„Trebuie să te adaptezi și să porți măști acceptabile, cam asta spune povestea lui Horia”
Crezi că relațiile dintre oameni sunt complicate? Că e greu de gestionat un control asupra a ce și cum suntem pentru ceilalți versus ce și cum am vrea să fim? Povestea lui Horia din ultimul tău roman cam asta ne spune?
Da, fără doar și poate, relațiile interumane sunt groaznic de complicate și, odată cu creșterea nivelului de complexitate al societății, ele devin și mai complicate. Aproape că nu găsești doi oameni cărora să le vină ușor și natural să interacționeze între ei. Chiar și în cuplu, interacțiunea dintre parteneri e un dans cu pași încâlciți, care trebuie executați perfect în oglindă. Ai greșit unul, ai introdus un dezacord. Fiecare dintre cei doi trebuie să știe când e rândul său să conducă și când trebuie să se lase condus. Să știe să facă pasul înapoi când trebuie, să-și susțină partenerul în mișcările mai dificile, să se bazeze pe acesta când e cazul.
Și lucrurile se complică și mai mult când vorbim de societate. Acolo e un dans sincron în care trebuie să te miști în același ritm cu toți ceilalți, să ocupi tot timpul exact spațiul tău și să te deplasezi perfect coordonat. Când nu o faci, produci caramboluri. Lucrurile astea sunt greu de gestionat dacă nu-ți dai interesul. Nu-ți va plăcea mereu felul în care se mișcă ceilalți, dar dacă nu te vei conforma, vei crea conflicte. Nu poți, deci, să fii mereu tu însuți și să te aștepți ca lucrurile să meargă bine în relațiile cu ceilalți. De multe ori trebuie să te adaptezi și să porți măști acceptabile, cam asta spune povestea lui Horia. De fapt, nu doar a lui, mai multe personaje din acest roman sunt niște neadaptați. Unora le vine greu să se prefacă, alții nu știu, pur și simplu, cum să o facă. Iar alții nu se cunosc suficient de bine pe sine pentru a-și da seama ce le stă în putință. E foarte ușor să strici un echilibru. Un cuvânt nelalocul lui, un gest, o conjunctură nefavorabilă, chiar o glumă mai frivolă și te trezești că viața ți s-a dat peste cap.
„Mulți oameni se gândesc la o retragere din agitația orașului, puțini își fac curaj și chiar evadează…”
Te preocupă mobilitatea socială și geografică a individului? Mutatul de la oraș la țară și de la țară la oraș, de exemplu? – tot din povestea lui Horia.
Mă gândesc deseori la acest subiect, încerc să-mi dau seama care ar fi factorul hotărâtor care m-ar face pe mine să plec din locul în care m-am statornicit și să-mi caut un rost în altă parte. Pentru că, până acum, nu l-am găsit. Am cântărit îndelung avantajele și dezavantajele mutării din orașul în care locuiesc în altul, sau chiar într-o zonă rurală, dar simplul calcul rece, deși uneori scotea în evidență mai multe aspecte pozitive decât negative, nu a reușit să mă convingă să plec.
Probabil ar fi nevoie de un dezastru de natură socială. Nu mă refer la unul colectiv, un mic dezastru personal, ca cel al lui Horia, ar fi de ajuns. A merge la țară implică o serie de renunțări, componenta socială fiind cea mai severă dintre ele, de aceea bănuiesc că în cazul în care aceasta ar fi compromisă, renunțarea ar veni de la sine. Da, mulți oameni se gândesc la o retragere din agitația orașului, puțini își fac curaj și chiar evadează, încă și mai puțini dintre ei își află astfel fericirea.
„Am avut în cap o poveste în registru realist și am scris-o”
Tu de ce ai schimbat registrul în care scrii? Ai scris SF și apoi ai trecut la altceva. De ce, cum? A fost o pornire auctorială misterioasă, magică? A fost un calcul editorial precis? Cum te simți după schimbare?
Nu aș numi-o schimbare, i-aș spune mai degrabă diversificare. Și nu a venit spontan, am scris în paralel literatură „mainstream” – pot să-i spun așa? – și SF o bună bucată de vreme, acum am reușit doar să definitivez un proiect realist suficient de bine închegat încât să-l pot scoate în lume între propriile coperți. Asta nu înseamnă că nu voi mai scrie SF. Am în plan să scriu în ambele registre, pentru că fiecare îmi dă un anumit gen de satisfacție.
Desigur, am fost conștient că ieșirea din SF și abordarea unor teme mai apropiate de viața de zi cu zi poate veni la pachet cu o expunere mai mare, cu un număr mai mare de cititori și perspectiva mi-a surâs. Dar asta nu înseamnă că am făcut-o în urma unui calcul editorial. Nici nu cred că aș fi capabil să funcționez în felul acesta. Am avut în cap o poveste în registru realist și am scris-o. Când o voi avea pe următoare, o voi scrie și pe aceea. Când voi avea ceva coerent în registru SF sau fantastic, nu voi ezita să scriu SF sau fantastic.
Personal, nu găsesc mare diferență între genuri. În final, omul este centrul de gravitație al oricărui gen de literatură. Atât doar că SF-ul îi studiază reacțiile la o serie de stimuli (încă) inexistenți. Dar tot răspunsul omului este cel studiat, tot societatea umană este microscopul și tot individul e luat în colimator. Variază doar condițiile. SF-ul are doar alt cadru, nicidecum alt scop față de marea literatură.
Știu că mulți cititori se feresc de literatura SF, deoarece o consideră greoaie, nișată și prea împânzită de termeni tehnici. Ei percep SF-ul ca fiind despre tehnologie și nu despre oameni. Eu cred că e o percepție greșită. Personal, în tot ce am scris am avut aceleași linii directoare, interesul fiind asupra modului în care omul percepe și reacționează la diferite situații. Atât doar că unele aparțin realității mediate, altele nu. Mi-e foarte ușor să trec de la un registru la altul, tocmai pentru că nu schimb mare lucru.
„Pe toți ne unesc aceleași trăiri: frică, iubire, depresie și așa mai departe”
Am citit despre literatura ta SF că are meritul de a alinia literatura română cu cea occidentală. Ai primit, acum câțiva ani, și un premiu al European Science Fiction Society. Aș vrea să ne oprim puțin aici, la această remarcă despre sincronizarea literaturii autohtone cu cea a lumii și să îmi spui cum vezi tu lucrurile.
Oamenii nu sunt foarte diferiți, în esență. Pe toți ne unesc aceleași trăiri: frică, iubire, depresie și așa mai departe. De aceea, literatura în sine e universală, cu toții putem relaționa cu literatura oricărui popor. Specificul național vine cu un nivel mai sus și poate fi mai pronunțat sau mai șters, în funcție de preferințele autorului. Pentru a putea fi exportabil, ideal ar fi să găsești un echilibru între caracterul general al temei și specificul național, astfel încât un cititor străin să simtă că acea carte i se adresează direct și lui, dar să descopere și elemente exotice pentru el.
Alinierea despre care menționezi, în legătură cu scrierile mele SF, a fost la nivel de temă. Am abordat subiecte de interes pentru consumatorul de SF, cum ar fi călătoriile prin spațiul cosmic, deșteptarea mașinii, salturile temporare. Dacă rezultatul a fost unul exportabil, sincer, nu știu. Pentru că nu am reușit să public încă o carte înafara României. Dar am mizat pe faptul că oricine ar citi ce am scris eu ar simți că i se adresează. Nu e nevoie de apartenența la o anumită cultură pentru a înțelege la cine știe ce nivel cărțile pe care le-am scris eu. Și exact la fel stau lucrurile și-n cazul romanului realist „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, nu cred că specificul românesc din roman e sufocant pentru un cititor străin, chiar dacă el există. Din păcate, pentru autorii români e foarte greu să ajungă la edituri relevante din străinătate. Ca să reușești să agăți un agent ai nevoie de o traducere impecabilă, chiar și de o adaptare a textului pentru piața respectivă. Toate astea costă, iar concurența este extrem de mare.
„Cu toții avem cel puțin o înclinație artistică”
Scriitorul. Îl consideri un personaj eteric, atins de aripa genialității și a lucrurilor pe care simte nevoia să le spună umanității, sau un profesionist, un antreprenor încărcat de task-uri și preocupat de obiective?
M-aș feri de aripia genialității, pentru că, de cele mai multe ori, aceasta se confundă cu cea a vanității. Scriitorul e doar un om ca toți oamenii, care a reușit să-și identifice latura artistică și s-o exploateze eficient. Cu toții avem cel puțin o înclinație artistică. A o găsi pe cea prin care te poți exprima cel mai bine nu e ușor, de aceea a ajunge autor publicat e o reușită în sine. Mai departe, cred că e un melanj între nevoia de a spune lucruri, pentru că această „nevoie” a fost cea care i-a dat imboldul de a scrie, și profesionalismul care îl oprește de la a se lăsa în voia iureșului și de a face lucrurile metodic.
Din păcate, în România prea puțini scriitori sunt cu adevărat profesioniști, în sensul că se pot întreține numai din scris. Unii reușesc, însă scrisul care le pune pâinea pe masă e în mult mai mare măsură gazetărie, redactare sau traducere decât creație literară proprie. Cei mai mulți însă au nevoie de un loc de muncă în cu totul alt domeniu, ceea ce înseamnă că le rămâne foarte puțin timp pentru scris. Și asta se simte.
„În definitiv, eu sunt unul dintre cititori”
Cititorii. Te gândești la ei atunci când începi un proiect literar? Îi asimilezi termenilor de „beneficiari”, „cumpărători”, „public”?
Da, sigur că mă gândesc la cititori când încep să scriu, mă preocupă felul în care cartea la care lucrez va fi receptată de consumatorii de literatură. În definitiv, eu sunt unul dintre cititori. Știindu-mi propriile exigențe, mă aștept ca cititorii mei să posede criterii cel puțin la fel de severe ca ale mele. Deci încerc să livrez la înălțime.
Cred că târgul pe care-l face un cititor cu carta pe care o cumpără, deci implicit cu scriitorul ei, trebuie să fie unul cinstit. Trebuie să fim conștienți că un cumpărător de carte plătește de două ori fiecare carte citită: o dată cu bani, o dată cu timp și efort. Pentru această dublă investiție, cartea ar trebui să-i livreze o poveste memorabilă și o lectură plăcută. În plus, ca o preferință personală, încerc să-i ofer omului ceva în plus, și anume o surpriză în final. O întorsătură de situație, o dezlegare a firelor într-un mod neașteptat, o surpriză – dar fără a trișa, lucru foarte important, surpriza trebuie să vină în mod natural, din curgerea narațiunii, nu să fie lipită sau chiar adusă prin Deus-ex-machina.
„Există atât de multe alte surse de divertisment, surse care cer mult mai puțin efort intelectual decât lectura…”
Piața de carte în România. Te preocupă dimensiunile și caracteristicile ei? Vezi probleme, te gândești la soluții?
Din păcate, în România nu au rămas foarte mulți consumatori de literatură. Cauze sunt multe, cea mai importantă fiind distrugerea sistematică și deliberată a învățământului. Cei mai mulți dintre oameni fie și-au pierdut obiceiul lecturii, fie nu l-au adoptat niciodată. Pentru că există atât de multe alte surse de divertisment, surse care cer mult mai puțin efort intelectual decât lectura, încât cititul pare un târg păgubos. Evident, aceste lucruri fac ca piața de carte din România să fie minusculă. În plus, anul acesta s-a scumpit și tiparul, și hârtia, iar în condițiile în care puterea de cumpărare a scăzut, cartea a devenit un produs de lux.
Soluțiile pe care le întrezăresc, și care văd că sunt puse încet-încet pe roate, sunt cumva în afara sistemului convențional de publicare și distribuire a cărții. Cred că viitorul e în platformele de e-book și audio-book de tip Voxa sau Audiotribe. Ascultatul unei cărți implică mai puțin efort decât cititul, iar un abonament lunar care asigură accesul la mii de titluri poate fi considerat un târg mai bun decât achiziția de cărți fizice. Dacă ne uităm la filme și muzică, vedem că vânzarea de discuri e în scădere, prim-planul fiind luat acum de serviciile de streaming de tip Netflix sau HBO Max în cazul filmelor, respectiv Spotify sau Youtube Music pentru muzică. Cred că într-acolo se îndreaptă și literatura.
Marketing. Crezi că treaba autorului s-a încheiat după ce a pus ultimul punct pe ultima pagină sau dimpotrivă? Cum ar fi, după tine, un proiect bun de promovare a cărților, chiar unul împrumutat din alte spații culturale? Ce și cum ai alege să comunici?
Evident că treaba autorului nu s-a terminat odată cu încheierea procesului de scriere și redactare. El trebuie să fie vizibil pentru public, să se implice în promovare cât mai mult, să participe la evenimente, atât fizic, cât și în spațiul virtual. După părerea mea, cele mai bune prilejuri pentru autori de a-și cunoaște cititorii sunt târgurile de carte de tip Bookfest sau Gaudeamus. Sper ca acestea să reintre în rutina anuală după cei doi ani de pauză.
Alexandru Lamba este autorul romanului „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, apărut anul acest la Editura Litera. A mai publicat romanele „Sub steaua infraroșie” și „Arhitecții speranței”, volumul de proză scurtă „Singurătatea singularității” și volumul young-adult „Cărări pe gheață”. Este editor al revistei „Galaxia 42” și fost redactor șef al revistei online „Gazeta SF”. În 2016 a primit Premiul „Chrysalis” al European Science Fiction Society.
- Când digitalizarea reproduce birocrația în format electronic - 3 noiembrie 2025
- Scaf – un maestru al iluziilor stradale - 27 august 2025
- Dan Coman despre spectacolul „La câțiva oameni distanță…” - 27 decembrie 2024