Ascensiunea capitalismului cultural postmodern. François Cusset, „French Theory”

Discuția despre aportul intelectualilor francezi poststructuraliști, postmoderni și postmarxiști din a doua jumătate a secolului XX la „culturalizarea” stângii, la diluarea marxismului și la „aerisirea” și chiar consolidarea teoretică a capitalismului neoliberal nu este una nouă. François Cusset analizează, cu lux de amănunte, disocierile ferme ale marxiștilor de ceea ce a ajuns să fie numit „French theory” în viața intelectuală a Statelor Unite (p. 44, 161-162, 197-198, 242-243), fără a neglija însă importanta influență a marxismului la configurarea acestui tip de teoretizare.
Înainte de ascensiunea unor Foucault, Deleuze, Guattari, Derrida, Lacan și nu numai, Braudel și Sartre au pregătit terenul intelectual pe care se va altoi ulterior „teoria franceză”. Pe atunci, în anii 1950-1960, teoria socială ocupa un loc important printre preocupările studenților americani. Ea se va estompa treptat în favoarea abordării mai culturale a noului val intelectual francez, concomitent cu protestele tinerilor hipioți împotriva războiului din Vietnam, a imperialismului în general și a segregării sociale și rasiale care traversa profund societatea americană. Nu în ultimul rând, protestele studențești erau orientate și împotriva confiscării universităților de interese private, proces care se tot amplifica încă de la începutul secolului (pp. 34-36, 59).
Foarte interesant de observat este cum „teoria franceză” (denumire generică, în care sunt incluși atât autori poststructuraliști, postmoderni și postmarxiști) capătă în Statele Unite o viață proprie, cu mult peste anvergura protagoniștilor săi intelectuali în Franța. Conceptul lui Derrida de „deconstrucție”, de exemplu, ajunge să fie utilizat pe larg în mass-media, cinematografia și, în general, în cultura populară americană (pp. 136-137). Cauzele acestui neașteptat succes rezidă în principal în dinamica societății americane din anii 1960-1970, cu ai săi vectori emancipatori prea puțin sau deloc cunoscuți până atunci – emancipare sexuală și rasială, pe lângă emanciparea economică și de gen, care nu erau atât de „exotice” ca primele, asta neînsemnând desigur că nu erau neglijate, de unde și punerea lor vehementă pe tapet. O dinamică aflată în căutarea unei teoretizări pe măsură; vechiul marxism nu mai era considerat capabil a face față unei astfel de sarcini, pe care filosofiile politice ale unor Foucault, Deleuze sau Derrida o puneau mai bine în problemă.
Revendicările studenților americani pentru o societate mai echitabilă sunt curmate brusc în 1970, când șase protestatari sunt uciși de către autorități iar mulți alții răniți (pp. 73-74). Însă aventura teoriei franceze în Statele Unite este de abia la început. Raportul putere/cunoaștere, normalizarea, biopolitica, gândirea rizomatică, mașinile dezirante, pulsiunile libidinale canalizate consumerist, deconstrucția – toate aceste concepte plurivalente și-au găsit cale spre publicul american prin intermediul unor traduceri publicate în tiraje enorme, cu mult peste cele din Franța. În paralel aveau loc conferințe de anvergură la care erau invitați intelectuali francezi „la modă” ca Foucault, Deleuze sau Lacan, deși experiențele lor în aceste situații nu au fost întotdeauna agreabile.
Una dintre cele mai importante consecințe intelectuale ale teoriei franceze este aceea că a dat naștere studiilor culturale, decolonialismului și postcolonialismului, studiilor de gen, studiilor queer sau studiilor identitare (black studies, chicano studies) – toate acestea având o importanță majoră în conștientizarea opresiunii cotidiene pe care o au de înfruntat tot felul de microgrupuri efectiv invizibile până atunci din punctul de vedere al unei agende sistematice care să le reprezinte și afirme drepturile. Dar, așa cum evidențiază Cusset, rupând cu structuralismul marxist, aceste noi poziții contestatare la adresa capitalismului au intrat curând într-o derivă normativă din care nu au mai ieșit niciodată, alunecând tot mai mult în brațele unui capitalism cultural compozit și tolerant, unde toată lumea este binevenită în calitate de consumator în timp ce producătorii, ca întotdeauna, sunt în cel mai bun caz neglijați, în cel mai rău caz disponibilizați, atunci când mijloacele de producție sunt mutate pe alte continente pentru a optimiza costurile de producție.
Clasele lasă astfel loc microgrupurilor, care nu mai constituie o amenințare reală pentru capitalism, nici măcar sub forma sindicalistă social-democrată din primele decenii postbelice. A tolera diferențele culturale, sexuale, rasiale, naționale etc. în cadrul unui mod de producție este întotdeauna mai simplu decât a arăta că felul în care sunt produse resursele sociale creează în permanență inechități și violență structurală deoarece, în acest caz, revendicările țin de distribuția, nu de producerea de bunuri, și de multe ori ajung să se rezume la distribuția de bunuri mai degrabă simbolice decât materiale. Noua recunoaștere a grupurilor dezavantajate pe criterii nu numai economice se joacă deci pe un teren în care mizele reale ale unei emancipări sociale autentice sunt tot mai ocultate. Și sunt ocultate preponderent de noul activism postmodern, unde ceea ce Freud numea „narcisismul micilor diferențe” devine mai important decât un proiect de societate comun. Anticapitalismul cedează astfel locul unui liberalism bazat pe hipertrofierea drepturilor umane negative, individuale, în detrimentul celor pozitive, sociale. Noul conflict este deci unul intracapitalist, în ciuda retoricii pe care o afișează, deoarece revendicările sale pot fi servite la fel de bine și cu mai puține riscuri de putere decât de o alternativă politică radicală. Un incident petrecut cu ocazia unei conferințe despre ideea de comunism la Londra în 2009 rezumă perfect situația: „Unii membri ai publicului și-au exprimat nemulțumirea că exista o singură femeie printre participanți, plus că nu era nicio persoană neagră și niciuna din Asia; la care Alain Badiou a remarcat că era straniu că nimeni nu era deranjat de faptul că nu exista niciun muncitor în rândul participanților, chiar dacă tema era comunismul” (Slavoj Žižek, „Ca un hoț ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanității, traducere de Ciprian Șiulea”, Editura Cartier, Chișinău, 2019, p. 238).
Însă nu toate aceste curente sunt ne- sau antimarxiste. Subaltern studies, de exemplu, derivate din studiile postcoloniale, sunt divizate între marxiști și postmoderniști, primii afirmând necesitatea „dezoccidentalizării” conceptelor progresiste pentru a le utiliza pe frontul anticolonial, iar ultimii insistând asupra renunțării integrale la acestea deoarece ar fi iremediabil contaminate de eurocentrism. Chiar și așa, direcția generală a noului progresism este din ce în ce mai puțin marxistă.
O altă consecință deloc neglijabilă a teoriei franceze este ascensiunea neoconservatorismului politic. Oricât ar părea de improbabil, universitățile dominate de studiile culturale au refuzat accesul vocilor de dreapta, care și-au găsit refugiul în think-thank-uri și în cele din urmă în politică. Radicalismul dreptei politice americane a fost generat și de radicalismul intelectual al ceea ce s-a numit în epocă „noua stângă”.
Relativ la criticile marxiste, „noua stângă” a ripostat argumentând că marxismul nu este altceva decât un discurs printre multe altele, care nu caută decât să își consolideze poziția pe piața discursurilor, respectiv că modalitățile prin care sunt enunțate, textualizate, evidențiate într-un context cultural polimorf problemele sociale, contează mai mult decât obstinația de a continua formularea acestora în limbaje politice desuete de secol XIX, neadaptate la provocările și dinamicile prezentului. Marxiștii au ripostat la rândul lor utilizând, pe lângă argumentele prezentate schematic mai sus, că miza enunțării este transferată dinspre microgrupurile care ar fi trebuit să beneficieze de pe urma ei înspre purtătorii înșiși ai enunțurilor, care își consolidează astfel pozițiile profesionale, culturale și în cele din urmă sociale. „Pentru a o spune pe scurt, o lesbiană neagră care își revendică «antifundaționismul» și «politica deconstructivă» va rămâne întotdeauna mai aproape de o societate bazată pe discurs decât de societatea politică – comparată cu cea al cărei mediu direct, mai puțin tolerant decât cel dintr-un campus, stigmatizează culoarea pielii și orientările sexuale. Capitalul simbolic al abordării teoretice nu compensează doar slabul capital politic al universitarilor izolați, ci uneori le permite acestora chiar să o justifice, reproșându-le actorilor de teren lipsa lor de autoreflecție” (p. 201). Mai mult, filosofia politică a lui Foucault s-a pretat foarte bine unor interpretări de dreapta, în care societatea „riscului” era percepută ca având nevoie să se protejeze constant de „anormalii” care amenință să o destrame în baza unor revendicări nerezonabile și costisitoare politic (pp. 396-399).
Este însă foarte posibil ca vechea stângă să fi greșit în separarea ei radicală față de „noua stângă”, al cărei anticapitalism nu a fost totuși doar unul simulat, chiar dacă a depășit terenul structural pe care marxiștii se simțeau și continuă să se simtă confortabil: „oare atunci când (…) ultimii intelectuali publici ai stângii sociale blamau cu fiecare ocazie excesele mișcării «politically correct» în numele apărării libertății de exprimare, nu atacau ei inamicul greșit? Oare nu au comis ei o greșeală tactică denunțând comunitarisme care, deși s-au rătăcit adesea în impasurile retoricii, au reprezentat totuși singurii aliați politici posibili ai stângii împotriva ideologiei «civilizației» și a pieței libere? Nu ar fi trebuit ei, dimpotrivă, să profite de ocazia furnizată de această dezbatere pentru a-i reformula termenii, pentru a-i cunoaște mai bine pe participanții ei, în loc de a-i ridiculiza principiile?” (p. 243, subl. în orig.). Numai că exact același lucru i se poate reproșa și noii stângi în relația ei cu stânga marxistă, faptul că s-a grăbit să se disocieze condescendent de aceasta din urmă, arogându-și prematur merite care, deși s-au tradus ocazional în politici publice concrete, nu au putut împiedica deplasarea eșafodajului intelectual al noului progresism spre dreapta.
În definitiv, pentru a prelua un ultima pasaj din concluziile cărții, noua stângă, care s-a exprimat cu ajutorul vocabularului teoriei franceze a fost, în felul ei, o moștenire a lui Marx însuși, care, înainte de a fi acceptată sau repudiată partizan, ar trebui totuși studiată temeinic. „Într-adevăr, în ciuda a ceea ce ar putea spune detractorii marxiști ai teoriei franceze, succesul ei mondial nu a fost posibil decât alături de, în completarea sau poate ca o alternativă la, dar întotdeauna pe urmele lui Marx și ale marxismelor ortodoxe pe care istoria le-a făcut obsolete. Astfel, pretutindeni în afară de Franța, Deleuze, Foucault, Lyotard și chiar «hipercritica» derrideană încarnează posibilitatea continuării unei critici sociale, care, în raport cu Marx, este în sfârșit detotalizată, rafinată, ramificată, deschisă chestiunilor dorinței și ale intensității, ale fluxurilor de semne și ale subiectului multiplu – într-un cuvânt, instrumentele unei critici sociale pentru astăzi. De la Chicago la São Paulo, luptele sociale contemporane, chiar și cele care nu au mize îndepărtate sau care sunt prea metaforice, fiind adeseori limitate la militanții de campus și la casta intelectuală, au integrat totuși, în mizele lor și în formele lor tactice, chestiunea crucială a diferenței – fie că e vorba de o diferență sexuală, etnică, culturală sau chiar ontologică, însă mereu mobilă, schimbătoare, disponibilă pentru toate întrebuințările și toate intersectările” (p. 410).

Lasă un răspuns