Este un totalitarism împotriva căruia este dificil de luptat deoarece oricine poate fi agentul său și el nu este conștientizat de către cei care îl practică în mod entuziast în viața de zi cu zi. Acest totalitarism este impus de majoritatea membrilor unei comunități împotriva membrilor aceleiași comunități.
Opresiunea și gravele crime comise de dictaturile fasciste și comuniste din 1917 până în prezent au inspirat numeroase studii academice și texte literare, mai ales distopii. Să continuăm să discutăm despre acest tip de totalitarism impus de sus în jos, pe verticală, este încă de folos, deși amenințarea la adresa societății occidentale pare să fie neglijabilă în prezent. La dreapta spectrului politic nu există partide importante care doresc să impună un control absolut al populației după modelul regimurilor lui Benito Mussolini sau Adolf Hitler. Mișcările național-populiste de extremă dreapta, cele mai populare în diferite țări europene și americane, în Brazilia de pildă, rareori pun la îndoială funcționarea democratică a instituțiilor sau doresc să reprime violent oponenții și disidenții. La stânga, același lucru se poate spune și despre mișcările social-populiste care sunt în plină expansiune în anumite țări din Europa și America. Chiar și cele care se declară fățiș comuniste nu mai susțin cu adevărat dictatura totalitară, conform modelului sovietic. Regimurile actuale din Nicaragua sau Venezuela nu au reușit până în prezent să impună un totalitarism vertical în sine deoarece nu sunt nici măcar în măsură să ofere ceea ce controlul totalitar a garantat întotdeauna: ordinea internă. Singura dictatură comunistă totalitaristă care a rămas în Occident este cea cubaneză (pe lângă Coreea de Nord, în Orient). Supraviețuirea acestui regim cubanez după revoluția din 1989 poate fi explicată și prin succesul său în combinarea totalitarismului vertical cu un altul despre care aproape nimeni nu vorbește, dar care este mult mai persistent și puternic. În cazul Cubei, fuziunea timpurie a ideologiei comuniste cu un sentiment naționalist adânc înrădăcinat și alimentat de blocada impusă de Statele Unite a facilitat ca terorii represiunii statului totalitar să i se adauge o teamă mult mai difuză și eficientă: teama de reacția naționalistă negativă a vecinilor și a comunității, care poate fi stârnită de cea mai mică disidență împotriva regimului. Poliția politică nu are nicio nevoie să intervină în mod direct împotriva încercărilor de demonstrații pentru că există destui cetățeni care ies în stradă pentru a-i insulta și împiedica pe cei care îndrăznesc să se manifeste deschis împotriva autorităților național-comuniste ale țării. Pare deci imposibil ca populația să demonstreze în masă împotriva opresiunii, așa cum s-a întâmplat în țările supuse jugului sovietic în Europa de Est. Diferența fundamentală este, poate, că în Europa comunismul a fost întotdeauna vertical, impus de sus, și nu a pătruns în mentalitatea colectivă. În fața unei minorități opresive, compusă din politicienii și comisarii politici comuniști, marea majoritate a populației a fost în egală măsură victimă a acestor regimuri comuniste și în mod covârșitor a simțit că a fost oprimată ca urmare a valorilor, convingerilor și sentimentelor colective. Acest lucru a împiedicat în aceste țări ca totalitarismul vertical să profite de cel orizontal, așa cum s-a întâmplat în Cuba, din fericire în mod excepțional. Din fericire – pentru că puține lucruri sunt mai durabile decât o societate în care prevalează totalitarismul orizontal.
Nici chiar Hitler nu a presupus că Reichul său va dura mai mult de o mie de ani… Pe de altă parte există o societate în care totalitarismul a durat nu o mie, ci mai mult de patruzeci de mii de ani. A existat o societate în care totalitarismul orizontal a fost atât de izbutit încât, fără necesitatea unui stat sau a oricărei instituții, singură presiunea socială a anturajului a păstrat cultura și obiceiurile locale fără modificări majore pe parcursul acestei lungi perioade și se poate presupune că ar fi durat în continuare dacă nu ar fi debarcat căpitanul Cook în Australia. Aborigenii australieni dovedesc puterea totalitarismului orizontal ca organizație socială capabilă de a controla total oamenii astfel încât să dispară practic orice inițiativă individuală care să poată schimba credințele și obiceiurile comune. Aborigenii nu au avut nevoie de pedepse penale contra celor ce au încălcat tabuurile sau au refuzat să urmeze ritualurile tradiționale. A fost suficient să îi excludă din comunitate și să îi lase să moară singuri în pustiu.
În alte societăți, mai avansate din punct de vedere tehnologic și mai puțin solide din punct de vedere ideologic, a existat o nevoie de represiune instituțională pentru a elimina opoziția față de ideologia și comportamentul totalitar orizontal. În multe locuri, clerul profesionalizat și-a asumat responsabilitatea de a stabili legi comunitare și de a le pune în aplicare prin urmărirea penală a păcatelor înțelese ca fiind crime împotriva societății sau, mai degrabă, crime împotriva menținerii controlului totalitar asupra minții indivizilor. Acesta era cazul, de exemplu, al preoțimei antice evreiești. Cei condamnați de acești preoți erau executați colectiv de către oameni prin lapidare. La rândul său, acest mod de a executa pedeapsa cu moartea arăta că aceasta nu era responsabilitatea unei autorități care să-și impună voința, ci a vecinilor și a cunoscuților păcătosului/infractorului. Comunitatea și-a asumat și a aplicat puterea de a pedepsi. Cu timpul, statul a preluat această putere și a înlocuit ordinea orizontală primitivă cu una verticală, iar punctele culminante ale acestui fenomen au fost fascismul și comunismul contemporan. Astăzi, deși subzistă concepția utilizării sale pentru propriile interese, în cazul dictaturii cubaneze și a altor regimuri sud-americane care încearcă să o imite, totalitarismul orizontal și-a pierdut puterea practic peste tot, inclusiv în Australia, ai cărei aborigeni, ca și cei din Noua Guineee, au trebuit să accepte concepția modernă de respect al individului și separarea, cel puțin teoretică, între religie, etnie și stat.
Totuși, aceasta nu înseamnă că totalitarismul orizontal este un lucru din trecut. Chiar și fără puterea instituțională, puterea lui socială rămâne opresivă în multe locuri, chiar și în Occidentul modern. Spre deosebire de totalitarismul vertical, cel orizontal nu are nevoie să domine instituțiile publice pentru a exista și a zdrobi individul deoarece este anterior statului și independent de el. De fapt, totalitarismul orizontal este exercitat fără a fi nevoie de organele represive ale statului pentru că nu are nevoie de nicio instituție pentru a reprima și elimina disidenții. Este un totalitarism împotriva căruia este dificil de luptat deoarece oricine poate fi agentul său și el nu este conștientizat de către cei care îl practică în mod entuziast în viața de zi cu zi. Acest totalitarism este impus de majoritatea membrilor unei comunități împotriva membrilor aceleiași comunități: a celor care nu respectă regulile sale nescrise, a minorităților și a tuturor celor care sunt văzuți ca amenințare împotriva omogenității comunității respective, comunitate care funcționează ca o entitate unică și unanimă, totalitară. În acest tip de totalitarism, voința asupra subordonaților nu este impusă de autorități externe, împotriva cărora comunitatea oprimată s-ar putea revolta. Deoarece masa opresorilor și minoritatea oprimată sunt la același nivel orizontal, cei prigoniți nu pot conta pe solidaritatea celorlalți disidenți pentru că toți sunt izolați și lipsiți de putere în mijlocul masei care aplică legea nescrisă a uniformității.
Poate părea excesiv să descriem această opresiune comunitară drept totalitarism. Cu toate acestea, consecințele sale asupra oamenilor sunt chiar mai grave decât cele ale totalitarismului vertical. Deși numărul de persoane ucise de către vecinii și compatrioții săi de la începutul timpurilor din cauza disidenței față de moravurile comunității este greu de calculat, cu siguranță este mai mare decât numărul victimelor totalitarismului vertical. Exemple: câte femei musulmane au fost pedepsite cu moartea de către vecinii lor pentru că nu au respectat morala sexuală impusă de majoritate; câte femei și câți bărbați hinduși au fost uciși de-a lungul vremii pentru că au îndrăznit să se îndrăgostească în afara castei lor; câți indivizi au pierit pentru că nu credeau în zeii tribului; câți au murit pentru că au pus la îndoială credințele și prejudecățile societății lor… Și nu vorbim aici despre societăți primitive sau din trecut: în ziua de azi homosexualii continuă să se sinucidă, conștienți de faptul că homofobia generalizată în societățile tradiționale în care trăiesc le va face viața un lanț de suferințe și amenințări. De asemenea, continuă să existe exilați și refugiați pentru refuzul de a împărtăși ideile poporului lor cu privire la religie sau pentru că nu aparțin grupului etnic predominant.
Chiar și viața privată este amenințată, nu numai de către politicienii corupți și oportuniști care exploatează prejudecățile sociale pentru a limita drepturile minorităților și a-și consolida puterea, susținuți de populism, care nu este altceva decât fața politică a totalitarismului orizontal. Datorită dezvoltării mijloacelor de monitorizare și control reciproc, prin noile tehnologii informaționale, vom fi în curând notați și apoi pedepsiți sau recompensați conform opiniei vecinilor. Nimeni nu va mai îndrăzni să fie original, extravagant sau creativ pentru că ar putea deranja masa oamenilor care îi va judeca în fiecare moment. Într-adevăr, judecata semenilor a existat și continuă să existe. Dar comunitatea nu își poate impune punctul de vedere decât după ce procesul uniformizării este atât de profund încât masa devine o entitate în sine și acționează ca un singur om, așa cum explică Gustave Le Bon în Psihologia mulțimilor încă din secolul al XIX-lea. Datorită tehnologiei, instinctul de turmă al animalului uman, solidaritatea mecanică a comunităților tradiționale mental închise, descrise, la rândul lor, de Emile Durkheim în Diviziunea muncii sociale, tot în secolul al XIX-lea, va câștiga o forță și mai mare de represiune. Este adevărat că internetul a fost și este încă un puternic instrument care eliberează personalitatea individuală și creativitatea. Pe de altă parte, merită se ne întrebăm cât de mulți tac și își ascund convingerile de frica linșajului virtual de pe facebook sau twitter. Știm că numeroși copii și adolescenți s-au sinucis pentru a scăpa de hărțuirea on-line a colegilor de clasă sau a vecinilor. Hărțuirea socială este o armă puternică a totalitarismului orizontal pe care internetul nu a dezactivat-o, ci a intensificat-o, permițând ca numărul hărțuitorilor să fie potențial mai mare.
Pericolul totalitarismului orizontal este chiar mai serios decât cel impus de diferitele regimuri totalitare, el nefiind denunțat de intelectuali. Dimpotrivă, aceștia par să îl promoveze, dată fiind idealizarea, valabilă de la Roussseau încoace, a tuturor tipurilor de societăți închise, de la tribul primitiv la satul patriarhal și drept-credincios. Sunt nenumărate operele care condamnă tocmai singurul loc în care individul poate scăpa într-o oarecare măsură de conformismul totalitar impus de comunitate, adică marele oraș modern în care predomină libertatea economică, politică și morală. În oraș, este imposibil ca toată lumea să te cunoască și să te controleze. Spre deosebire de trib sau sat, unde toată lumea știe totul despre toată lumea, într-un mare oraș nimeni nu trebuie să știe nimic despre tine și, prin urmare, poți trăi fără teamă de critici și atacuri ale celorlalți membri ai comunității. Nimeni nu te va exclude pentru că nu crezi în același dumnezeu, că faci dragoste cu cine nu trebuie, după moralitatea comună, dominantă, pentru că aparții unei minorități sau pentru că nu-ți iubești țara sau tribul cum trebuie. Odată respectate legile statului, individul este suveran și încetează să mai fie o simplă componentă a unui corp social mecanic, lipsit de voință liberă, de invidualitate și creativitate. Cu toate acestea, astăzi vedem că scriitorii – tocmai cei care ar trebui să fie interesați în păstrarea individualității lor, deoarece capacitatea de a scrie ce doresc ține de respectarea drepturilor lor ca indivizi – sunt cei care publică neîncetat distopii în care nu mai este descris, ca în distopiile moderne, clasice, totalitarismul vertical, precum există încă în țări marginale precum Coreea de Nord și Eritreea; în vremurile noastre postmoderne este la modă să critici societățile deschise și sistemul liberal în politică și economie. Există autori care au scris distopii anti-turistice pentru că turiștii ar reprezenta o amenințare pentru unitatea etnică sau autarhia economică – cele două idealuri care stau la baza societăților tradiționale închise, acele societăți așa-zis idilice, opuse globalizării și cosmopolitismului.
Printre intelectualii influenți astăzi în mediul academic și în literatura utopică pare să prevaleze un multiculturalism care nu este altceva decât o încercare de a perpetua diferențierea strictă între civilizații, ca și cum ar fi compartimente etanșe, păstrând astfel totalitarismul orizontal al fiecăreia. Relativismul cultural duce la condamnarea oricărei schimbări care ar pune la îndoială puritatea totalitară a comunității în cauză. Cel mai important lucru este comunitatea. Pentru cei care reprezintă această linie culturală nu este nimic în neregulă dacă o comunitate etnică sau religioasă totalitară crede că este bine ca femeile adultere să fie lapidate sau ca prizonierii de război să fie mâncați, precum făceau aztecii înainte să fie învinși de „imperialiștii” spanioli. Orice este mai bun decât individualismul liberal și umanismul, termeni deveniți acum jignitori printre postmodernii corecți politic. Pentru ei, comparativ cu presupusele orori moderne, cum ar fi urbanizarea și dificultatea de a stabili relații umane în orașul anonim, mica societate primitivă în care toți se cunosc este un ideal. Comparativ cu producția și concurența capitalistă, la fel, idealul este o economie de bază de subzistență care a eliminat exploatarea reciprocă în același timp cu emulația inovatoare. Comparativ cu cosmopolitismul și diversitatea etnică și culturală, care împiedică identificarea completă a individului cu comunitatea și îi permite să își aleagă identitățile care i se potrivesc, se impune adăpostul mintal al religiei comune, conștiința apartenenței la trib sau la comunitatea respectivă. Toate aceste trăsături ale societăților totalitare orizontale din trecut și din prezent funcționează ca justificări pentru simpatia implicită sau explicită pe care acești intelectuali, reacționari în fond, o au față de solidaritatea mecanică a societăților tradiționale, în care toată lumea se comportă la fel pentru că toată lumea gândește la fel.
Pe de altă parte, foarte puțini scriitori au descris opresiunea orizontală a disidentului. În literatura distopică propriu-zisă există puține exemple de descriere complexă a unui asemenea fenomen. În cadrul anarhismului, care are ca scop să pună capăt oricărei instituții verticale în favoarea unei organizări orizontale spontane, riscul de conformism și de asuprire a individului de către comunitatea anarhică a fost semnalat doar de o mică galerie de scriitori care au cultivat ficțiunea anarhistă. De exemplu, soarta cercetătorului care a descoperit principiul unui dispozitiv de comunicare interstelară instantanee în romanul Deposedații de Ursula K. Le Guin este cea a celor forțați să se exileze pentru a nu fi marginalizați sau chiar uciși de concetățenii lor.
Totalitarismul orizontal a fost descris în literatura occidentală mai ales în sate, în condițiile în care acestea au fost mai puțin idealizate decât triburile exotice compuse din bon sauvage. Satul european tradițional și solidaritatea mecanică opresivă în cadru rural au fost subiectul principal în mai multe romane scrise folosind o tehnică de reprezentare realistă care, din acest motiv, nu au fost niciodată considerate distopii. Mai ales între 1850 și 1950, atunci când și marxiștii (azi deveniți postcolonialiști după moda zilei) au fost conștienți de faptul că modernizarea și dezvoltarea ar fi cu neputință dacă nu ne desprindem de inerțiile vechi și alergia la schimbare, predominante în satul tradițional. Astfel, acești scriitori s-au opus celor care apărau valorile comunitare ale țărănimii arhaice, precum religia înțeleasă ca fenomen colectiv și etnic național, mai degrabă decât o practică legată de conștiința individuală, sau obiceiurile patriarhale privind familia și dragostea sau puritatea etnică a țăranilor ca singura clasă fidelă a sufletului națiunii, în contrast cu „veneticii” orașului. În timp ce acțiunea și legile statului modern începeau să pătrundă treptat în lumea satului, împreună cu modelele și obiceiurile urbane, mai diverse și mai libere, scriitorii de distopii rurale s-au străduit să prezinte cât mai realist modul în care sătenii continuau să impună tradiționala represiune colectivă contra celor percepuți ca fiind dușmanii satului și ai obiceiurilor tradiționale – pentru orice motiv, dar în special dacă „dușmanii” respectivi reprezentau sistemul liberal și capitalist. În Franța, romanul Les paysans, de Honoré de Balzac, este povestea încercării unui orășean bogat de a se stabili într-un sat pentru a moderniza agricultura. La sfârșit este nevoit să plece din cauza atacurilor suferite din partea localnicilor. În Spania, o reacție colectivă similară este descrisă în La Barraca, de Vincente Blasco Ibáñez, deși povestea este aici una tragică. O familie foarte săracă a închiriat pentru a supraviețui o colibă și un petic de pământ, întâmpinând însă opoziția sătenilor. Și ei au trebuit să plece după ce le-a fost ucis un copil și le-a fost incendiată coliba. În Elveția, capodopera narativă în limba romanșă, Il prezident da Valdei de Gian Fontana, arată cum xenofobia sătească poate fi criminală și dăunătoare propriei comunități, după ce focul pus unei case închiriate de venetici săraci s-a răspândit și a cuprins tot satul. În Italia și România, romanele lui Giovanni Verga, Liberta, și Liviu Rebreanu, Răscoala, sunt, amândouă, mai mult decât povești despre răscoale țărănești. În ele, cruzimea oarbă a maselor ilustrează natura instinctivă a unei solidarități mecanice sătești care se manifestă prin violență colectivă irațională împotriva boierilor, dar și a oricărui reprezentant al administrației moderne, inclusiv intelectualii. Toți sunt uciși cu aceeași cruzime.[…]
Toate aceste ficțiuni, adevărate opere clasice moderne în literaturile lor, nu au fost niciodată studiate ca un ansamblu privind subiectul și abordarea. Însă toate arată și analizează literar mecanismele totalitarismului orizontal cu aceeași pricepere ca în cele mai cunoscute distopii futuriste, ca, de exemplu, în operele lui Evgheni Zamiatin sau George Orwel despre totalitarismul vertical. Cu toate acestea, cum ar fi putut aceste opere să fie studiate din acest punct de vedere dacă însuși conceptul de „totalitarism orizontal” a trecut neobservat în afara studiilor asupra psihologiei mulțimilor? Poate că motivul pentru această omisiune intelectuală este că spiritul nostru de turmă este atât de puternic încât nici măcar nu ne dăm seama despre existența lui sau despre efectele lui teribile. Uneori, în numele integrării și al uniformității, nu ezităm să îi folosim cruzimea împotriva celor pe care îi considerăm „anormali”. Formele de acum sunt mai puțin fizice și se reduc la a-i jigni sau la a vota să aibă mai puține drepturi decât majoritatea „normală”, dat fiind că statul modern nu ne mai permite să ne adunăm în gloată ca să îi linșăm.
Mii de ani de religie exclusivistă, secole de naționalism la fel de exclusivist și o eternitate a prejudecăților colective încă ne împiedică să judecăm independent. Poate a venit timpul să luptăm, în viață și în literatură, împotriva obscurantismelor comunitare de tot felul care continuă să ne dicteze părerile și comportamentul în România, în Europa și în întreaga lume.
Textul este parte a materialului „Totalitarismul orizontal și tiraniile majorității”
Forme slabe ale controlului „egalilor”, exercitat pe orizontală, unele care nu traumatizează, nu limitează libertatea individuală și nu blochează creativitatea și inovația, sunt privite ca legitime și fac parte din mecanisme liberale de rafinare a ideilor sau acțiunilor sociale benefice sau dezirabile comunitar. Mecanismul consultărilor publice, în practica legislativă modernă, cel al auditorilor independenți – pe diferite tipuri de proiecte – sau chiar „peer review”-ul academic sunt asemenea exemple. Mai mult, în aceleași forme slabe, non-totalitare, controlul comunitar este esențial în mecanisme legate de comunicare (proprietatea termenilor, ortografie), normative sau nomologice fără de care utilizarea instituțiilor și facilităților sociale devine imposibilă, iar comunitatea pierde valoare socială.
În ceea ce privește partea nocivă, rigidă a acestui control, totalitarismul orizontal, care blochează sau întârzie capacitatea adaptativă a indivizilor și comunităților, doar mici părți din întregul complex au intrat relativ recent în zona observației și analizei publice. (Nicu Ilie)