Soarele negru

Un articol de RITA CHIRIAN

Licitata ca „roman de epoca“, „Viata lui Kostas Venetis“, cea mai recenta proza a lui Octavian Soviany (Cartea Romaneasca, 2011), isi va pierde fara indoiala pe multi dintre prezumtivii lectori. Reintoarcerea la formulele romanesti consacrate ori reiterarea tuturor bildungs-urilor clasice se prea poate sa nu fie atractive pentru cititorii dedulciti experimentelor narative de tot soiul.

Insa ca o matrioska se deschide acest fantast roman. Dincolo de cumintile aparente ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la panda viziunile cosmaresti, intregul arsenal apocaliptic-hipnagogic al unui batran alchimist livresc, care-si invaluie hapul amar sub glazuri mincinoase, si retorica insidioasa a iminentei colapsului. Roman alegoric despre inocenta terfelita si scoasa la mezat, ecuatie iluzorie despre dinamica sociala, epica aventuriera, imersie litotica in sexualitate si studiu al stigmatelor a-normalitatii, „Viata lui Kostas Venetis“ este un roman total, care-si submineaza constant formulele si care lasa sa se intrevada mereu false exituri, in privinta carora cititorul, ca simplu neofit, trebuie sa fie mereu cu bagare de seama. Decorul de veac XIX este preludiu al atemporalitatii, decadenta profesata cu asupra de masura face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului si al excesivului, mobilitatea personajului, pus sa alerge intre medii opozabile, ii atesta omniprezenta. Intregul roman respira conectat la aparate standardizate, logice, livresti, postmoderne. Kostas Venetis este un actant-fantosa, figura simbolica a decrepitudinii, a decadentei si a putreziciunii omenesti, un picaro tragic si intelept, un Villon ulitarnic care intelege devreme ca viata e vis si lumea-i o scena, iar maretia lor sta in autenticitatea ultima a acestui joc cabotin.
Miza fundamentala a romanului nu este constructia unui personaj verosimil – Octavian Soviany nu-si ingaduie astfel de tinte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate asfixianta, in interiorul carora destinele se multiplica identic, dupa o legitate exterioara si inconturnabila. Antinomiile se topesc, oximoronul se invalideaza. Mortificarea carnii – prin autoflagelare, dar si prin practica neabatuta, aproape religioasa a pacatului – aduce, din perspectiva lui Kostas Venetis, iluminarea. Pacatul este antipodul instinctului de conservare. A alege raul inseamna simplu a secreta o substanta de contrast pentru ceea ce este numit bine. In buna tovarasie a lui Kostas Venetis, pacatul se pozitiveaza. Octavian Soviany nu scrie despre decadenta si promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda. Strambatatea din nastere de care se agata personajul sau nu este pederastia, ci congenitala precognitie a raului ca deliciu al simturilor, viata ca exercitiu al maleficiului si mimare macabra a demiurgiei. La capatul unei existente inrobite raului, Kostas Venetis isi intelege futilitatea tragica, iar gnoza lui nu este departe de cea a misticilor crestini. Caile difera, dar moartea sau narativizarea sunt doua scheme ale aceleiasi iesiri din timp. Kostas Venetis ii pretinde Nemtoaicei, tiitoarea sa imberba, sa-i transcrie cu fidelitate istoria. Spre pilda, spre oglindire, spre mirare, spre ablutiune estetica? Memoria este, ca o povara, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este fatis nu este inofensiv; nici macar confesiunea. Iar Kostas Venetis nu practica un ritual al marturisirii care elibereaza, ci retraieste, cufundandu-se mereu in aceleasi ape ale intunericului: negand determinismul si, finalmente, negandu-se, autosuprimandu-se. El nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corpus condamnat.
Strategia narativa a lui Octavian Soviany este aceea de a opune constant fetei reversul ei. Destinul potential ascetic al lui Kostas Venetis, initiat ca novice intr-una dintre manastirile eline, se transforma curand in contrariul lui. Complexe oedipiene, pasiuni interzise, sublime faradelegi, contrapuncte fatale il poarta pe Kostas Venetis in inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce in ce mai laxa, portal al altor istorii fantastice, extravagante. Cei care vad raul si au curajul de a-l privi in ochi, fara a fi impietriti sunt cei care traiesc: cei care au o poveste. In rest, figuratie inepta, sclava a conformismului imaculat si taxidermic.
„Viata lui Kostas Venetis“ este naratiunea unei cresteri pe de-a-ndoaselea, un roman initiatic, mai degraba metaforic si simbolic. Voluptatea imbietoare a raului si a pacatului crucial, extazele triste si precare, personajele cu grele miresme decadente de extractie mateina, beatitudinile negre si pagane ale invertirii si ale diabolizarii pun in mainile cititorului un roman intunecat si excentric, tesut narativ in buna pedagogie a „Decameronului“. Fireste, Soviany depaseste lectia lui Boccaccio si o traduce mistic. Misterele decadente ale veacurilor trecute, in care va fi predominat aluviunea evenimentiala, i-logica, dar raspunzand imperativelor suspansului, sunt bemolizate (normalizate) prin inserturi sapientiale biblice ori patristice. Aventurile pe care le experimenteaza Kostas nu fac decat sa sedimenteze adevaruri de dincolo de vreme. Absenta aleatoriului si a liberului-arbitru natang ii infuzeaza lui Kostas Venetis exemplaritate. Constientizarea catuselor care-l transforma in simplu executant al unei misiuni exterioare nu-l mantuieste si nici nu-l condamna, fiindca existenta inseamna luciditate. In chiar haurile obsesionale si compulsive, Kostas Venetis este un senzitiv hipertrofiat. De aceea, purtat in malul pegrei si lingusit de aromele placute ale desfraului aristocrat, barbatul traieste aventuri la limita veridicitatii, este adus in spatii istorice si culturale variate, ca pentru a-i fi incercata versatilitatea. Egal cu sine insusi, maculand si memorand, distrugand anarhic si recompunand in legitatea-i personala, viata lui Kostas Venetis este cea a unui cautator. Taina pe care-o va fi priceput in final este taina fiecaruia si a tuturor.
Alambicul din care s-a nascut „Viata lui Kostas Venetis“ se afla in proximitatea celui al „Scrisorilor din Arcadia“. Soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al printului intunecat se ridica la orizontul condamnatului si-i hraneste istoria. Pecetea raului este aceeasi si-i aduce pe toti cei insemnati in acelasi loc. Nu in satul grecesc in care s-a nascut Kostas, nu in manastirea corupta in care si-a inceput ucenicia, nu in Istanbulul rocambolesc si pestrit, nu in Bucurestiul amestecat si murdar, nu in Parisul furibund al revolutiilor, in Viena splendorilor cazute sau in Venetia nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, in falsele Arcadii.
Ultracalofil, Octavian Soviany isi asaza romanul pe piloni intertextuali, dar jocul sau livresc ia sfarsit acolo unde se intalneste cu autenticitatea scriiturii; fiindca singura necesitate de care asculta prozatorul este aceea a imaginii violente, incordate, crude. Fascinatia decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniroid, convulsiile a-tipicului il aduc pe Octavian Soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui Cartarescu, doar ca romanul primului pare sa aiba alt timp de injumatatire. „Viata lui Kostas Venetis“ face parte, intr-adevar, dintre cartile pe care nu-ti este ingaduit sa treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastra, calaie si anosta, predictibila si aroganta, sa intrevada o alta cale. Departe de a fi un roman la indemana oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totusi unul superlativ.

6 comentarii pentru “Soarele negru”

  1. ianuarie 14, 2011 la 12:15 am

    Uau! N-am mai citit o cronică așa bine scrisă de secole! M-a uns la inimă. O să iau cât de curând romanul!

  2. ianuarie 14, 2011 la 7:20 am

    De ceva vreme, nu am mai citit o asemenea cronică, salutară pentru proza contemporană şi datorită opiniei exprimate atât de igienic şi explicit. De înaltă ţinută, pe măsura unei cărţi pe care,deşi încă nu am citit-o, am deja sentimentul că e la fel de bună. Felicitări!

  3. ianuarie 14, 2011 la 7:02 pm

    ideile sunt interesante, insa printre exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme imaculate si taxidermice si mistere bemolizate, se cam pierd pe drum.

    exercitiul neologisitic ce „diez-ieaza” romanul este ok pentru cea care il scrie, nu insa pentru cititorul obisnuit.

    ma intreb cine e curios sa citeasca o carte despre exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate? eu unul, nu.

    noroc ca am citit cartea dinainte.

  4. ianuarie 14, 2011 la 8:45 pm
  5. ianuarie 14, 2011 la 11:20 pm

    dragos c., de acord. eu nu am citit inca; dupa cronica am cazut in extaz galopant; sunt mandru ca sunt roman si ca posed in creier 30% din vocabularul acestei cronici. restul fac bine si mi-l completez in noaptea asta.

  6. ianuarie 15, 2011 la 12:03 am

    de fapt, orb cum am fost, nu am inteles;
    explicatia este aici :http://ritachirian.blogspot.com/2010/09/cum-s-facut-de-am-devenit-prost.html#comments1
    dar, pe bune, I love you Rita! m-ai dat gata; in intelepciunea mea de viitor inginer retardat, incercam si eu sa epatez; era vremea cenaclului de Luni, cu Iaru, si Cartarescu, numai ca drumurile s-au despartit curand, iar dupa 90′ am lasat lecturile sa putrezeasca, la fel si creierul; de fapt cronica ta este un catalizator, cel putin pentru mine; traducerea lui dragos nu face decat sa-ti cristalizeze profilul! keep up the good work, ca atata mai stiu sa spun.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper