În ultimii ani, pe măsura regularizării statului și a obținerii unei stabilități economice la destinație, tot mai mulți migranți români au ales să-și reunească familia la destinație și să-și planifice o ședere pe termen lung în țara gazdă. Această reconfigurare a proiectelor de migrație a condus la apariția unei categorii specifice, care reunește deopotrivă cea de a doua generație (copii născuți și crescuți în țara gazdă) și așa-zisa Generație 1.5 (Rumbaut, 2002; 2004) – copii care s-au alăturat părinților la destinație în perioada copilăriei sau adolescenței. Articolul de față urmărește să ofere o imagine de ansamblu asupra evoluției numărului copiilor migranților români din Italia – ilustrativă pentru emergența așa-zisei diaspore „de a doua generație” și, totodată, să analizeze programele publice special dedicate acestei categorii.
Migrația românilor spre Italia și reunificarea familială la destinație
Românii din Italia constituie cea mai mare comunitate românească din afara granițelor și, totodată, cel mai mare grup de migranți din Peninsulă. Numărul migranților români în Italia a crescut într-un mod accelerat după 2002, eliminarea vizelor pentru spațiul Schengen, respectiv 2007, aderarea României la Uniunea Europeană. Astfel, dacă în 2002 numărul cetățenilor români cu rezidență legală în Italia era sub 100.000, numărul acestora a crescut la 1 milion în 2013, respectiv la aproape 1,2 milioane în 2018 (conform ISTAT, institutul de statistică italian).
Schimbările politice de pe plan internațional nu numai că au redus riscurile și costurile mobilității între cele două țări, ci au condus și la reconfigurarea proiectelor de migrație. În acest sens, datele statistice indică o diversificare a proiectelor de migrație în ultimii ani, dincolo de modelul migrației temporare, orientate spre susținerea financiară a familiei de la origine. Pe măsura regularizării statutului și obținerii unei stabilități economice la destinație, tot mai mulți migranți români au ales să-și reunească familia la destinație și să-și planifice o ședere pe termen lung în țara gazdă.
Prezența la destinație a unor familii românești (care au în îngrijire minori) este reliefată de datele privind numărul elevilor cu cetățenie română încadrați în sistemul educațional italian, precum și de numărul de nașteri în rândul femeilor cu cetățenie română înregistrate în Peninsulă. Astfel, potrivit Ministerului Educației din Italia, numărul elevilor cu cetățenie română a crescut continuu de la 15.509 în anul școlar 2002/2003, la 92.734 în 2007/2008, ajungând până la aproape 160.000 în 2016/2017 (sursa: MIUR). De asemenea, datele ISTAT indică o creștere a celei de a doua generații de migranți români în Italia. Astfel, între 2000 și 2014 s-au înregistrat aproximativ 150.000 de nașteri în rândul femeilor cu cetățenie română, din care peste jumătate în ultimii patru ani ai perioadei de referință (2010 – 2014).
Aceste cifre pun în lumină emergența unei categorii specifice care reunește deopotrivă cea de a doua generație (copii născuți și crescuți în țara gazdă) și așa-zisa Generație 1.5 (Rumbaut, 2002) – copii ai migranților care s-au alăturat părinților la destinație în perioada copilăriei sau adolescenței.
Menținerea legăturilor cu țara de origine
Experiența de adaptare la destinație a copiilor migranților este diferită de cea a părinților lor și de ceea ce se înțelege prin experiența tipică de migrație pentru muncă. Spre deosebire de părinții lor, ale căror contacte cu societatea gazdă pot fi limitate (prin interacțiuni reduse cu nativii sau prin angajarea în sectoare economice ocupate preponderent de imigranți), copiii migranților beneficiază, ca urmare a încadrării în sistemul educațional al noii țări, de un proces de socializare în interiorul societății gazdă mult mai intens. Diferențele care decurg din experiențele de încorporare în societatea de destinație au implicații asupra legăturilor cu țara de origine, respectiv asupra atașamentului față de patrie. O ipoteză larg vehiculată în literatura sociologică susține că descendenții migraților tind să aibă o disponibilitate mai redusă de a menține legături puternice cu patria, pe fondul unei cunoașteri mai slabe a culturii țării de origine și a unor contacte sporite cu societatea gazdă (Alejandro Portes et al., 2009; Alejandro Portes & Rumbaut, 2005). Pe de altă parte, alți cercetători susțin că expunerea la cultura țării de origine la nivel familial sau la nivelul comunității contribuie la cristalizarea sentimentului de apartenență la statul-patrie (Fouron & Glick-Schiller, 2002; Levitt & Waters, 2001).
Pe lângă o serie de factori cu rol esențial în păstrarea identității naționale precum familia sau comunitatea etnică, și statul de origine poate, prin politicile sale, stimula dezvoltarea unei conștiințe diasporice în rândul celei de a doua generații. În acest sens este nevoie însă de elaborarea unor programe special dedicate descendenților migranților, care să țină cont de particularitățile acestei categorii.
Programele adresate așa-zisei diaspore „de a doua generație”,
dezvoltate de statul român
Programele special adresate așa-zisei diaspore „de a doua generație”, dezvoltate de statul român, sunt destul de puține. Cel mai notabil proiect dedicat copiilor migranților aflați la destinație este „Cursul de limbă, cultură și civilizație românească” (LCCR). Programul, demarat în 2007 în cadrul unui parteneriat între Ministerul Educației din România și alte state membre UE, se adresează elevilor din țările în care există comunități românești numeroase. Obiectivele LCCR vizează atât conservarea limbii și culturii românești, cât și facilitarea unei eventuale reinserții a elevilor în școlile românești. Programa cursului presupune 2 ore pe săptămână, iar lecțiile sunt predate de profesori români. Cât privește implementarea proiectului în Italia, în anul școlar 2016-2017 au beneficiat de acest program 4.507 elevi înscriși (din care 3.818 elevi de naționalitate română) din 176 de școli. Deși numărul elevilor înscriși la curs a crescut treptat de-a lungul timpului, remarcăm că ponderea beneficiarilor, raportată la totalul elevilor români înmatriculați în școlile italiene, rămâne redusă (sub 3%).
Un alt proiect care se adresează, chiar dacă nu exclusiv, tinerilor români din diasporă este Programul „ARC”. Demarat în 2008, programul „ARC” constă în organizarea de tabere pentru etnicii români din afara granițelor, atât din țările aflate în jurul granițelor și Balcani, cât și din diaspora. Obiectivele programului, dezvoltat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni în parteneriat cu ministrul Tineretului și Sportului, vizează crearea unor legături între participanții din diferite țări, precum și promovarea culturii românești. Distribuția locurilor alocate pentru cele două categorii de beneficiari, etnicii români din comunitățile istorice și cei din noua diasporă, arată o subreprezentare a celei din urmă. În 2018, pentru participanții din diaspora au fost alocate doar 285 de locuri dintr-un total de 2.700. Mai mult, se remarcă a reducere semnificativă a numărului de locuri alocate diasporei, în ciuda amplorii comunităților românești rezultate din emigrația spre statele vestice. Spre comparație, în 2017 pentru diaspora au fost alocate 480 de locuri (din care 60 de locuri repartizate pentru românii din Italia) dintr-un total de 2.000. De altfel, criteriile în funcție de care este stabilit numărul de locuri alocate pentru comunitățile istorice și diaspora provenită din emigrație nu sunt foarte clare.
Concluzii
Deși despre a doua generație a noii diaspore românești se discută destul de puțin în spațiul public, creșterea numărului acestei categorii în principalele țări de emigrație, precum Italia, nu poate fi ignorată. Proiectarea unei strategii de menținere a loialității etnicilor din afara granițelor pe termen lung impune o atenție sporită acordată copiilor migranților români crescuți la destinație. În acest sens, este necesară extinderea proiectelor existente (nu fără o analiză de impact) și dezvoltarea de noi programe special dedicate acestei categorii. De asemenea, ar putea fi oportună stimularea unei implicări sporite a mediului asociativ și a mass-mediei în limba maternă, prin finanțarea proiectelor care urmăresc promovarea culturii române în rândul descendenților migranților.
Bibliografie
Fouron, G., & Glick-Schiller, N. (2002). The Generation of Identity: Redefining the Second Generation within a Transnational Social Field. In L. Peggy & M. C. Waters (Eds.), „The Changing Face of Home: The Transnational Lives of the Second Generation” (pp. 168–208). New York: Russell Sage Foundation.
Levitt, P., & Waters, M. (2001). Introduction. In P. Levitt & M. Waters (Eds.), „The Changing Face of Home: The Transnational Lives of the Second Generation” (pp. 1–30). New York: Russell Sage Foundation.
Portes, A., Fernández-Kelly, P., & Haller, W. (2009). The Adaptation of the Immigrant Second Generation in America: Theoretical Overview and Recent Evidence. „Journal of Ethnic and Migration Studies”, 35(7), 1077–1104.
Portes, A., & Rumbaut, R. (2005). Introduction: The Second Generation and the Children of Immigrants Longitudinal Study. „Ethnic and Racial Studies”, 28(6), 983–999.
Rumbaut, R. (2002). Severed or Sustained Attachments? Language, Identity, and Imagined Communities in the Post-Immmigrant Generation. In P. Levitt & M. Waters (Eds.), „The Changing Face of Home: The Transnational Lives of the Second Generation” (pp. 43–95). New York: Russell Sage Foundation.
Rumbaut, R. (2004). Ages, Life Stages and Generational Cohorts: Decomposing the Immigrant First and Second Generations in the United States. „International Migration Review”, 38(3), 1160–1205.
CITEȘTE MAI MULT ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS