Am fost azi pe dealul unde aveam via. În afară de câțiva butuci, niște cioate uscate, nu mai e nimic acolo să amintească lumea mea veche. Nu mai e nici urmă de cărare prin iarba înaltă, în care bătea vântul și-l auzeam cum urca o dată cu durerea ierbii îndoite. Urca în valuri, ca o nălucă ce bântuia dealurile. Nu mai e nici nucul cel mare dintre viile noastre, unde făceam vara pătulul. Nici nucul din capătul pădurii, unde mă urcam să văd pădurea și animalele sălbatice de sus. Nimic din toate acestea. Parcă n-ar fi fost niciodată.
Timpul e un ucigaș, un criminal care lucrează în tăcere. Când eram copil, în anii ’970, dar și mai târziu, prin anii ’80, chiar ’90, via era sacră. Era cel mai îngrijit loc, cel mai prețuit. Nu era doar un petic de pământ, ci miezul unei lumi. Oamenii își dădeau și viața pentru vie. Nu doar pentru strugurii din care ieșea vinul, ci pentru că via rămăsese ultima rămășiță a autonomiei furate de comuniști. Pentru bunicul, via era amintirea unei lumi libere, dinainte de colectivizare. Acolo își odihnea mâinile și inima, acolo se lega cu trecutul. Oamenii își dădeau și viața pentru via lor. Era amintirea acelei lumi smulse cu forța. Bunicului îi plăcea să stea acolo, și, odată cu el, și noi – băieții – simțeam că locul ne dă un rost. Rostul nostru de oameni cu strămoșii vânători și culegători. Era și locul unde fusese înjunghiat cu o seceră Corbu, calul tatii. Locul unde tata ascunsese, la rădăcina nucului, armele, când au venit comuniștii. Sperase că vin și pleacă. N-au plecat. I-au trimis la pușcărie pentru că aveau vie și ceva pământ. Am săpat într-o vară, și în toate verile care au urmat până pe la 15 ani. Nu le-am găsit niciodată.
Păzitul viei era un ritual de trecere. La 10–12 ani, îți venea rândul să rămâi noaptea singur, în coliba din vie sau cocoțat in pătulul din bârne și crengi acoperit cu iarbă cosită, ridicat în nucul cel bătrân. Bunicul zicea că are trei sute de ani, dar cine știe?, poate zicem cu toți așa, că o cioară are cinci sute, că nucul are trei sute, doar să pară că și viața noastră e urmărită de cineva, are sens, de cineva care trăiește mai mult decât noi. Că e o continuitate. Cine știe!
De acolo, privind peste rândurile de butuci și peste pădure, învățai să fii bărbat. Ziua era un joc. Mâncam struguri negri cu pâine și desfăceam cu briceagul în formă de pește nucile încă verzi și le mâncam cu sare. Codrina – cățeaua neagră care mă însoțea, fluieratul meu care sfâșia liniștea. Vântul. Strigam din vârful nucului uneori la trecătorii târzii, departe pe drumul de nisip albicios să par curajos. „Bă, unde mergeți, bă?” „La vale”, răsuna ecoul. „Bine!” Ne jucam de-a Winnetou și fumam „pipa păcii” din tulpini de cucută. Lumea era încă a noastră. Copiii care visau nemurirea. Seara hotăram să ne prefacem păsări. Păzitul era încercarea care te despărțea de copilărie.
Îmi amintesc noaptea mea de inițiere. M-am urcat în nuc, cu securea și cuțitul cu mâner din corn de cerb, lucrat cu mâna mea. Aveam și damigeana cu apă și câteva nuci cu sare. Codrina, cățeaua neagră, veghea la rădăcina nucului. De acolo, din înălțime, vedeam via, Breahna, pădurea și luminile satului depărtându-se pe măsură ce se lăsa întunericul. Departe peste pădurea neagră era albia secată a Covurluiului. „Pe acolo au venit tătarii”, zicea bunicu’.
Odată cu înnoptarea, jocul se spulbera. Via se schimba. Zgomotele se adunau: foșnete prin iarbă, trosnituri de ramuri, chițcăituri de nevăstuici, mistreți, poate niște lupi, șuierul bufniței. Ochii lucind în noapte. Poate de spaimă. Umbrele se lungeau, se răsuceau, prindeau viață. Liniște, iarăși. Apoi, odată cu noaptea, au început să mișune lighioanele. Întâi porcii mistreți, mogâldețe negre care traversau dealul luminat că de-o lumânare. Flacăra roșie, apusul și întunericul. Am fluierat, am cântat toate melodiile pe care le știam, ca să-mi înăbuș spaima. Dar, pe măsură ce se adâncea noaptea, zgomotele se făceau tot mai lugubre: foșnete în iarbă, crengi trosnind, voci șoptite de vânt. Închipuirile copilului au prins carne: năluci, duhuri, spiritele Breahnei. Dracu’ care zbura printre spițele roților, cum povestea bunicu’, că l-a văzut când a dus odată grâul la târg, la Bârlad. L-au atacat lupii și apoi dracu’.
Breahna, duhul pădurii – așa-i spuneam pădurii – părea să se apropie. În vârful nucului m-am simțit prins într-o capcană a nălucilor.
Atunci a apărut bufnița. A trecut prin aer ca prin vată și s-a așezat pe o creangă mai sus de mine. Am încremenit. Am privit cum a căzut din nou, fără zgomot, și și-a înfipt ciocul în pieptul unui popândău. Am văzut bufnița smulgându-i inima fără zgomot, ca o execuție în aer. Atunci spaima a devenit de nesuportat.
M-am aruncat din nuc și am fugit prin întuneric. Am alergat cât m-au ținut picioarele, urmărit de năluci, de umbre, de însăși respirația morții. Cu pădurea hăituindu-mă. Am fugit spre casă, la vatră, unde mama făcea turte și era lumină și siguranța. A râs. Atunci n-am știut, dar aceea a fost prima mea inițiere. Prima confruntare cu frica și cu noaptea vieții.
Mai târziu, în Borneo, aveam să aflu că și copiii de acolo treceau prin astfel de inițieri. Duși de adulți mascați dincolo de sat, lăsați pradă spiritelor și animalelor, hăituiți și înfometați, până când frica atinge paroxismul. De abia acolo, în beznă, deveneau parte din grup.
Așa și eu, atunci. Doar că prima dată n-am rezistat. M-am rușinat și am revenit a doua seară, rămânând până în zori. Și după aia zile și săptămâni. Culegeam direct în butoaiele puse în căruță. În cadă, un butoi deschis, cu gura larga. Căram strugurii cu gălețile, îi mustuiam în ciubăr și apoi turnam în cadă. Părea că viața e veșnică și ziua cea mai veselă din an. Trăiau toți. Cei cunoscuți. Necunoscuții erau pe Drumu Dealu, în negura vremurilor. Bunicu’ ne spunea de ei. Despre tatăl si bunicul lui. Despre războaie, moarte și vinul negru și dulcea care îndulcea viața. Grea, grea.
Astăzi, pe deal, privind cea mai rămas din via, mi-am dat seama că adevăratul prădător nu erau nălucile. Ci timpul. Timpul. I-a doborât pe toți pe rând. Azi, mai toți cei din sat pe care i-am cunoscut sunt morți.
Și bunicul și tata și nea Mitică și nea Dumitrel Buric și mama și fratele meu cel mare și tanti Tudorița care ne strangea pe toți în jurul unui lighean cu turte și tan’ Mandola și Ioana și Costică, cel căruia nu-i plăcea peștele și Rococo și Belicomeschi și Păpușica și toți cei care trăiau când eram copil. Oamenii cu picioare de lemn, sfârtecate de bombe, veniți din război. Fără o mână unii. Toader, flăcău, cu boi lui mari, galbeni, care trecea încet, încet, înainte și înapoi prin fața șanțului unde noi ne pregăteam să trăim nemurirea.
Mai știu doar câțiva oameni din sat. Lumea pe care o cunoșteam s-a prăvălit în neant. S-a mutat pe Drumu’ Dealu, unde-i cimitirul. Tăcuți. Și ce vii erau, ce vitali, ce agresivi, cum se zbăteau cu timpul, cu moartea! Au pierdut. Ca noi toți. Moartea a învins. Și totuși, în pomelnicele lor scrie doar „adormiți”.
Poate s-au culcat pentru două miliarde de ani. Sau pentru veșnicie – dacă veșnicia există și nu e doar o altă conspirație culturală.
Nici nu-i de mirare că avem atâta aplecare spre conspiraționism. Mai toată cultura noastră e o conspirație care sabotează natura. O sabotează doar liric, poetic. Natura învinge de fiecare dată. E adevăratul prădător. Natura și timpul. Tocmai de aceea o sacralizăm, ne dăm bine pe lângă ea. Ne face bine să stăm la un margine de pădure o vreme, lângă un lac, la mare, că îi aparținem. Într-o zi ne va devora.
Fără credința că lumea noastră există, că a existat și în urmă cu 50 sau 100 de ani și mai ales fără morminte – dacă n-am ști că acolo sunt mamele și tații, bunicii și bunicile noastre – lumea s-ar frânge ca o trestie. Trăim într-o lume însăilată cu ață, gata să se rupă la prima rafală.
Așa că învăț din nou ce știam de copil: noaptea, când umbrele se lungeau, nu era doar frica de lighioane, ci frica de timp și de moarte. Și totuși, acolo, în vie, cu nucul și câinele și briceagul Pește lumea părea veșnică. Azi știu: nu este.
Text publicat inițial pe Facebook
