Film. În capul pieptului ca un nod și în moalele capului ca un ciocan

Filmul „Colectiv” a fost recent nominalizat pe lista scurtă a categoriei producțiilor documentare în cadrul Premiilor Academiei Europene de Film, iar „The Guardian” nominalizează producția românească la poziția 4 pe lista celor mai bune 20 de filme ale acestui an în Marea Britanie. În plus, „Colectiv” este şi propunerea României pentru secţiunea destinată filmelor internaţionale la Oscar-urile americane.

Pentru cine nu a văzut filmul la lansare, dar și pentru cine l-a văzut doar atunci, ar fi un moment propice pentru o experienţă a vizionării lui în trei paradigme diferite. În ordine:
1. Românul. Noi, românii, am avut ocazia unei înţelegeri foarte personale a conceptului de „six degrees of separation”. Nu au fost şase, au fost mai puţine, şi le-am conştientizat cu ocazia tragediei de la clubul Colectiv, atunci, în 2015. Cu toţii am descoperit că ştiam pe cineva sau ştiam pe cineva care ştia pe cineva, şamd, care a fost afectat direct. Din punctul acesta de vedere, documentarul lui Nanau este o experienţă intensă, care a reactivat emoţii variind de la tristeţe la revoltă şi de la furie impotentă la ură, cu uşoare nuanţe de speranţă.
Nu am să vă fac un rezumat al lui – pentru asta există un articol decent pe Wikipedia în limba engleză (există şi unul pe Wikipedia în română, dar ignoraţi-l, întrucât constă în două informaţii, din care una e greşită şi una e prost formulată). Vă voi spune însă că este mai puţin despre incendiul de la clubul Colectiv în sine, şi mai mult despre aftermath. Despre ce (şi cum) a ieşit la iveală după. Dacă vă gândeaţi circumspecţi că e greu de văzut şi v-aţi relaxat aflând că nu tratează direct tragedia din 2015, derelaxaţi-vă.
S-ar putea spune că, prin „Colectiv”, Alexander Nanau aduce un tribut adevărului, această rara avis a vremurilor noastre. Munca echipei de la Gazeta Sporturilor, care a investigat situaţia halucinantă în care se afla sistemul medical românesc, este redată onest și deschis în documentar, simplu şi fără apeluri forţate la sentiment, aşa cum te şi aştepţi de la o creaţie a unui absolvent al Academiei Germane de Film şi Televiziune din Berlin (DFFB).
Nu vă pot descrie exact experienţa primei vizionări, pentru că a fost în esenţă una emoţională (cu atât mai mult cu cât filmul nu cade în capcana patetismului). Pot însă să vă spun că am ieşit din ea zdruncinat, cu mai multe întrebări legate de realitatea în care trăiesc şi de mine însumi decât m-aş fi aşteptat. Există un interviu luat lui Nanau de Toader Păun pentru Europa FM, disponibil pe youtube, care mă face să cred că regizorul româno-german ar fi mulţumit să afle asta. Dramele părinţilor, dilemele „whistleblower”-ilor, motivaţia jurnaliştilor sunt lucruri pe care Nanau le-a intuit și le-a observat direct, cu care a empatizat şi pe care în final le-a înţeles suficient de bine încât să ni le poată prezenta atât de real şi onest.
2. Străinul. Am încercat să îmi imaginez că nu ştiu despre ce e vorba, iar a doua vizionare a fost una la limita incredibilului. Ca străin, detaşat de ţara asta, de dramele şi tarele ei, ai putea foarte uşor să crezi că ceea ce a realizat Alexander Nanau este un film artistic.
Evident, primul lucru care îţi vine în minte este „All the President’s Men” şi, trăgând inevitabila paralelă, ai fi poate impresionat de cât de convingători sunt RobertRedforzii şi DustinHoffmannii de România, dar şi uşor nemulţumit de implauzabilitatea scenariului. „Oare o fi bazat pe fapte reale?”, te-ai întreba justificat şi ţi-ai răspunde că, şi dacă ar fi, e clar că cineva le-a tras tare de păr de a scos ceva aşa de dramatic din ele. Ar fi strigător la cer ca într-o ţară să se întâmple aşa ceva şi, presupunând prin absurd că asta ar fi într-adevăr situaţia, ar fi de neconceput ca un popor să reacţioneze aşa aflând de ea şi având la îndemână nu neapărat cea mai bună soluţie, dar totuşi o soluţie.
Şi când afli că e totuşi un documentar? Ce-ţi închipui atunci despre români? Când afli că Alexander Nanau a început lucrul la documentarul său observaţional fără să ştie unde se va ajunge, văzând o situaţie specială, aflând că cineva încearcă să o facă publică şi mergând cu evenimentele şi cu investigaţia până la deznodământul lor (ne)firesc. Pentru că filmul, care e suficient de dureros oricum, se şi termină prost. De la lovitura de stat din ’89, ei îşi bat joc de noi. Şi noi începusem, cred, să ne împăcăm cu gândul, când un Cătălin Tolontan şi un Vlad Voiculescu ne-au arătat câteva lucruri. Că mai există oameni dispuşi să îşi pună persoana şi familia în pericol pentru a aduce adevărul la lumină, că mai există oameni care, cu puterea în mână, au ca prim gând modul în care poate fi ea cel mai bine folosită în slujba poporului şi nu a propriului buzunar. Un fel de eroi. Şi când începi parcă să speri că ţara o coteşte încet spre normalitate, ce se întâmplă? 45%, aia se întâmplă. The end. Acesta este sfârşitul filmului. Celălalt, ar spune Divertis, celălalt este sfârşitul nostru, al tuturor.
3. Extraterestrul. În interviul menţionat mai devreme, Alexander spune: „[…] e vorba mai mult de o dezamăgire în rasa umană. Nu credeam că este posibil ca cineva să meargă atât de departe în a nu da doi bani pe viaţa semenilor săi”. Dezamăgirea e până la urmă leitmotivul acestui documentar. De la cea a lui Nanau vis-á-vis de umanitate, la cea a denunţătorilor din spitale faţă de sistem (a se citi mafie), a tatălui lui Vlad Voiculescu, pentru rezultatul alegerilor de atunci, şi a privitorului pentru aparenta incapacitate a poporului român, şi poate (ca să închidem cercul) a oamenilor în general, de a învăţa până şi cele mai simple şi importante lecţii. Pe măsură ce minutele treceau, mi-am dat seama că din ce în ce mai mult intervine o alienare. M-am simţit din ce în ce mai detaşat. Poate e un fel subit de înţelepciune care-mi cere să accept ce nu pot schimba, sau mai degrabă o fugă din faţa unei realităţi urâte şi copleşitoare. Oricum ar fi, am terminat filmul fredonând nişte versuri din melodia „Postcard from Planet Earth” de Skyclad: Now I think I understand why they live in such confusion / Sadly they’ll never change, I have come to this conclusion / Planet Earth is great to visit / Great to visit but you wouldn’t want to live there.
Filmul lui Alexander Nanau – trebuie să vă recomand să-l vedeţi; de asemenea, să vă recomand să-l recomandaţi. Cred că avem nevoie. O să îl simţiţi în capul pieptului, ca pe un nod, şi în moalele capului, ca pe un ciocan. Nu e un film plăcut de urmărit. Aşa cum m-a durut pe mine, cred (sau sper?) că o să vă doară şi pe voi. E necesar însă să ne doară din când în când, pentru că altfel uităm că suntem în toiul unui conflict. Păstraţi-vă deci furia acumulată văzând „Colectiv”, cultivaţi-o, şi canalizaţi-o într-o direcţie utilă. Eu le sunt recunoscător lui Tolontan şi lui Nanau pentru ea.

Lasă un răspuns