Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Iulia Iordan: „Cred că se comunică puțin despre aceste programe, că ele nu ajung la oamenii din exteriorul cercurilor noastre.”

Iulia Iordan: „Cred că se comunică puțin despre aceste programe, că ele nu ajung la oamenii din exteriorul cercurilor noastre.”

| Un interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

<< Știu că „participativitate” este un termen care zgârie multe urechi autohtone >>

Ai lucrat în instituțiile statului. Ai fost angajat MNAR, apoi MNAC. Ce anume nu te-a convins să rămâi „în interiorul cercului”, așa cum te exprimai chiar tu acum câțiva ani?

Perioada MNAR a fost definitorie pentru mine și nu doar în sens profesional. M-am angajat în ultimul an de master și nu plănuiam să stau mai mult de câteva luni. Îmi propusesem să văd cum este să lucrezi într-o instituție de cultură și apoi să-mi caut ceva mai bine plătit. În schimb, am rămas șase ani și acelei perioade îi datorez acum una dintre meseriile mele, cea de educator muzeal. Eram foarte tânără, proaspăt demisionară din învățământ, cu mintea plină de filosofii și complet confuză în privința viitorului meu profesional. Poate că eram în starea perfectă pentru a mă contamina cu un pic de efervescență, așa cum era pe atunci viața educatorilor muzeali la MNAR. Am muncit mult ca să țin pasul cu colegii mei, de la care am învățat în acei ani enorm. Colegii, care mi-au devenit cu timpul prieteni, sunt acum oameni risipiți prin țară și pe continent, dar continuă să facă mediere culturală sub diverse forme, din Făgăraș în București, de la Bruxelles la Hațeg, dintr-un sat din Normandia înapoi în București. Mai cred că cel mai important lucru pe care l-am asimilat în acea perioadă este un tip de etică a muncii pe care nu am mai întâlnit-o ulterior în multe alte echipe.

Să construiești ceva cu responsabilitate pentru ceilalți este ceva ce am învățat alături de cei 12 oameni cu care am împărțit timp de câțiva ani 3 birouri, 3 galerii de artă, 3 muzee-satelit și multe expoziții temporare. A fost o perioadă specială și pentru că simțeam nu doar cum cresc eu, simțeam cum crește tot domeniul meu profesional. Nu-mi imaginam atunci că voi povesti cu nostalgie despre ea. Nu-mi imaginam că educația muzeală din România, la 15 ani distanță, se va afla pe o treaptă atât de apropiată la nivel instituțional de acel moment. Este foarte greu să formezi oameni în acest domeniu, să-i motivezi să lucreze pe salariile din muzeele românești, dar se poate face mai mult. Toate exemplele de muzee mici și mari, bogate și sărace, răsfirate prin toată țara, confirmă această posibilitate. După o Noapte a Muzeelor care a depășit toate recordurile, pare absurd să spui că muzeele din România riscă să nu mai aibă public peste două-trei decenii. Dar aceasta este una dintre puținele mele convingeri, că, în absența proiectelor de mediere culturală participative, muzeele românești își vor conserva patrimoniul degeaba. Știu că „participativitate” este un termen care zgârie multe urechi autohtone, mai ales pe cele ale directorilor, din păcate. Este deja un cuvânt uzat în cercuri mici sau mari, de la conferințe la articole în reviste sau postări pe Facebook. La fel s-a întâmplat în trecut cu „creativitate”, „interactivitate” etc. Obosim cuvintele ca să nu ne referim la nimic concret. Proiectele muzeale participative se referă la implicarea publicului într-o măsură oricât de mică în toate sau doar în anumite etape ale acestora: idee, planificarea ei, aplicarea și testarea ei, evaluarea sau continuarea acesteia. Meseria unui educator muzeal este să se asigure că acest lucru se întâmplă. Dar pentru asta, mai întâi el trebuie să existe și să fie băgat în seamă. Rolul unui educator muzeal este vital pentru orice muzeu. Din păcate, sunt atât de puțini manageri de muzee români care înțeleg acest lucru.

Revenind la cum ne desprindem de anumite cercuri doar pentru a intra în altele, am plecat de la MNAR, dar nu din domeniu. Alături de Raluca Neamu, am simțit că putem face mai mult pentru comunitatea muzeală prin înființarea în 2011 a unei asociații care să poată concepe proiecte de educație muzeală și în alte muzee. Ea a transformat o idee curajoasă într-o asociație și este fondatoarea Asociației Da’DeCe. Din acel moment am construit împreună și separat diverse echipe la Da’DeCe care au împrăștiat prin toată țara acest zvon teribil, că educația muzeală este un virus contagios care apropie oamenii de cultură în moduri infinite și definitive.

MNAC-ul, pe de altă parte, este o experiență recentă, foarte scurtă și extrem de diferită de cea despre care am vorbit mai devreme. A fost în primul rând un test pentru mine să văd cum m-aș mai descurca să lucrez în cadre atât de fixe după 15 ani de proiecte în zona culturală independentă. Concluzia a fost că nu foarte bine. Această experiență a venit într-un moment personal nepotrivit, dar am descoperit acolo și dinamici de lucru foarte diferite de ale mele, care m-au făcut să cred că, pentru o vreme cel puțin, îmi este mai bine unde sunt acum, adică pășind nesigură pe sârmă, suspendată între finanțări incerte.

Spre deosebire de instituții, într-o asociație este diferită raportarea la timpul de implementare a unui proiect, la drumul dinspre idee spre buget, la autonomie și lucrul în echipă: mai eficientă pe termen scurt, dar imprevizibilă pe termen lung. Însă, cel mai important lucru cu care m-am procopsit în acești ani, solitari în felul lor, este dispariția oricărei forme de respect față de ierarhiile din hârtie. Cred că aceste ierarhii se suprapun extrem de rar peste cele profesionale. Am colegi pe care îi admir pentru felul în care sunt ancorați în domeniile lor profesionale, extrem de bine pregătiți, de harnici și responsabili, de generoși și inventivi, dar care nu ajung în funcții cheie. Pe de altă parte, am văzut atâtea persoane pentru care un post trecător dintr-o instituție reprezintă o ocazie de a domina, încât am ajuns să văd ierarhiile din sistemul public ca pe o delegare la infinit a responsabilității, adică o lipsă a ei în cele din urmă. Sigur că există oaze instituționale unde oamenii au ocazia să se dezvolte și să dea mai departe din ceea ce știu. Spre ele mă uit când semnez această mică declarație de independență. Ceea ce îmi doresc pe viitor este să lucrez în continuare într-o rețea de cercuri, să pășesc de pe unul pe altul, forțându-le astfel să devină măcar temporar tangente, chiar dacă uneori ies scântei când se ating. În aceste conexiuni dintre oameni sau instituții cred că se potrivește cel mai bine expertiza mea din acest moment.

<< … Un tip de formare reciprocă, un schimb de practici profesionale între două domenii complementare >>

Asociația Da’DeCe, înființată în 2011, îmbină arta contemporană cu patrimoniul și încearcă să formeze în jurul ei comunități. Cum răspund cadrele didactice la inițiativele voastre de a împrieteni educația formală cu cea cultural-artistică?

Foarte bine. Oamenii în general apreciază aceste inițiative. Cu ce nu mă pot obișnui de atâta timp este uimirea lor că aceste lucruri se întâmplă și în România, deși ele se întâmplă de zeci de ani. Cred că se comunică puțin despre aceste programe, că ele nu ajung la oamenii din exteriorul cercurilor noastre, apropo de metafora de mai devreme. Și, de fapt, nici nu mă mir. În afară de mica presă culturală, restul promovează tot felul de bazaconii. Revenind la profesori, aceștia sunt principalii noștri parteneri pentru că ne ușurează comunicarea cu publicul tânăr, ne permit adresarea către un număr mai mare de copii. Una dintre modalitățile testate în această perioadă și prin care încercăm să strângem și mai tare relația pe care o avem cu cadrele didactice este derularea unui curs de educație muzeală pentru învățători. Am mai încercat acest lucru în 2009 la MNAR, dar cred că acum ne aflăm într-un moment mult mai prielnic: după pandemie, mulți profesori au devenit mai deschiși în a folosi și alte resurse pedagogice, altele decât cele școlare. Vrem să profităm de această deschidere și să le oferim ceea ce facem noi cu ajutorul patrimoniului.

Proiectul nostru se derulează pe parcursul întregului an sub forma unui program pilot pe care vom încerca să-l îmbunătățim și să-l propunem ca ofertă de formare pentru învățători pe termen cât mai lung, cu ajutorul partenerilor noștri de la Casa Corpului Didactic din București. Este până la urmă un tip de formare reciprocă, un schimb de practici profesionale între două domenii complementare. Dacă sunt cititori curioși în privința acestei aventuri, îi sfătuiesc să caute informații în următoarele luni despre proiectul „Da’ de ce să aduc muzeul la școală” al Asociației Da’DeCe. (www.asociatiadadece.ro)

Cât despre arta contemporană, în urma proiectelor din ultimii ani, am început să o văd inseparabilă de ceea ce fac prin muzee. Colaborarea cu artiștii contemporani cu care am avut bucuria să lucrez mi-a îmbogățit mult ideile și practicile. Arta contemporană infuzează prospețime în orice tip de apropiere a tinerilor de cultură.

<< Prima Noapte a Muzeelor la sate >>

Kit-urile voastre propun revalorificarea patrimoniului prin utilizarea unor instrumente educaționale. Interactivitatea devine, astfel, o componentă importantă în experiența muzeală a copiilor. Ce sensuri câștigă termenul „patrimoniu” odată cu interacțiunea dintre obiect expus și vizitator?

Un sens personal, adică cel mai profund sens cu putință. Muzeul este locul în care vizitatorul își dă seama câte lucruri știe și câte nu știe. Dacă reușește să treacă dincolo de această frustrare, poate începe să creeze conexiuni între teritoriile minții pe care își salvează informațiile, cele unde se înmulțesc emoțiile, cele în care încolțesc întrebările. Atunci muzeul i se va arăta ca un loc care îl ajută să se descopere pe sine în legătură cu lumea în care trăiește. Este mesajul pe care încercăm să-l transmitem profesorilor și părinților prin intermediul acestor resurse educaționale: libertatea de a include propria experiență a vizitatorului mic sau mare în experiența muzeală. Acest lucru este mai important din punct de vedere uman decât orice cumul de informații și date istorice, a căror importanță este valoroasă mai degrabă pentru specialiști și pasionați. Muzeul ar trebui să facă însă parte din viața oricărui om, chiar dacă nu este nici specialist, nici pasionat. Din câte știu, scrie chiar în Constituție că oricine are dreptul la cunoașterea propriei culturi. Cum ar putea să o facă dacă limbajul specializat este singurul care o acaparează?

Ai avut de-a lungul timpului proiecte sau activități în mediile rural și urban mic. Cum vezi că se dezvoltă acolo sectorul educației cultural-muzeale?

Sunt multe muzee frumoase presărate prin țară, dar îmi este greu să vorbesc despre dezvoltare, chiar și doar prin restrângerea la domeniul meu, pentru că eu încă văd muzeele mici din sate ca pe niște insule. Ca și în mediul urban, și în cel rural există muzee de stat și muzee private, iar statutul lor din acest punct de vedere este radical diferit. Muzeele private sunt pasiuni extrem de variate transformate în locuri care depind aproape integral de oamenii care le-au creat. Ele pornesc de la ideea cuiva pentru care patrimoniul local sau un meșteșug, o personalitate, o colecție sau un eveniment au devenit atât de importante, încât le-a transformat în teritorii al memoriei. Dar, fără susținere pe termen lung, multe dintre ele vor dispărea odată cu oamenii care le-au conceput. Urmează însă în toamna aceasta prima Noapte a Muzeelor la sate, un eveniment pe care îl aștept cu nerăbdare pentru că, în sfârșit, aceste insule vor avea ocazia să devină un arhipelag, așa cum s-a întâmplat și cu muzeele urbane atunci când au început să fie promovate la nivel național. Pentru a fi susținute, muzeele rurale au în primul rând nevoie să fie văzute.

Nu am vizitat toate muzeele din țară, de aceea îmi propusesem să nu fac aici recomandări, dar m-am răzgândit după ce Muzeul Comunismului pentru Copii din Pitești a primit un premiu important și binemeritat zilele trecute. Acest muzeu interactiv este ieșit din comun pentru muzeologia noastră, pentru educația muzeală care este cuprinsă în expunere, pentru resursele pe care copiii și tinerii le primesc la începutul vizitei, asta pe lângă acompanierea umană din partea voluntarilor și echipei muzeului. Copiii au ocazia să se apropie de un subiect istoric complicat prin mijloace ludice. Din punctul acesta de vedere, aș putea să spune că în acest mic muzeu se face mai multă educație muzeală decât în muzee mamut din orașe mult mai mari. Pentru că ne lipsesc structurile și coerența, fiecare caz de muzeu rural sau urban mic este însă particular. Spații dinamice și importante prin ce sau cum expun sunt și Muzeul Colectivizării din Tămășeni, județul Neamț, Muzeul Textilelor din Băița, Munții Apuseni, Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă” din satul Topalu, județul Constanța, câteva colecții etnografice de familie vizitate prin satele din Maramureș sau muzeul creat la Vânătorii Mici, județul Giurgiu creat de profesoara de arte plastice Rozalia Iorga, alături de elevi voluntari. Fiecare dintre aceste locuri a avut parte de oameni, în acest lucru constă în primul rând excepționalitatea. Sper să se inventeze la timp mecanisme de siguranță, care să le susțină pe termen cât mai lung.

<< Adevărații eroi sunt pentru mine oamenii preocupați de realitate >>

Îți adresez acum propria ta întrebare, pe care o scriai prin 2021 pe o rețea de socializare: „Cum am putea face cultura să conteze și într-o societate condusă de supermeni ratați?” Ai găsit un răspuns între timp și cine sunt contra-eroii?

Îmi place să le spun și copiilor la ateliere că prefer mai degrabă să rafinez formularea întrebărilor, în loc să răspund la ele. Dar la această mișcare de bumerang văd că nu am de ales.

Cultura contează oricum, doar că ea este tapetul vechi de pe peretele acoperit acum cu plăci de faianță strâmbe și spălăcite, fundalul de dincolo de fundal. Fațada socială este o atmosferă țipătoare fără continuitate în bine, care mie mi se pare un simptom al ratării, într-adevăr. Cred că sunt extrem de puțini oameni care trăiesc în lumea imaginată de ei pe vremea în care își proiectau viitorul lor în lume, în schimb sunt tot mai mulți care nu se pot adapta și aleg să se mute cu totul într-o lume imaginară. Aceștia ar putea fi „contra-eroii”. Adevărații eroi sunt pentru mine oamenii preocupați de realitate, deși în ziua de azi mi se pare destul de dureros să fii preocupat de realitate. Preocupat înseamnă aici dornic să contribui cu ceva bun, nu în sensul de a-ți da cu părerea. Eroul de azi poate fi cineva care are păreri, dar nu-și pierde tot timpul admirându-le. Am întâlnit foarte mulți astfel de eroi printre copiii și tinerii cu care m-am întâlnit în ultimii ani.

<< Copiii citesc, tot spun asta și o voi spune mereu. Important este să aibă ce. >>

Ești una dintre fondatoarele Asociației Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți De Basm. Cum reușește ea să împrietenească copiii cu literatura și să combată tendința acestora de a reduce cititul la lecturile obligatorii din școală?

Caravanele De Basm, așa cum numim noi proiectele la care muncim pe brânci ca să ducem literatura în tot mai multe sate și orașe din țară, reprezintă una dintre bornele mele. Pe această bornă scrie kilometrul zero. Să vezi bucuria unui copil care descoperă pentru prima dată o carte frumoasă nu poate fi egalat de nimic altceva. Copiii citesc, tot spun asta și o voi spune mereu. Important este să aibă ce. Sunt locuri pustiite de dezinteres, unde copiii nu au nimic. Sunt sate în care biblioteca este doar o cameră plină de igrasie cu ușa închisă, iar lângă ea cârciuma și pariurile sportive stau cu ușile larg deschise. În călătoriile noastre prin țară, am găsit și multe uși de bibliotecă larg deschise, fără miros de mucegai, cu cărți noi, cu pereți colorați și zâmbete generoase la intrare. Cred că bibliotecile reprezintă soluția pentru problema lipsei accesului la carte pentru familiile de la țară sau din orașele mici, unde părinții nu au cu ce să cumpere cărți noi sau nu știu cât de important este acest lucru pentru copiii lor. Există biblioteci unde se întâmplă lucruri atât de frumoase, iar aceste locuri ne dau multă speranță și idei de proiecte. Operăm însă cu timp limitat și cu resurse financiare tot mai greu de accesat. Cu toate astea, literatura citită de plăcere de către tot mai mulți copii câștigă teren cu fiecare an la nivel național datorită De Basm, Asociația Câte’n lună și mansardă, Fanbook, Cu alte cuvinte, EDUCAB etc.

M-am văzut în acești ani cu foarte mulți copii, nu știu să-i număr.  Am în minte câte un copil din fiecare loc prin care am trecut. Toate aceste proiecte prin care radiografiem țara cu ajutorul literaturii sunt fabuloase, dar ne și provoacă răni pentru că de cele mai multe ori nu ne mai întoarcem niciodată la acești copii. Singura revelație care contează este că i-am privit de fiecare dată cum absorb cu sete ceea ce li se oferă. Ar trebui ca adulții să le ofere mult mai mult decât le oferă acum și abia apoi să aibă așteptări din partea lor. Nevoile copiilor, drepturile lor încălcate la scară națională, aceasta este singura revelație care contează în urma acestor întâlniri.

Ești la rândul tău scriitoare. Poți să îmi descrii rolul reflexului de a scrie în cazul tău?

Scrisul este pentru mine intimitate, libertate, plăcere, frustrare, reflecție, autoreflecție, așa cum cred că este pentru orice scriitor. Am avut ani în care nu m-am simțit sigură pe ceea ce scriam și nu înțelegeam prea bine de ce o fac. Acum scriu pentru că așa simt că sunt eu. Uneori mi se pare că sunt făcută din cuvinte, că asta îmi dă consistență ca om și mă așează în dialog cu ceilalți. Scrisul este un du-te vino între mine și lumea mea.

Iulia Iordan este scriitoare și educator muzeal. Timpul ei de lucru se împarte între muzee, biblioteci și librării, unde de obicei este înconjurată de copii sau tineri. Prin expoziții și ateliere îi aduce împreună cu artiști contemporani și studiază de fiecare dată reacțiile chimice care se produc între aceștia. O concluzie parțială a cercetărilor sale ar fi că muzeele și literatura română contemporană le îmbunătățesc tinerilor și copiilor capacitatea de cunoaștere, îi fac mai atenți la lumea în care trăiesc și la ei înșiși, mai curioși, mai implicați.

Iulia este autoarea mai multor volume pentru copii, a unor resurse interactive specifice educației muzeale, curatoarea unor expoziții interactive dedicate copiilor, co-fondatoare a De Basm. Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți din România și membră a Asociației Da’DeCe. Cum să ne apropiem de semnificațiile culturii pentru societate, în așa fel încât aceasta să capete un sens personal, deci profund, este una dintre provocările sale profesionale la care caută în permanență răspunsuri prin proiecte culturale și printr-o cercetare doctorală coordonată de CESI – Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Despre Iulia: www.iuliaiordan.ro. Despre proiectele ei și ale colegilor săi:  www.asociatiadadece.ro și www.debasm.ro.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.