Alin Cristian. Ceea ce trebuia demonstrat

Alin Cristian

Numereala

În memoria soților Viorica și Mihai Răileanu, care m-au învățat matematicile cu resemnarea că aveam să le scălâmb tendențios, ca un calapod refractar împins cu de-a sila în delicatul pantof al Cenușăresei

1. Numereala e o nimereală bazată pe confesiunea riguros subiectivă a numericului; viguros deconstruită, obiectivitatea scoate un oftat de decolonizare în limbaj numeric și cu rezonanțe ambigui, matematico-numerologice. Pentru cei ce au urechi de auzit.

2. Este abstracția un proces de deconcretizare, sau are ea loc magic, instantaneu? Este cantitativul la fel de insensibil la calitativ peîntregul său domeniu (și, din cauza asta, absolut uniform), sau există între cele două categorii și puncte de interferență, unde numericul palpită înfiorat în urma virtualelor atingeri suferite? Cât de legică poate fi aberanta lui trezire la viață, dat fiind că între calitativ și cantitativ se cască Intermediul prin excelență? Iată întrebări bântuite de spectrul numerologic al matematicii—renegat de ea, dar nu dispărut fără urmă.

3. Dacă totul semnifică, a percepe un numar n de entități înseamnă a nu percepe o infinitate minus n de alte entități perceptibile—a reduce la tăcere semnificația lor, a le băga violent « pumnul în gură ». Căci a fi echivalează cu a fi perceput. În măsura în care face abstracție de « pumnul » numeric băgat în « gura » unei infinități minus n de entități, numereala se confundă cu zgomotul de fond al semnificativului considerat nesemnificativ—mârâitul înfundat al lucrurilor numărate, neglijat sfidător de orice numărătoare în numele progresului ei.

4. Se spune că banilor le place să fie numărați; cât despre real în ansamblul său, nu cred să fi fost întrebat.

5. Fie infinitul ca putere de a dezumfla pe cei în care s-a umflat gălăgios « tărâța » numerică a științei și de-a emancipa astfel măsura omenească de-o precizie deplasată; dacă între om și infinit numericul se insinuează inevitabil, care să fie doza homeopatică în care, luat, el ar vindeca mania formalismului exprimabil matematic? Căci de la nevoie la manie se alunecă penibil de ușor.

6. Judecând după răsturnările periodice ale icebergurilor, un extraterestru căscat le-ar putea confunda cu o specie colțuroasă de balene albe: prin tumbe impulsionate de căldura din exterior, ele-și modifică fără încetare forma, deplasându-și centrul de carenă în raport cu centrul de greutate după capriciile vremii. O eroziune continuă declanșează răsturnări discontinui, de anticipat de către pinguinii ce le populează. Asemeni imenselor sloiuri, principiile—monștrii sacri ai vieții intelectuale—pătimesc în tăcere neprincipialul asalt al entropiei, responsabil în final de răsturnarea (mai eufemistic, relativizarea) lor. De notat că nu numai entropia umblă să le piardă…

7. Cine nu sapă groapa principiilor cade singur, inerțial, în găunoasa convingere că ele ar fi imuabile. Baudelaire: « Omule liber, ție-n veci îți va fi dragă marea »; cu-al ei neobosit frământ, marea e groapa comună a principiilor, iar omul liber, groparul lor prin alianță.

8. Principiul terțului exclus a fost, la rându-i, exclus de logica ternară; principiul identității sângerează abundent, harponat cu chiote citețe de hoarda anumitor fenomenologi; principiul non-contradicției e drastic relativizat în hermeneutica terapeutică a discursului, unde contradicția semnifică în funcție de context. În atari condiții, dominația numericului și uniformizării presupuse de el devine suspectă de o decepție sistematică orchestrată politic; ea vizează să discrediteze numereala și să înfrângă rezistența prin numereală a dizidenților săpători (oamenii liberi în sensul cel mai larg). Adică: « Dormi în pace, dormi în pace/Ordinea-n lume se face! » Fabricarea consensului de masă începe cu inculcarea deferenței sacrosancte față de numerele mari și puterea lor de-a valida o concluzie prin multiplicare repetitivă a acordului.

9. Raționând prin inducție, largul mării e doar o zonă costieră ceva mai depărtată, iar numerele mari doar un larg al celor mici; dac-ar pufni în râs, infinitul ar fi de-aceeași teapă cu inteligența inductoare.

10. Matematica e cu cântec; rigoarea principială—pajiștea cu flori numerice—adoarme fatal vigilența gândirii. Vai celui ce-o străbate fără un contra-cântec tăios, de sorginte orfică, tras contestatar afară din teaca pieptului! Căci aerul abstract pe care lucrurile îl au «de la sine» li se insuflă, de fapt, pe șest într-o neîncetată bătălie a cântecelor, ce opune identitatea metaforică identității numerice (calitativul cantitativului). Așa de pildă povestea punctului geometric—mitica sa fixitate adimensională—ce lasă nespusă odiseea ieșirii lui din dimensionalul turbulent al realității înspre catafalcul abstract al teoriei. Vicisitudine cu vicisitudine, cânt cu cânt.

11. «Magdalena, să nu minți!» ; spre a-i face mai suportabilă însoțirea, matematica a fost pusă pe note, urmând după ureche și pricepere exemplul lui J. S. Bach.

12. «Dați-mi un punct de sprijin!» cerea Arhimede cel gata să răstoarne Universul. Dar nu i-a dat nimeni, afară de imaginarul matematic însetat de putere abstractă, formalizabilă, exersabilă legic: « Se dă un punct P prin definiție fix și adimensional ». După Lacan, dragostea dă ceea ce nu are; așijderea și-acea patimă a controlului prin intermediul numerelor, care e matematica.

13. Fără să-și trădeze formalismul definitoriu, matematica rămâne o mare moartă de propriu-i exces ordonator; eviscerată de conținut, forma e o mumie lumită pacific doar pe hârtie.

14. Căprioara lui Labiș cu inima și cei doi rărunchi scoși în unghii afară din cavitatea toracică: tragica trecere de la un punct la patru, înșiruirea lor, trasarea efectivă a liniei conținute virtual în punctul inițial, literarea vieții lui latente. Scrierea poveștii—începutul celui mai neînceput, zvelt și artezian salt al apei de izvor înspre sete.

15. Nici o suspiciune la adresa numerelor mari nu-i deplasată. Progresia lor monotonă evocă investiția de energie a ciocănarilor fără tact cândva la putere: dă-i, dă-i și iar dă-i! Ca și cum, prin lovire asiduă, repetitivă, lucrurile n-ar avea încotro decât să se îndrepte…

16. Un individ are nevoie de-un altul care să-l șlefuiască, doi de-un al treilea care să-i despartă și împace după sfadă, iar trei de-un al patrulea care să li se urce-n cap. Dintr-un acut simț al perspectivei și-o adâncă deferență față de puterile cele mai reticente ale zării.

17. Nepus într-o perspectivă tămăduitoare, orice lucru rămâne cu sechele după măcelul analitic suferit încă de la definire; în speță, triunghiul e amenințat să treacă drept o aproximare veșnic imperfectă a cercului, ceea ce nu-i defel, iar tetraedrul drept o sferă sluțită, nu esențializată.

18. Orice triunghi social dat își dezvăluie perfecțiunea numai privit dintr-un anume punct necoplanar, cu care el formeaza un tetraedru. Vom numi cocalar¹ tetraedrul ale cărui fețe își dezvăluie perfecțiunea tuturor celor patru vârfuri ale sale simultan.

19. Nașterea tetraedrului cocalar prin decret celest e veridic surprinsă de zicala populară « a tunat și i-a adunat » ; ceea ce atestă că numereala nu-i o simplă nimereală.

20. Dezvăluirea perfecțiunii este efemeră, dar perfecțiunea însăși, nu; o cvadruplă confirmare a ei o emancipează de subiectivitatea pur idiosincratică, întărindu-i totodată îndoielile la adresa obiectivității ce aspiră la recunoaștere unanimă.

21. «Impuritatea» tetraedrală a subiectivului e însăși zgrunțuroasa lui perfecțiune; odată cu dezvăluirea ei la numereală, un veritabil grăunte de diamant se insinuează în mecanismul social de uniformizare a viziunii. Pentru cazul în care perspectiva comună ar fi de lărgit cu chiu și vai.

22. Orice față a unui tetraedru cocalar împarte spațiul în două: partea cu cel de-al patrulea vârf al său și restul lumii. Ceea ce face din numerele mari o umplutură a lui patru; să aibă până și măsurarea o măsură a ei—o doză homeopatică, dincolo de care leacul devine otravă?

23. A intra într-o matrice tetraedrală înseamnă a realiza efectiv, pe viu, asimetria fundamentală a spațiului social—faptul că, dincolo de tetraedru, începe hăul (deopotrivă găunos și rezonant, adică prielnic prăsitului de buturugi mici, tetraedrale). Evident, formularea matrice socială tetraedrală frizează pleonasmul.

24. Primul om al mării care, în furtună, a zărit pe cer Triunghiul marinarului (stelele Vega, Altair și Denebola) a intuit că puterile entropiei sunt limitate și că de sus i se face cu ochiul să nu divulge taina. Nu-i de mirare că el a trecut sub tăcere cât a putut de bine înalta cârdășie tetraedrală, la care s-a descoperit părtaș.

25. Între om și adâncul nopții strălucește liniștitor Triunghiul marinarului; între individ și adâncul gloatei licărește discret treimea prieteniei (numai cine n-a cunoscut-o se poate întreba cât de sfântă e ea). Ca și cum simțul orientării ar fi eminamente unul social, al însoțirii—nu al înregimentării, și nici al îngroșării turmei.

26. Tetraedrul cocalar este structura optimă de înfruntare a presiunilor sociale—« falanga macedoneană » a rezistenței pe timp de pace, când vigilența scade îngrijorător și spatele trebuie acoperit mai ceva ca la război.

27. Tetraedrul cocalar e gol la mijloc; între avantgardă și ariergardă—vârf și bază—se insinuează doar un joc cu neputință de formalizat sau atestat în mod cert: un fel de atingere a depărtării, de cântec al Sirenelor.

28. Cu incisivitatea lor, vârfurile tetraedrului cocalar disipă excesul de apăsare din jur, în vreme ce fețele-i conjugă un sprijin altfel deficitar; spate-n spate, umăr la umăr, gând la gând: în patru, măsura potrivită se ia din aer. Întocmai ca boala înaripării.

29. Umbra individului în infinit e triunghiulară, iar individul însuși nimic altceva decât o umbră mai cu moț—un tetraedru cocalar dezvelindu-și subversiv colții, necesitatea mârâind deja mușcător.

30. Cine nu are triunghi de bază, să și-l afle; neaflarea lui se traduce printr-o profundă dezorientare existențială și o abisală lipsă de tact. Fără trei relevmente fiabile, devenirea riscă să se confunde cu un orbecăit din ce în ce mai nesimțitor și, de aceea, mai brutal; căci abraziunea mediului îngroașă strașnic pielea.

31. Așa, băbește: două auricule plus două ventricule fac exact patru compartimente ale intimității individuale. O structură tetraedrală a neastâmpărului. Mai clar de-atât nu se poate; asta pentru cei ce au nevoie să bage degetul ca să creadă.

32. Nici un punct de vedere nu este adimensional; el depinde fundamental de situarea în raport cu alte trei, pe care le conține deja în măsura în care le caută. Încadrată aerisit și grijuliu de ele, vederea respectivă e împiedicată să se rătăcească de retina-i, la fel cum Orion e încins cu brâu-i trinitar (stelele Alnilam, Alnitak si Mintaka) pentru a nu bălti.

33. Cel aflat în vârful unui tetraedru cocalar are de ales între o percepție mediată de celelalte trei vârfuri și o alta, nemediată; faptul că are o astfel de alegere face din el un om avut la superlativul absolut.

34. Abia încadrată distant de un triunghi social ca de-o orbită oculară perspectiva individuală e riguros omenită. Însă despre relația-i cu triunghiul respectiv ea nu poate spune decât «mă privește». Omenind cu privirea, triunghiul își dă, inconfundabil de matern, în peticu-i venusian.

35. Tetraedrul cocalar oferă elementului ireductibil din percepția individuală un acvariu virtual drept refugiu; numai întrezărită prin apa vie a acestuia lumea apare vivabilă. Că tetraedrul cocalar al fiecaruia ar pluti dizolvat în cristalin așteptându-și o cristalizare mai palpabilă e cât se poate de probabil; în definitiv, viața viziunii se desfășoară cu predilecție în mediul apos ce-i reunește liniile directoare.

36. Tetraedrul cocalar e principala ancoră de furtună în vâltoarea devenirii—sentimentul de nezdruncinat că ochiul aflat într-unul din cele patru vârfuri ale sale e atât de la locul lui încât o putativă înlocuire ar tulbura iremediabil armonia universală. În care caz lucrurile n-ar mai ieși la nici o numereală, complăcându-se într-o promiscuă babilonie.

37. Orice om e pândit de o «capcană» triunghiulară a prieteniei, ce-i așteaptă sinele să cadă de acord cu însuși prin mijlocirea ei—o adâncire auspicioasă, din care, odată intrat, nu se mai iese; un terminal al sinelui in interminabil, păzit de credinciosul cerber tricefal.

38. La locul său printre oameni omul cade ca musca-n miere: simțind ca el îi vine ca turnat, adastă. Fie deja găsit, fie încă în curs de căutare, tetraedrul cocalar e temeiul precarei adăstări a omului în lume.

39. Lumea locuibilă e locul geometric al fundațiilor triunghiulare ce-și așteaptă foșgăind încununarea cu vârful lipsă. Se înțelege că, pentru a-i disimula caracterul esențial, la acest eveniment discret mai participă și o mare mulțime de norod.

40. Cele patru vârfuri ale unui tetraedru cocalar definesc suprafața sferică a unui glob de cristal, în care întregul Univers se dă la vedere cu acuratețea cuvenită (lucru ce-i face pe corijenții la filozofie să se mire că monada leibniziană nu are ferestre).

41. Fără câmp, magnetul nu-i magnet; fără raze, soarele nu-i soare; fără oameni care să-l prelungească și întrerupă semnificativ, omul nu-i încă om de-a binelea. Nașterea-i socială are loc abia odată cu preluarea efectivă a datului «său» de către alții (o triadă de bază, amintind de-a ursitoarelor pe alt plan). Fără recepție socială în felul luării-aminte grijulii la dat, azvârlirea individuală în existență riscă să rămână irelevantă.

42. Dacă studiul matematicii apropie, ici-colo, oamenii între ei câteșipatru, nu este ea, prin chiar acest efect, puitoare de ordine în lume? Altfel spus, o profeție ce se auto-împlinește prin enunțare? Ca și cum efectul de adevăr ar conta mai mult ca foarte problematicul adevăr «însuși», de care se vorbește cu atât mai doct cu cât vorbăraia în cauză e mai neconvingătoare.

43. Fie frământul anarhic al micii mări interioare (cristalinul) contra unui stabilopod tetraedral cocalar: înțelegând că nu-l poate învinge, cu nisipuri mișcătoare stihia-l trage, încet-încet, în străfundu-i. La temelie, adică. Ceea ce trebuia demonstrat.

1^ Pentru conotațiile sale ezoterice, termenul e împrumutat de la matematicianul Răzvan Diaconescu, care cândva a abordat o treime dată cu ineditul apelativ «băi cocalarilor». Fără vreo lămurire. În accepția de față, cocalari sunt cei ce răspund firesc la un apelativ necunoscut, dar subînțeles—esența oricărui răspuns autentic.