Interviu cu Cătălin D. Constantin. „Ușurința cu care ajungi la informație este un inamic al acelei informații”

 

Cătălin D. Constantin este antropolog, conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea din București și, din anul 2016, prodecan al aceleiași facultăți. În 2011, devine doctor în filologie cu o teză despre viaţa cotidiană în România în prima parte a secolului XX. În 2014, își ia al doilea doctorat, de data aceasta în arhitectură, cu o teză despre simbolismul pieței publice în orașele din Europa. Teza va constitui fundamentul pentru volumul „Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor”, aflat deja la a doua ediție, dar și pentru o expoziție de succes, cu imagini ale piețelor europene fotografiate cu drona. Până acum, expoziția a fost deja invitată în opt țări și douăzeci și cinci de orașe. Anul acesta, a fost itinerată, cu sprijinul Ordinului Arhitecților Români, în Georgia, la Tbilisi și Batumi, în Grecia, la Kozani, și în Spania, la Valladolid.

 

Cristina Rusiecki: Ca editor, ai scos foarte multe cărți frumoase, la care ai lucrat cu migală și în ceea ce privește textul, și în ceea ce privește imaginea.

Cătălin D. Constantin: Da, pentru că nu sunt fotograf, lucrurile au destule defecte tehnice. La început, am construit cărți din texte și imagini. E important ca în spatele lor să se ascundă un fotograf care să știe povestea locurilor și, când o spune în imagini, să o spună într-un fel care transmite un anume mesaj. Cu siguranță, un fotograf mai talentat, unul profesionist ar fi făcut poze mai bune decât mine și nu văd în asta neapărat un defect al meu. Din contră, cu timpul, cred că a devenit o calitate. La început îmi era de frică, pentru că eu știu povestea clădirilor, știu povestea locurilor și încerc să o spun nu în tomuri de hârtie, în nenumărate cuvinte, ci amestecând vizualul cu puțin din povestea fiecărui loc în așa fel încât să-l duc pe cititor și pe cel care privește în același timp într-o poveste care capătă altă coerență. Același lucru se întâmplă și în povestea piețelor, și în povestea anterioară, din cartea cu ferestre care, de fapt, e un colaj.

Cristina Rusiecki: Ai făcut o expoziție plecând de la cercetarea pentru al doilea doctorat, cel din Arhitectură, cu „Piețe europene” fotografiate cu drona, care a avut un succes de toată lauda. Afost deja invitată în opt țări și douăzeci și cinci de orașe. Ai scris și o carte desodebit de frumoasă, și ca text, și ca înfățișare, pe marginea aceluiași subiect, „Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor”. Cum ți-a venit ideea acestui dublet?

Cătălin D. Constantin: De fapt, aceasta este propunerea mea cu expoziția și cu cartea, de a citi orașele vizual și de a vedea în vizual o nouă formă de lectură. Citim orașele așa cum citim o carte. În loc de cuvinte, fraze, capitole, avem străzi, cartiere, spații largi, spații înguste și ordinea în care sunt puse este lecturabilă cu un sens cultural. Dacă o piață are o formă, știi imediat că a fost construită într-o anumită perioadă, o altă formă te duce către o altă perioadă. Văzute de sus, orașele își spun povestea. Povestea nu este doar a clădirilor, este mai degrabă a oamenilor care au trăit acolo și au construit orașul. De fapt, orașele au o dublă existență: una concretă (piatră, beton, ferestre, uși) și una simbolică, o orașelor pe care le recunoaștem în imagini (am fost sau nu am fost acolo). Din monumente, din spații publice se construiește în mintea noastră un oraș imaginar care treptat se desparte de orașul real și, uneori, devine mai puternic.

Cristina Rusiecki: Așadar intră în joc și subiectivitatea privitorului.

Cătălin D. Constantin: Am făcut acest experiment cu Veneția, oraș unde nu am vrut să ajung, pentru că este prea turistic, până când o întâmplare m-a condus către el cu niște pași experimentați, științifici. Fără să citesc nimic înainte, m-am uitat atent la Piața San Marco știind doar foarte puțin despre ea. Am încercat să-i recompun povestea doar din ceea ce vedeam. După ce am venit acasă, am constatat că multe dintre lucrurile pe care le dedusesem din lectura vizuală a spațiului erau corecte. După aceea am făcut drumul invers. M-am dus acolo citind foarte mult despre acel spațiu și într-adevăr lucrurile au început să se lege între ele într-un mod diferit, în care vizualul s-a lăsat citit. Acesta e îndemnul meu către oricine care pleacă spre un spațiu străin în calitate de turist: nu doar să încerce să-l citească, ci să se oprească acolo și pur și simplu să-l privească. Cel mai adesea noi doar vedem lucrurile fără să le interpretăm. Stăteam acolo, în Piața San Marco, unul dintre cele mai fotografiate locuri din lume, și vedeam că oamenii nu se uită. Își fac selfie-uri, se bucură că sunt acolo, dar nu cred că am văzut prea mulți – de fapt, pe nimeni –, care să stea și pur și simplu să privească clădirile și să încerce să le fotografieze cu ochii, nu cu aparatul de fotografiat. Vedeam nenumărate blitz-uri, noaptea, nenumărate telefoane îndreptate către clădiri, dar lumea vedea clădirile mai mult pe ecranele aparatelor. Nimeni nu punea aparatul deoparte ca să încerce să pătrundă locul, să-i înțeleagă sufletul, să-l ducă înapoi acasă doar în memorie.

Cristina Rusiecki: Ești conferențiar la Facultatea de Litere și prodecan al acestei facultăți. Meseria de profesor îți oferă satisfacții?

Cătălin D. Constantin: Da, e o meserie care îmi place, e o meserie dificilă, deși la început credeam că e foarte simplă și, în primii ani, mi s-a părut simplă. E dificil pentru că trebuie să înțelegi că nu lucrezi doar cu cei buni, că ești acolo pentru toți. Din păcate – nu cred că e un secret –, marea majoritate a studenților vine cu o pregătire sau cu o „nepregătire” mare din liceu. Nu e vina lor în întregime, de fapt, cea mai mică bucată din această vină le aparține lor. Ca profesor, ești acolo și pentru ei. De aceea le explic la început că, indiferent de nota pe care o obțin la final, toți îmi sunt la fel de simpatici, pentru că nu nota îl face pe om să fie om și că avem dreptul ca unele lucruri să ne intereseze, iar altele nu. Sigur, sunt anumite rigori, trebuie să treci de nota cinci, dar fie că ai luat cinci sau zece, ești la fel de simpatic. Intelectual pot recunoaște că îi apreciez pe cei cu zece. Sistemul este făcut din oameni. Dacă oamenii își văd de treabă sau pun suflet în ceea ce fac, sistemul aproape că nu mai contează. Este exact ca la orașe. Ceea ce este o calamitate la un moment dat, în istorie, devine o șansă pentru viitor ca noul urbanism să se întâmple. Au fost necesare niște calamități naturale, cutremure, mari incendii care au ras mijlocul orașelor. E foarte greu să schimbi un sistem reparând câte o ușiță, câte o piatră de pavaj. De fapt, nu schimbi, ci faci să meargă mai bine sau îndrepți părți din sistem.

Cristina Rusiecki: Ai schimba ceva în sistem?

Cătălin D. Constantin: Cred că este o criză în învățământul european, nu doar în România. Până foarte de curând, până la generația mea, în facultate, principala misiune era de a transmite informația. Astăzi, este extrem de ușor să ajungi la informație. Colegii mei și cu mine încă citeam xerox-uri, pentru că nu ajungeam la cărți, la originalele din bibliografie. Găseam foarte greu anumite titluri. Astăzi, găsești cu ușurință orice și cred că am trecut în extrema cealaltă. Informația este prea multă și lipsesc criteriile de a decide cât e balast sau ce informație este bună și utilă. De fapt, aceasta este misiunea unui profesor și a învățământului acum: să transmită criterii, care pot fi personale, așa încât studentul să le poată forma după propriul calapod. El decide ce este interesant, ce este bun și ce este banal. Probabil 90% din informațiile care vin spre noi sunt balast. Este o muncă uriașă să dai la o parte acea informație și să reții ceea ce, de fapt, este important într-un domeniu sau pentru tine ca individ. Cred că acum aceasta este misiunea unui profesor și a școlii în general: să-i învețe pe elevi sau pe studenți criteriile de a face selecție din prea multă informație care se află la un clic distanță. Nu înseamnă că informația virtuală este proastă. Sunt lucruri foarte importante și foarte interesante pe internet. Dar, de la un punct încolo, ușurința cu care ajungi la informație este un inamic al acelei informații. Este mult mai greu să transmiți niște criterii, mai ales că ele, în domeniul umanist, sunt subiective, diferă de la om la om. Informația are o structură, are cap, are coadă, are miez. Cred că sistemul acesta cu studiile de trei ani este foarte limitativ. În momentul în care începi să fii format, deja ai terminat facultatea.

Cristina Rusiecki: De mulți ani coordonezi seria de „Conferințe de joi” de la Muzeul București. Palatul Suțu. Cum alegi subiectele? Cum alegi invitații? Care sunt criteriile?

Cătălin D. Constantin: Diversitatea a fost de la bun început un scop în sine pentru că vine din construcția mea de antropolog interesat implicit de domenii foarte diferite. Mi-am propus să am câteva direcții (destul de separate între ele). Tu ai avut conferințe interesante despre teatru. Au fost arhitecți care au vorbit despre oraș, oameni care au vorbit despre muzica bizantină, despre grădinile din București, despre subiecte destul de diferite. Am constatat la un moment dat că s-a format un public al conferințelor cu oameni pe care îi recunosc în sală la subiecte atât de diferite între ele. Mi-am dat seama că, dincolo de subiect, există un fel de unitate de interes. E firesc ca specialiștii dintr-un anumit domeniu să fie interesați de informația din alt domeniu, mai departe sau mai aproape de domeniul lor. În timp, acesta a devenit un al doilea scop declarat al Conferințelor de joi, să se adreseze unui public larg, așa cum înțelegem noi această alăturare a două cuvinte: public larg și public specialist din alte domenii. Cu alte cuvinte, să traducă într-un limbaj accesibil unui intelectual, unui om format, unui bun profesionist în domeniul lui, lucrurile interesante din alt domeniu prin intermediul conferinței pe care o susține fiecare conferențiar în parte. E un scop greu de atins pentru că, de multe ori, cei ce sunt cercetători foarte buni nu sunt oratori foarte buni și invers, cei ce sunt oratori foarte buni nu sunt neapărat cercetători de top. Dar, într-un fel sau altul, lucrurile s-au echilibrat și simt că am construit ceva ce contează în momentul acesta în viața culturală bucureșteană.

Cristina Rusiecki: Cum te-ai oprit la spațiul acesta? De ce ți s-a părut potrivit pentru conferințe?

Cătălin D. Constantin: Locul e foarte potrivit pentru că se află în inima orașului, la kilometrul 0. Piața Universității era mai degrabă o intersecție decât o piață. A aduce cultura în piață, a chema oamenii acolo redau pieței acesteia ceva din funcția de agora pe care o avea piața în antichitatea greacă. Palatul Suțu este cea mai veche clădire laică de acolo, cu o întreagă istorie. Chiar numele de Palat îi dă un anume nimb. Deci lucrurile se leagă foarte frumos din acest punct de vedere, muzeul devine un muzeu viu, nu o colecție de obiecte puse în vitrine, ci o instituție care vine înspre public cu propuneri care țin de actualitatea culturală. Asta îmi place foarte mult.

Cristina Rusiecki: Așa cum ai spus și tu, suntem înconjurați de informație din toate părțile. Dai drumul calculatorului și ea se revarsă șuvoaie. În ce măsură consideri că formula conferințelor mai este viabilă în aceste condiții, când totul, în zilele noastre, se produce online?

Cătălin D. Constantin: Toți suntem loviți de această informație. Cât de viabilă este nu știu sigur. Nu e o formă de mare succes. Dacă aș vrea să fac ceva de mare succes din start aș renunța la ele. Se adresează unui public care trebuie să fie mic, nu mi-l doresc egal cu populația Bucureștiului, dar care are nevoie de produse de astfel de consum cultural. Dacă nu îți formezi publicul, nu îl ai. Dacă îi oferi ceva, în timp, s-ar putea să crească cererea sau interesul. Am constatat lucruri surprinzătoare: în sală sunt oameni de toate vârstele. De multe ori, îi văd pe cei în vârstă, cei cu discurs antitehnic, pe telefoane în timpul conferinței, iar pe liceeni și pe studenți, cu ochii mari – sigur că sunt cei interesați, pentru că nu-i aduce nimeni cu forța –, dar sunt foarte atenți. Înseamnă că pe mai departe va exista un public pentru astfel de conferințe care, în viitor, vor arăta altfel. Așa cum se întâmplă acum la Palatul Suțu și în alte părți, nu arată la fel de scorțos, de riguros ca în trecut. E totul în mișcare. În viitor vor arăta altfel. Nu știu cum poate fi doar online, cu oameni care abia s-au trezit, își beau cafeaua, povestesc despre cercetările lor pe ecranul unui computer și toată lumea e conectată. Cred că e o formă viabilă de transmitere a informației.

Cristina Rusiecki: De ce?

Cătălin D. Constantin: Dintr-un motiv nu atât de evident: atunci când povestești creezi o anumită energie și o anumită libertate de a greși, de a aproxima, de a construi ipoteze mai puțin plauzibile, care dispar atunci când scrii. Între lucrurile povestite și lucrurile scrise există o diferență foarte mare. Chiar și atunci când un autor își povestește cartea, sau teza, sau subiectul lui de cercetare, o face altfel decât atunci când scrie. Există și avantajul dialogului. Faptul că oamenii pot pune întrebări – atât cât mai pun, pentru că exercițiul acesta al întrebărilor ne cam lipsește –, aduce esențialmente altceva. Orice mijloc de comunicare vine cu subtilitatea lui, or comunicarea aceasta directă a oamenilor care stau unul lângă altul și se ascultă nu e totuna cu cea a cuvântului scris sau cu cea a cuvântului transmis printr-o mediere de orice fel: electronică, televiziune, computer. Deci cred că nu va dispărea. Faptul că nu este un public foarte mare nu e o anomalie.

Cristina Rusiecki: Ți se pare important contactul direct dintre cel ce ține conferința și publicul său?

Cătălin D. Constantin: Este ceva ce am constatat și în misiunea mea de profesor, și când țin conferințe: în fața unui public diferit, aceeași informație e spusă altfel. Sunt conferințe pe care le-am repetat, le știu pe de rost, le-aș putea spune ca pe o poezie. Limba, gândurile mă poartă către un alt fir, pentru că simt altă energie a oamenilor din fața mea. Și, după ce am reușit să trec de timiditatea de a nu privi oamenii în ochi, privirile celor din public mă conduc către un altceva al aceluiași subiect. Niciodată aceeași conferință nu merge către aceeași structură, pentru că ceva din energia publicului mă face să fiu altfel. Cu studenții, același curs, la ani diferiți, sau același curs ținut la ora patru și ținut la ora șase sună altfel. Uneori, simt că oamenii îmi sorb cuvintele, alteori, simt un zid, un dezinteres total și eforturile mele de a face din subiectul respectiv ceva mai interesant decât este în realitate se lovesc de apatie. Și cred că mai e ceva legat de zilele noastre care, de fapt, s-a încetățenit dintr-un trecut nu prea îndepărtat: nevoia de succes. O conferință nu este neapărat un succes dacă are un public foarte mare. Dacă în sală sunt trei-zece oameni și aceia sunt acolo pentru că îi interesează subiectul respectiv la modul real, conferința este un succes mai mare decât dacă în public sunt trei sute de oameni din care doar doi sunt atenți. Am avut o conferință cu un subiect de nișă, la care au fost puțini oameni față de media obișnuită a conferințelor. Cineva din public venise special de la Iași pentru a asista la conferință. Din punctul meu de vedere, a fost un succes.

Cristina Rusiecki
Ultimele postari ale lui Cristina Rusiecki (vezi toate)

Lasă un răspuns