Problema este dacă într-o societate aflată în timp de pace, relativă prosperitate, cu instituții, presiunea conformismului nu devine atât de mare încât ajunge o tiranie a majorității, cum spunea Tocqueville. Pentru că democrația, ca să supraviețuiască, luptă introducând mecanisme precum checks and balances, pouvoirs intermédiaires, sistemul reprezentării politice etc. Dar este o luptă oarecum inegală și cu rezultate împărțite, cu reversuri ale medaliei și cu reculuri, pentru că tirania majorității (chiar dacă este asupra ei înseși, nu asupra unei minorități) induce o doză tot mai mare de conformism pentru a asigura supraviețuirea într-un mod decent.
Un dialog Sorin Antohi și Mariano Martín Rodríguez
Sorin Antohi: Mariano l-a citat pe Durkheim care, acum un secol, în Franța aflată în curs de lentă modernizare, a trebuit să răspundă în ce direcție s-ar putea construi o societate modernă. El a fost frapat de natura legăturii sociale, le lien social, liantul care ține împreună și articulează societățile, și a încercat să facă o teorie a solidarității. Cred că Mariano descrie aici o solidaritate negativă…
Mariano Martín Rodríguez: …mecanică, instinctivă…
S.A.: …o solidaritate mecanică, după cum o descrie Durkheim, instinctivă, naturală. Durkheim avea în vedere o solidaritate reflectată, care să ne scoată din această închidere a datului natural; pe de altă parte, el nu credea că solidaritatea organică e atât de criminală și de nocivă precum apare în această prezentare a totalitarismului orizontal, fiind aici vorba tot despre solidaritate, dar despre una negativă. Sunt mai multe lucruri pe care le-aș enumera: în primul rând, independența acestui totalitarism orizontal față de stat. Toate aceste lucruri, a arătat și Mariano, au fost administrate de obicei în societăți închise la scară mică. E mai curând vorba de comunitate, nu de societate. La nivelul micro, al grupului și al comunității, premisele sunt supravegherea continuă, transparența absolută, lipsa secretului și lipsa posibilității nașterii individualului. Această fixație asupra cunoașterii perfecte, în timp real, a tuturor lucrurilor pe care le face sau le gândește cineva a fost preluată în zorii gândirii premoderne și moderne și transformată în sistem, după Jeremy Bentham, prin invenția sistemului de supraveghere panoptică (un nou design pentru clădirile penitenciare, care permitea supravegherea tuturor celulelor de către un singur gardian – n.red.). Pentru el, acesta era un pas înainte în arhitectura penitenciarelor, dar, de fapt, era un model mai larg pentru societatea modernă. Avem culminația acestei metafore panoptice în 1984 a lui Orwell, unde supravegherea este ubicuă și se bazează pe ideea că o parte din această supraveghere conduce în timp lung la interiorizarea principiilor stabilite de supraveghetori. Pentru că sistemul totalitar are mereu speranța să determine un conformism voluntar: ceea ce se face acum cu forța va duce, treptat, la interiorizarea principiilor impuse. Asemenea concepții sunt destul de clare la iacobini, la bolșevici, la comuniștii chinezi etc. și sunt exprimate prin ideea „reeducării”. Pe de altă parte, pentru statele totalitare, mai ales pentru cele de dreapta, cum a fost fascismul lui Mussolini, nu poate exista nimic în afara statului. În termenii lui Mussolini, totul trebuie să fie în interiorul statului, nimic în afara statului și, bineînțeles, nimic împotriva statului. Pentru conservatorii de dreapta, cum ar fi Carl Schmitt, tot în anii 1920, statul total, pe care el îl teoretizează și îl vede, desigur, pozitiv, este unul care nu delegă niciodată prerogative cum ar fi monopolul asupra violenței legitime, deci intră în concurență cu orice altă formă de control social. Totalitarismul arhaic, de dinainte de stat, care se include în arhitectura comunităților închise, nu are nevoie de stat și este favorizat în statele slabe, cele care nu pot să exercite un control efectiv al violenței legitime. Și atunci, aceste state au cointeresat masele prin îndoctrinare, prin suspendarea controlului judiciar, prin proclamarea unei situații de impunitate pentru cineva care încalcă legea într-o anume direcție. Asta s-a văzut în istorie.
M.M.R.: Totalitarismul orizontal se bazează mai ales pe religie (ritualuri, în cazul aborigenilor australieni) și etnie. Nu națiune – națiunea ar fi un termen anacronic. Există cazul genocidului armean, unde eu cred că turcii nu vor să recunoască genocidul pentru că ar trebui să recunoască implicit că poporul, nu forțe represive ale statului, este cel care a executat genocidul. Statul turc, în loc să controleze totalitarismul orizontal, l-a stimulat, iar rezultatul este cel cunoscut: milioane de oameni au fost uciși. În Armenia, și religia și etnia au jucat un rol foarte mare. Creștinii nu aparțineau comunității „totalitare orizontale” și au murit, fiind armeni sau fiind „asirieni”, creștini din Siria. Și se întâmplă din nou, acum, cu Statul islamic. Statul islamic este un alt exemplu de totalitarism orizontal, aplicat anarhic, dar foarte violent, împotriva tuturor celor care sunt considerați diferiți. Kurzii, mai ales yazidiți, au fost uciși, homosexualii au fost aruncați de la balcon, femeile adultere au fost lapidate – Statul islamic e un exemplu foarte clar, s-a întâmplat acum câțiva ani.
S.A.: Sigur, dar astea sunt situații extreme. Problema este dacă într-o societate aflată în timp de pace, relativă prosperitate, cu instituții, presiunea conformismului nu devine atât de mare încât ajunge o tiranie a majorității, cum spunea Tocqueville. Pentru că democrația, ca să supraviețuiască, luptă introducând mecanisme precum checks and balances, pouvoirs intermédiaires, sistemul reprezentării politice etc. Dar este o luptă oarecum inegală și cu rezultate împărțite, cu reversuri ale medaliei și cu reculuri, pentru că tirania majorității (chiar dacă este asupra ei înseși, nu asupra unei minorități) induce o doză tot mai mare de conformism pentru a asigura supraviețuirea într-un mod decent. Și încă o notă: societățile moderne și postmoderne nu reușesc să impună, nici totalitarismele n-au reușit s-o facă până la capăt, un set anumit de valori în mod permanent, durabil, și să ducă la interiorizare. Sigur că s-au făcut încercări, sigur că a existat Pavlik Morozov (erou al URSS pentru că și-a denunțat părinții – n.red.), sigur că au existat oameni care au participat voluntar, „ajutând” statul acolo unde el nu era prezent, pentru ca el să afle comportamentele indezirabile, să le identifice, să le reprime. A existat o participare destul de largă, o colaborare a indivizilor cu statul totalitar. Dar, cred, statul totalitar instrumenta această preistorică înclinație umană către totalitarismul orizontal. Sau, dacă vreți, istoria duce la un totalitarism vertical elaborând și structurând anumite elemente pe care legiuitorii statului și utopiștii le-au observat deja în societatea închisă. Ultimul meu punct ar fi: în țările occidentale, la suprafață avem o discuție despre drepturile individuale, despre drepturile omului, dar tot mai insidios apare o viziune comunitaristă. În Franța, de exemplu, cuvântul communautarisme a devenit unul de ocară, pentru că oamenii au înțeles în sfârșit la ce duce asta, adică la construcția unei societăți de comunități izolate, care se bazează inclusiv pe ideea segregării permanente. Există o problemă foarte serioasă în Occident: democrațiile occidentale nu au reușit să construiască mari societăți liberale. Nu au reușit, este un eșec evident. Dacă ar fi reușit să construiască societăți democratice, în care drepturile și libertățile se măsurau exclusiv la nivel individual, nu am fi avut nevoie de comunitarisme de niciun fel. Și nici de multiculturalism. Ar fi fost inutile.
M.M.R.: Nu sunt de acord. Problema este, pentru mine, cum o societate liberală, modernă, cel puțin în Occident, unde, chiar la țară, totalitarismul orizontal nu mai există, cum poate să încorporeze imigranți care provin din comunități închise, totalitare. (Se știe care este situația căsătoriilor forțate până și în Turcia, care este o țară relativ modernă pentru zona respectivă). Francezii, de pildă, au încercat integrarea și au eșuat. Englezii și anglo-americanii au decis să nu facă niciun efort, fiecare comunitate să aibă viața ei. A fost tolerată până și pedofilia din comunitatea indo-pakistaneză, la Sheffield și în alte orașe, s-a descoperit abia acum că poliția știa și nu a făcut nimic.
S.A.: Au considerat că e un obicei al comunității, „îl respectăm în numele multiculturalismului”…
M.M.R.: Iar eu cred că este simplu: pentru că britanicii n-au încercat, iar francezii nu au reușit. Dar, pentru mine… Vorbim de Franța și suntem în România, iar eu, fiind străin, nu cutez să am o părere foarte răspicată… Dar, în Ungaria, Polonia și alte țări comuniste, societatea tradițională închisă este mult mai puternică. La noi, în Occident, probleme sunt în cazul comunităților alohtone, străine, pe când aici, în România, unde practic nu sunt străini, nu sunt imigranți, problema pentru mine este rezistența față de modernizarea liberală, iar aceasta vine din mentalitatea tradiționalistă, etnicistă, religioasă, sătească ș.a.m.d., cum am văzut în referendumul din octombrie, care a fost un caz clar de totalitarism orizontal. Din fericire, eșuat. Vorbim de România fiindcă suntem în România.
S.A.: Da, dar dacă te duci în regiunile sudice, rurale, ale Europei, găsești cam același tip de mentalitate.
M.M.R.: Nu știu cum e în Italia. În Spania, practic nu mai există așa ceva. Mai ales că în sudul Spaniei a fost o perioadă de anarhism foarte puternic, iar aceasta a ajutat la modernizarea mentalităților în zona respectivă.
S.A.: Dar în zonele centrale și nordice ale Spaniei este la fel?
M.M.R.: Când eram eu copil, da, existau comunități închise, dar acum nu. Să spunem că Spania e un caz aparte, am avut o istorie… cam așa… Nu știu cum să explic, totalitarismul orizontal de acest tip a dispărut cu urbanizarea.
S.A.: Asta e acum o generație, cel mult.
M.M.R.: Spania s-a urbanizat foarte repede și în anii 1960 era deja mai urbanizată decât Franța. Pe când România este o țară încă rurală. Iar asta face ca oamenii să aibă o mentalitate… chiar puțin închisă, nu știu dacă sunteți de acord…
S.A.: Nu sunt de acord în privința efectului asupra interacțiunilor cotidiene. Pentru că există ceva ce poate contrabalansa aderența unei comunități la o viziune tradiționalistă și acest ceva este dezinteresul natural, relativismul, care, și el, e o trăsătură românească la fel de puternică. Adică nu știm momente de fanatism în afara perioadelor de transformări brutale. La venirea comunismului s-a petrecut, pe scară foarte largă, un bellum omnium contra omnes, dar sunt momente în care, dispărând proprietarii de drept din proprietățile lor, pentru că fuseseră arestați sau deportați, populația și-a văzut de treabă și a jefuit. Acest sindrom, al vecinului violent, care profită, e unul care a apărut după Al Doilea Război Mondial, în legătură cu schimbarea regimului de proprietate. Dar situații similare au fost în vaste regiuni din Europa Centrală și de Est, pe fondul dizlocărilor de populație și al discontinuităților demografice. În Polonia se discută cazul de la Jedwabne, unde supraviețuitorii Holocaustului s-au întors la proprietățile lor pentru a fi omorâți de foștii lor vecini, care între timp se instalaseră… Există povești similare și din România, din Ungaria… Hai să spunem că în situații extreme asta poate să ducă la violență, la exterminare fizică. Ceea ce mi se pare, însă, la fel de grav (pentru că poți avea efecte grave nu doar când se ajunge la asasinat) este persistența acestui ideal al transparenței reciproce care caracterizează viața rurală și care duce la tirania majorității asupra majorității pentru că, înainte de a elimina „elementele bizare” care trebuie eliminate „cu orice preț”, mecanismul de control permanent există deja.
M.M.R.: Nu numai. Dacă o persoană este inovatoare în orice domeniu, acest spirit inovator este pedepsit de către comunitate…
S.A.: Da, sigur, sigur. Acest simptom există în toate societățile. Adică exact opusul expresiei americane „Keeping up with the Joneses” – dacă familia Jones își face o casă cu trei camere, tu îți faci cu patru, își face cu patru, tu faci cu cinci. Deci „Keeping up with the Joneses” este aceeași formă de invidie socială difuză, însă una care duce, să spunem, la efecte pozitive, chiar dacă ruinătoare și absurde în final. Tot astfel, o altă competiție, mimetică și ea, care duce la ruinarea prin organizarea de nunți fastuoase. Noi avem în România foarte multe asemenea exemple, iar migrația transnațională a contribuit la asta. E pe cale să dispară pentru că acum se întorc tot mai puțini: odată ce părinții lor mor, tinerii nu mai au aceeași bucurie să facă reprezentația teatrală a propriului lor succes, ipotetic sau prezumtiv, în Occident. Pentru mine este interesant să vedem complicitățile între totalitarismul vertical și cel orizontal. Dacă este să combinăm cele două, desigur, liderii politici, fie la nivel local, fie la nivel regional, fie național, încearcă să își economisească mijloacele și să orchestreze asemenea forme de totalitarism orizontal. Cum a făcut statul turc în cazul genocidului armean: a pregătit toată logistica acestei crime de masă, în care și armata regulată a participat foarte serios, cu ordine precise, dar a creat și o bază logistică mai amplă în care și inițiativa populară, nu-i așa?, inițiativa individuală și de grup să se poată manifesta. Deci, alăturată statului, această formă de totalitarism este și un fel de privatizare a puterii, a violenței legitime a statului.
(Extrase din „Totalitarismul orizontal în viață și literatură”, în cadrul seriei „Idei în Agora”,
Muzeul Municipiului București, Casa Filipescu-Cesianu, 27 noiembrie 2018.
Înregistrarea integrală este disponibilă la https://youtu.be/grhhbioxIKw.)
Textul este parte a materialului „Totalitarismul orizontal și tiraniile majorității”
Forme slabe ale controlului „egalilor”, exercitat pe orizontală, unele care nu traumatizează, nu limitează libertatea individuală și nu blochează creativitatea și inovația, sunt privite ca legitime și fac parte din mecanisme liberale de rafinare a ideilor sau acțiunilor sociale benefice sau dezirabile comunitar. Mecanismul consultărilor publice, în practica legislativă modernă, cel al auditorilor independenți – pe diferite tipuri de proiecte – sau chiar „peer review”-ul academic sunt asemenea exemple. Mai mult, în aceleași forme slabe, non-totalitare, controlul comunitar este esențial în mecanisme legate de comunicare (proprietatea termenilor, ortografie), normative sau nomologice fără de care utilizarea instituțiilor și facilităților sociale devine imposibilă, iar comunitatea pierde valoare socială.
În ceea ce privește partea nocivă, rigidă a acestui control, totalitarismul orizontal, care blochează sau întârzie capacitatea adaptativă a indivizilor și comunităților, doar mici părți din întregul complex au intrat relativ recent în zona observației și analizei publice. (Nicu Ilie)