Să înțelegem tarifele lui Trump

Există grafice care arată rău pentru SUA și grafice care arată bine. Tarifele lui Trump le țintesc aproape exclusiv pe primele. Impactul la nivel global va provoca turbulențe pe termen scurt și un efect incert pe termen lung, iar o parte dintre problemele structurale ale SUA rămân neadresate. Totuși, care sunt rațiunile plauzibile, care este semnificația lor și în ce constă shiftul cultural pe care aceste tarife îl aduc?

Colapsul (zgomotos al) unei piețe comune

Taxele sau tarifele de import sunt un instrument legitim al statelor în intervenția asupra unor dezechilibre economice sau financiare. Într-o formă sau alta, ele sunt practicate de toate statele (chiar dacă unele, inclusiv SUA, au ales să pună taxe zero în raport cu unii parteneri comerciali).

Uniunea Europeană a fost constituită și funcționează în primul rând ca piață comună, cu taxe zero pe comerțul intracomunitar. Importurile extracomunitare sunt taxate de fiecare membru UE cu propriile cote și în funcție de categoria de mărfuri sau servicii. Pe același model, SUA constituise o piață comună cu Mexic și Canada. Acordul nord-american de comerț liber (NAFTA) fusese inițiat de republicani, prin Ronald Reagan, în 1988. Ulterior, a fost extins în 1994 (administrația Bush) și 2020 (administrația Trump, în primul mandat). Piața nord-americană devenea astfel a treia mare piață comună din lume, după ASEAN (azi, RCEP) și UE, toate cu cifre sensibil egale.

Introducerea bruscă a unor tarife de 25% pentru importurile din Canada și Mexic, pentru aproape toate categoriile de produse, face ca al doilea mandat al lui Trump să înceapă prin prăbușirea acestei piețe comune inițiată și realizată de republicani timp de decenii.

Înainte de NAFTA

Gestul administrației Trump nu înseamnă o revenire la situația precedentă acordului NAFTA. Impactul său este mult mai profund.

În istoria sa, SUA a avut constant tarife mari pentru importul din cele două țări vecine. Înainte de NAFTA, importurile erau taxate diferențiat pe categorii de mărfuri și aveau valori între 20 și 50% pentru importurile din Mexic (dar mai mici pentru unele categorii de produse) și între 10 și 40% pentru importurile din Canada. Taxele de import erau aplicate diferențiat, pentru a proteja zone economice specifice.

Între timp, dată fiind piața comună a NAFTA, economiile celor trei țări au devenit interdependente, în special pentru produsele care au multe subansamble. Exemplul cel mai frecvent este cel al industriei auto. Vehiculele care au ca etichetă finală „made in USA” cuprind piese și subansamble realizate atât în Canada, cât și în Mexic, iar ele călătoresc efectiv, pe timpul asamblării, între aceste trei state. Similar, în alte industrii, prezumându-se durabilitatea pieței comune, companiile și-au dezvoltat lanțuri verticale sau orizontale care includ toate cele trei țări.

Nu doar în această situație, ci și în multe altele, structura comerțului internațional s-a schimbat radical față de perioada pre-NAFTA. Dată fiind diversificarea recentă, bunurile finite mai au astăzi doar o contribuție de sub o treime la comerțul global. Ca pondere, ele sunt depășite de serviciile și bunurile intermediare, urmate de serviciile finale. Noile tarife, indistincte, ar urma așadar să se intercaleze în lanțuri de producție, nu doar în piețe, cu riscul ca un produs original din SUA, dar finalizat în altă parte, să se întoarcă cu taxe de import.

La prima vedere, impactul tarifelor nediferențiate, de 25%, tulbură profund rețelele de producție, inclusiv pentru industria americană.

În contrapartidă, Canada a anunțat că va impune tarife simetrice (nu la fel de nediferențiat, dar pe mii de produse). Probabil și Mexic va face la fel. Rezultanta va fi un dezechilibru și o instabilitate pe piețe și în activitatea comercială. Dar și încasări mai mari și rapide la bugetul de stat.

Dincolo de America de Nord

Primul val de tarife afectează comerțul nord-american, dar și China. Tarifele de 10% față de statul asiatic, impuse în primul mandat al lui Trump, sunt acum dublate. Ca și Canada, China a anunțat că va răspunde similar.

Tot cu o cotă indistinctă de 25% ar urma să fie taxate și importurile din Uniunea Europeană.

Unii analiști sunt de părere că aceste tarife sunt impuse doar pentru ca după ele să se poarte negocieri reale pentru cote și categorii de produse specifice, iar acest lucru chiar s-ar putea întâmpla în partea a doua a anului. În acest caz, tehnica de negociere este nemaivăzută în relațiile internaționale din ultimul secol, unde practica este ca negocierile să se poarte înaintea unor acțiuni greu reversibile.

De ce tarife?

Din timpul administrației Carter, SUA are un deficit comercial care crește de la an la an. La scară internațională, proporțional, nu este un deficit nemaivăzut, dar în cifră brută este impresionant: un trilion de dolari pe an și continuă să crească. În paralel, datoria publică și datoria externă au crescut la cote care ar fi uimitoare dacă alte state dezvoltate (Japonia, Marea Britanie, Italia ș.a.) nu s-ar afla în situații similare.

Mult timp, dolarizarea economiei mondiale a făcut ca datoria externă a Statelor Unite să fie destul de ușor de suportat. China, Rusia și țările exportatoare de petrol, care aveau colecții uriașe de dolari rezultate din comerțul lor internațional, au resimțit ca incorecte multe decizii ale rezervei federale americane care forța cursul dolarului pentru a manipula „povara datoriei externe”. În Uniunea Europeană, lansarea monedei euro a fost un prim semnal pentru un curs spre dedolarizare la nivel global. Abandonarea dolarului ca etalon în comerțul mondial s-a conturat și mai mult în anii de după ce Rusia a invadat Ucraina. Pentru a face față sancțiunilor internaționale, Rusia, China, dar și India încearcă o dedolarizare a BRIC. Dacă acest lucru s-ar întâmpla rapid, efectul ar fi problematic pentru Statele Unite.

Totuși, o analiză mai atentă arată că deficitul balanței este un simptom și nu o cauză. Iar tarifele de import, mai ales dacă nu sunt diferențiate sectorial, nu pot ținti problemele reale ale economiei americane. Datoria externă este mare pentru că datoria publică este mare. Pe de altă parte, competitivitatea economică pe producția industrială este destul de redusă, pe de o parte datorită problemelor demografice (dezactivarea economică a generației baby-boom, ajunsă la vârsta pensionării), iar pe de altă parte salariilor mari din economia americană.

Astfel, dacă scopul acestor tarife este cu adevărat să readucă în SUA ramuri de producție industrială, va fi totuși foarte greu ca acest lucru să se întâmple. Forța de muncă disponibilă, dacă nu luăm în calcul și imigrația (ilegală) este printre cele mai mici din lume și va fi în scădere. În schimb, salariile medii din Statele Unite sunt cu o treime mai mari decât în Canada, cu 400% mai mari decât în Mexic și cu 350% mai mari decât în China. Sarcina de a crea locuri de muncă prin tarife vamale nu este deloc simplă.

Vama ca linie de falie doctrinară

Cauzele majore ale balanței negative sunt, așadar, structurale. Ele țin de trenduri demografice și de nivelul general al economiei. Totuși, în vamă (în prețul produselor care urmează să fie supuse taxelor vamale) multe produse și servicii ajung cu prețuri distorsionate. Nu în toată lumea sunt valabile aceleași doctrine politice și economice, iar din această cauză prețul are numeroase componente.

În termeni de istorie economică, taxarea vamală este cea mai veche formă de protecționism economic. Dar multe alte forme s-au generalizat între timp. Unele dintre ele au în mod direct scopuri protecționiste, altele nu. Chiar dacă și SUA practică o parte dintre aceste forme, dimensiunea și impactul lor sunt semnificativ mai mici decât în alte țări. Pe de o parte, piața internă americană este mai deschisă spre autoreglementare decât spre reglementări centralizate, ceea ce o face mai competitivă, dar și să aplice alte standarde, uneori incompatibile cu ale altor state. Pe de altă parte, stimularea economică guvernamentală este mult mai redusă, în numele aceleași libertăți economice.

Concret, două fenomene majore afectează capacitatea Statelor Unite de a concura în comerțul internațional cu un mai mare succes. Primul este intervenția etatistă frecventă din alte spații economice. În SUA așa ceva nu există sau nu există la aceeași scară.

Forme ale ajutorului de stat

Astfel, de exemplu, subvențiile directe acordate producției industriale de unele state – China e exemplul clar – face ca la export produsele să aibă prețuri mai mici decât cele de producție. Asemenea politici, destul de similare dumpingului, fac ca produsele și companiile chineze să capete cote din piață falimentând produse și companii din alte state. La ordinea zilei este producția de vehicule electrice chinezești care ajung în porturile europene și americane cu prețuri care ar putea ruina dezvoltarea producătorilor locali. Sesizând distorsiunile induse în piață, UE a impus propriile tarife, între 17 și 35% pentru diversele mărci de vehicule, în funcție de subvenția pe care o primesc acestea de la statul chinez. (Nu toate mărcile sunt chineze. Inclusiv Tesla se află pe această listă întrucât producția sa din China este beneficiară a unor asemenea subsidii).

Cazul subvențiilor directe este unul foarte clar. Dar în multe alte situații ajutorul de stat nu este atât de evident. Scutirea de taxe pentru unii producători sau unele ramuri este din această categorie. În sine, practica este legitimă și permite statelor să stimuleze cu precizie unele sectoare economice. Însă, atunci când acestea sunt exportatoare, produsele și serviciile au un plus de competitivitate pe care producătorii locali nu și le pot permite.

O nuanță și mai gri este cea a taxelor reduse. Aceleași avantaje de competitivitate sunt obținute, chiar dacă nu la aceeași scară. Pentru statul în care se realizează importul (și care nu a luat decizia de a acorda facilități fiscale), distorsiunile induse în propria piață pot fi majore.

Reglementarea excesivă sau nereglementarea

În alte cazuri, tarifele de import sunt justificate de diferențele de standard socio-economic. Lipsa reglementărilor sau suprareglementarea creează, fiecare dintre ele, propriul spectru de probleme, dar care se traduc prin forme de concurență mai puțin loială.

Statele Unite este la mijloc între Uniunea Europeană, care are tendința să reglementeze foarte strict activitățile economice, și țări din Extremul Orient, care au tendința să nu respecte nici cele mai generale principii internaționale.

Astfel, piața europeană a alimentelor este blocată pentru Statele Unite de decizia UE luată cu mulți ani în urmă de a nu permite produse modificate genetic. În SUA acestea sunt permise. Aproape complet, produsele agricole și agroalimentare americane nu pot astfel să intre în Europa. Reglementări mai recente, care țin de politica și viziunea internă a UE, scot de pe această piață multe alte companii, produse și servicii americane. Politica de mediu a Uniunii Europene (justificată prin necesitatea reală a evitării unui colaps climatic) stabilește standarde pe care multe companii americane nu sunt dispuse să le respecte. Ca urmare, accesul lor la piața europeană este mult diminuat sau imposibil.

Niciuna dintre aceste situații nu este influențată de tarifele americane pentru importuri. Însă reciprocitatea a fost o premisă a dezvoltării acordurilor de liberă circulație a mărfurilor și serviciilor. Chiar dacă în mod concret standardele Uniunii Europene nu pun bariere de import, ele funcționează ca atare și creează o asimetrie în raporturile comerciale dintre cele două entități. Europenii au prețuri mai mari (ca urmare a respectării standardelor UE), dar au libertatea de a accede pe piața americană, în timp ce reciproca nu este valabilă. În acest caz, în viziunea americană, impunerea de tarife țărilor UE ar fi un mod de a reechilibra sistemul.

De cealaltă parte, în multe țări din Orient lipsa unor standarde minimale creează distorsiuni grave. Un șir lung de reportaje au dezvăluit că în Vietnam, Indonezia și alte țări întreprinderile folosesc munca prost-plătită a copiilor sau își tratează muncitorii în moduri ce pot fi asimilate sclaviei. Chiar și în China sunt documentate cazuri în care companiile își obligă muncitorii să lucreze fără pauză, 7 zile din 7, pe termen lung, iar adesea mai mult de opt ore pe zi. Situațiile de acest tip creează problema colaborării cu entități care nu respectă drepturile omului. Totodată, creează și avantaje competitive incorecte întrucât forța de muncă ajunge să aibă o contribuție nesemnificativă în prețul final al produselor.

Răspunsul corect la situații de acest gen ar fi implicarea organizațiilor internaționale într-o mai atentă monitorizare a muncii forțate și a exploatării copiilor. Dar răspunsul simplu ar fi impunerea unor tarife vamale prin care, în final, să fie anulat avantajul concurențial obținut prin asemenea practici.

Care este impactul real al importurilor în economia americană?

O analiză detaliată a impactului importurilor în economia americană a fost realizat de Rezerva Federală din San Francisco. Oricât de mare ar fi cifra brută, la scara economiei americane importurile reprezintă sub 11% din consum. Dar chiar și această cifră ascunde un paradox.

Multe dintre produsele importate în Statele Unite reprezintă produse ale unor companii americane. Producția primară sau efectivă se realizează astfel în Mexic sau Canada sau China, iar aceste produse sunt ulterior importate. Ca urmare, prețul de producție reprezintă (astăzi) doar o mică parte a prețului de consum. Astfel, conform aceleiași surse, prețul produsului importat se dublează în SUA prin adaosul comercial și prin costurile de transport și depozitare. Mai mult, chiar înainte ca produsele să treacă de vama americană, o mare parte din valoarea lor este contabilizată în conturile Statelor Unite.

Un exemplu concret dat de mai mulți economiști este cel al unor pantofi sport (cu brand american) care au ca preț de vânzare 100 de dolari în magazinele din SUA: Dintre aceștia, doar 25 de dolari ajung în fabrica din Asia unde au fost produși. Alți 50 de dolari reprezintă cheltuieli de comercializare (transport, depozitare, vânzare) pe teritoriul SUA, iar restul de 25 de dolari reprezintă transportul (3-4%) și redevența brandului american pentru design, publicitate și profit.

Global, 43% din valoarea importurilor revin în SUA ca redevențe pentru investiții, drepturi intelectuale și prin alte mecanisme. Pentru produsele din China, 56% din prețul de import revine în SUA prin aceste canale. (Cel mai rău stă Statele Unite în raport cu UE, de unde doar 18% din sume se întorc în SUA; dar chiar și în acest caz balanța efectivă le este favorabilă).

Numai că nu toți acești bani se întorc în SUA. Deficitul comercial al Statelor Unite (ca și al Uniunii Europene) ar fi semnificativ mai mic dacă ambele entități ar limita posibilitatea marilor companii de a-și trimite banii în paradisuri fiscale. În mod particular, profitul realizat de investițiile „de peste mări” este mai predispus la „optimizări fiscale” excesive. Față de produsele interne, care pot fi urmărite pe întregul flux comercial, valoarea produselor de import e mai greu trasabilă, date fiind multiplele jurisdicții economice prin care trec aceste fluxuri financiare.

Sfârșitul epocii GATT

În ultimii ani, economia mondială a trecut prin crize majore: Covid, criza lanțurilor de aprovizionare, criza complexă declanșată de invazia rusească în Ucraina. Probabil efectul tarifelor americane nu va depăși ca impact niciuna dintre acestea. După atâtea șocuri, este de așteptat ca lanțurile de producție, pe de o parte, și economiile în ansamblul lor să fi căpătat doza de reziliență care să le permită să facă față. Singurul efect cert este un puseu inflaționist.

Cu impact pozitiv sau nu, scontat sau nu, tarifele lui Trump ilustrează, cel puțin în aceeași măsură ca și relevanța lor economică, schimbarea unui model cultural, a unei paradigme în relațiile internaționale.

Istoria a mai văzut taxe vamale cu două cifre, dar nu în istoria recentă, nu intempestiv și nu în bloc. Utilizarea corectă și judicioasă a tarifelor era reglementată de acordul GATT, inițiat de SUA și Marea Britanie și care stă la baza Organizației Mondiale a Comerțului (WTO) de astăzi. Rolul de lider mondial al SUA după al doilea război mondial s-a concretizat și prin efortul său de a diminua permanent taxele și barierele din comerțul internațional. În practica de astăzi, majoritatea țărilor au pentru majoritatea produselor tarife vamale cu o singură cifră, atent negociate și nu impuse unilateral.

Astfel, deciziile administrației Trump afectează nu doar NAFTA (devenită „pact de stabilitate și prosperitate”), ci întreg sistemul care stă la baza reglementărilor comerțului mondial. Rămâne de văzut dacă asemenea decizii impredictibile vor deveni permanente și dacă vor deveni ele însele un instrument de intimidare în politica internațională. Președintele Trump încă este creditat ca un negociator, iar deciziile curente sunt privite ca o modalitate de a-și obține atuuri în negocieri viitoare.

Totuși, dezangajarea Statelor Unite față de organizații internaționale (pe care adesea le-a creat și le-a impus) este deja un fenomen, iar el se regăsește nu doar în zona schimburilor internaționale, ci și în cea a drepturilor omului sau în cea a protecției mediului. De asemenea, participările SUA în Organizația Mondială a Sănătății și chiar în NATO sunt puse sub semnul întrebării, iar asta se întâmplă pe fondul acțiunilor Rusiei care au golit de conținut principala atribuție a ONU – de a preveni și descuraja agresiunea militară. Astfel, zilele acestea, întreg sistemul internațional de acorduri și organizații internaționale este puternic afectat de acțiunile mai multor mari puteri, iar păstrarea și reconsolidarea lui este o provocare atât pentru zilele și săptămânile viitoare, cât și pe termen lung.