Mitzi demolator înspre zidărie fără să se întoarcă.

Dacă dezinteresul vă e așa de tandru, nu pot să nu mă-ntreb cum v-o fi interesul…

E cum e, dar la adresa dumneavoastră e inexistent. Canci! Nihil!

Ei, și alții au făcut lumea din nimic…; nu moare la comandă ce-am vrea noi să moară, domnișoară.

Dar nici nu se naște ce-ar vrea te miri cine!

Orice nou început vine pe lume-n chinuri; înțelept ar fi să le scurtăm. Din fericire, un conflict de interese poate apropia părțile mai abitir ca un amor.

Tramvaiul plecase, iar faptul întâlnirii celor doi, deși nu tocmai împlinit, nici nu părea să se confunde cu nimicul absolut.

Poate vreți să spuneți conflict de interes cu dezinteres, nuanță Mitzi.

Vreau să spun că ne leagă aceeași frânghie, deși capetele ei par diferite. Dezinteresul dumneavoastră studiat, premeditat, e un afront pe față celor ce doresc, onest și dezinteresat, să vă stârnească interesul.

Mă simt siluită-n public.

Dar nu de subsemnat; n-am nici o putere să împiedic semețirea-n mine a interesului.

Dezinteresul meu îl va pleoști așa cum șade bine înfumurării masculine, fiți fără grijă!

Mare păcat săvârșiți tăind elanul unui înger!

La care Mitzura nu se mai putu abține și-l împroșcă pe intrus cu-n chicotit proaspăt, venit din adâncul ei asediat verbal; exact ca o căldare de gaz pe foc.

De îngerul ieșit la agățat râd și curcile, îi deploră ea tentativa.

N-au decât să râdă; nu-i râsul lor. Râsu-i parâma unui submarin de mare adâncime, care încearcă s-acosteze între coastele neștiutoare ale râzătorului. Propun să ne-mbarcăm spre orizonturi noi, încrezători în echipajul lui fantomă.

Deși mă amuzați, de fapt vă deplâng. Trebuie că sunteți foarte disperat, dacă vă luați pe stradă de necunoscute. Nu vă pricepeți deloc la femei.

Așa-i; dar fie-vă milă de-un naufragiat, în numele cerului! Mă scufund, iar barca de salvare, care sunteți dumneavoastră, nu se lasă abordată.

Vorbe de pirat, nu de preot.

O aspirație spre mai bine, oricât de stângace, se cuvine susținută, nu ironizată. Mai bine dați-mi voie să vă descriu de-a fir a păr ingrata condiție masculină, oftă Iorgu profesoral, privind în pământ și întinzându-i Mitzurei un braț cu cârlig. Zău, câteodată îmi vine să cred că Dumnezeu e-o zeitate feminină, ce prigonește bărbatul cu dragostele-i năbădăioase!

Vă rog să nu v-apropiați! Purtați Gheena-n dumneavostră ca pe-un buzunar secret—dacă nu chiar ca pe o gaură în buzunar.

— Îmbrățișarea, cred c-ați vrut să spuneți.

Totuna, tranșă Mitzi cu securea de incendiu.

Fie-vă, atunci, milă de o biată buză de prăpastie și n-o prăvăliți în hău fără drept de apel, se smiorcăi Iorgu, acompaniat de-un scârț patetic dinspre ghete. Zidirea ziditorului divin trebuie tencuită. Vă invit să dăm o tură de control grădinii Edenului, ca doi responsabili grădinari ce-și iau în primire postul. O simplă prospecțiune, ca să știm măcar la ce dăm cu piciorul.

Vorbirea dumneavoastră are solzi lucioși și dulci veninuri, domnule. Mă-ntreb cum o fi reușind să-și rețină sâsâitul definitoriu, își scrută Mitzi bănuitoare interlocutorul, strecurându-i sub piele imaginea ce-o avea despre el fără să-l cunoască.

Între ei se furișă atunci o clipă diamantină cu multe muchii ascuțite, în stare să deschidă imprevizibil tot atâtea căi. La care blindajul Mitzurei, simțitor la pietre prețioase, se mai înmuie.

N-accept decât cu o condiție: dacă-mi permiteți să vă întrerup oricând, oricât, fără să-mi cereți socoteală, sau să mă-ntrerupeți la rândul dumneavoastră. Cer voie să vă-ngrop în tăcere după plac, să vă umplu gura cu bulgări gloduroși de așteptare cât consider eu necesar. Vă previn că-i mult de înghițit… Ca să vă jucați de-a îngerul aveți nevoie de-o răbdare îngerească; ei bine, vă promit că mă voi ține de măsuratul ei cu pasul, fiind vorba de-o vastă moșie ce mi-o datorați.

Deja?

Ca pierdută aici, acum, la jocul stradal de noroc, în care tocmai v-ați hazardat: dama de pică ia popa de cupă de nu se vede! bătu ea din picior cu aplomb. Așa-i regula. În viața mea, nu-i loc pentru dumneavoastră decât sub papuc, domnule!

Primesc, răspunse Iorgu cu resemnare tragică, încredințat că de aservirea totală, la care tocmai consimțise, se putea elibera ulterior prin luptă voinicească, pe câtă vreme, tot înfruntând diluvul de indiferență abrazivă al junei, risca să-și tocească iremediabil amorul propriu.

Merseră-n tăcere câteva zeci de pași, epuizați de pacea încheiată mai mult decât de luptă; dreptul de-a candida la atenția necunoscutei fără a fi respins din oficiu îl costase pe Iorgu mari și umilitoare renunțări. După felul cum ea-și punctua sunetul pașilor alături de el, hâtrul pricepu că tărășania respectivă gemea de suspans; dar nu se grăbi să rupă fragila mreajă. Femeia-păianjen îl înfășurase într-un drum lung, ce-i unea despărțindu-i totodată. Găsi tensiunea firului numai bună de zdrăngănit serenade, și de aceea confundabilă cu elementul lui. Când era mic, auzise povestea cu broscuța înghițită de-un somn, căruia îi făcuse măruntaiele să ghiorțăie într-un duios cântec de leagăn, până ce huiduma adormise buștean și captiva îi ieșise din gâtlej printre sforăieli. Nu altfel îl cuprindea pe el necunoscuta asta cu dezinteresul ei lălâi și cursiv, în mod sigur croit să-i vină fantelui de hac prin vreun perfid gâldan citadin. Deocamdată îl îneca-n oftaturi și în scuturări din cap neîncrezătoare, ce s-ar fi putut foarte bine să n-aibă nimic de-a face cu ea personal și să se insinueze între ei clandestin, din mediu, folosindu-se de fața ei ca de-o mască. Era limpede că domnișoara nu se lăsa ușor atelată la proiectele altora; dar efortul ei de-a se împotrivi curentului o scotea-n evidență, așa cum o siluetă pudică și nudă, repezindu-se să-nchidă o fereastră înaltă deschisă de vânt, cade-n capcana vizibilului tocmai din teama-i excesivă de-a nu fi văzută.

(fragment din romanul în pregătire Brâul cu strigături)

 

Alin Cristian este profesor asociat la Paragon International University Phnom Penh, unde predă discipline sociale și umaniste. Scrie proză. A publicat mai multe cărți în România, ultima apărută în 2016 la Editura Junimea Iași, „Silvestralia”.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.