„Cine și-ar fi închipuit că secolul al XX-lea va fi urmat de secolul al XI-lea?” se întreabă Amos Oz în mica sa carte de eseuri „Cum să lecuiești un fanatic”. Prin retorica acestei întrebări, autorul sugerează exacerbarea fanatismului de orice fel, pe care o trăim după finalul secolului al XX-lea, începând cu fanatismul islamic, trecând prin cel iudaic și creștin și terminând cu fanatismul luptătorilor anti-fumat sau pro-vegetarieni, care uneori „Te-ar mânca de viu pentru că mănânci carne” (p.18). Între delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul sau ale acelora care incendiază moschei și sinagogi și cele comise de Osama bin Laden la 11 septembrie, Oz nu vede o deosebire de natură, ci numai una de grad: este vorba, în esență, de aceeași concepție criminală: „când mie nu îmi place un lucru, îl distrug”.
Între fanatism și pragmatism, între fanatism și toleranță
Oz consideră că lupta de fond se dă acum între fanatism și pragmatism, între fanatism și pluralism, între fanatism și toleranță. Atacul de la 11 septembrie nu a avut legătură cu sărăcia unei părți a globului, sau cu globalizarea, sau cu fața hidoasă a capitalismului, sau cu întrebarea dacă America e bună sau rea. Ci a avut legătură cu ideea fanatică tipică, menționată deja mai sus:„dacă eu cred că un lucru este rău, îl distrug”. Lupta se dă între cei care cred că scopul scuză mijloacele și cei care cred că viața în sine este un scop, între cei care cred că dreptatea lor este mai importantă decât viața și cei care consideră că viața este superioară oricăror alte valori, convingeri sau credințe, continuă Oz.
O lume care se precipită haotic în viziuni fanatice
Mărturisesc că m-a atras în primul rând titlul. Simt, la fel ca mulți dintre cei contemporani mie, că trăim poate – și mai mult acum, decât mai ieri, când scria Oz – într-o lume care se precipită haotic în radicalismul unor viziuni fanatice. Fie că este fanatism religios, fie că este radicalism politic sau extremism ideologic, de orice altă natură. Dar întrebarea principală rămâne: Cum recunoști un fanatic? Dincolo de etichetări gratuite pe care, în lipsa unei culturi civilizate a dezbaterii, ni le putem arunca unii altora, haideți să vedem cum ar defini Amos Oz un fanatic!
Cum recunoști un fanatic?
Iată observațiile lui Oz:
Unu. Fanaticul are sentimentul superiorității sale categorice – de partea sa este adevărul și viziunea sa despre viață și lume este singura validă, restul fiind erori periculoase.
Doi. Fanaticul este sentimental – preferă să simtă, nu să gândească și este interesat în mod special de propria moarte. Disprețuiește această lume și abia așteaptă să o schimbe pe „rai”. Acest rai e însă deseori imaginat ca fericirea veșnică de la finalul filmelor ieftine.
Trei. Fanaticul este conformist. Conformismul și uniformitatea sunt forme ușoare, dar extrem de răspândite și de aceea periculoase, de fanatism. Conformismul echivalează cu incapacitatea de a fi un individ unic, de a avea propriile gânduri, propria conștiință, propriile alegeri. A crede că altul știe mai bine decât tine ceea ce tu trebuie să faci este o formă de fanatism, atâta timp cât vorbim despre un om aflat la vârsta discernământului. Conformismul este refuzul comod al individului de a-și exercita discernământul, supunerea sa oarbă față de o autoritate exterioară.
Patru. Fanaticul apreciază și exersează cultul personalității, idealizarea conducătorilor religioși și politici – un pic din această idealizare absurdă o putem vedea astăzi în rândurile unora dintre credincioșii care apără devierile morale și legale ale unor preoți despre ale căror abuzuri psihologice și sexuale există dovezi obiective.
Cinci. Fanaticului îi este esențială dorința de a-i face pe ceilalți să se schimbe. El stă agățat de gâtul tău din prea multă iubire, dar este oricând gata să îți sară la beregată în caz că nu vrei să fii salvat. Realist vorbind, săritul la beregată sau agățarea de gâtul tău sunt cam unul și același gest, subliniază Oz. În ambele cazuri viața este sugrumată. Simbolic vorbind, viața presupune atât asimilare (ceea ce intră în noi), la nivel biologic, cât și exprimare (ceea ce iese din noi), la nivel cultural. Un atac la nivelul gâtului, fie că este motivat de iubire sau de ură, le sabotează cu succes pe amândouă. Această atitudine fanatică începe cel mai adesea în familie, continuă Oz, și este vizibilă în dorința de a salva o rudă dragă, de a o schimba pentru binele ei sau în dorința de a te sacrifica pentru un vecin sau prieten iubit. Acest sacrificiu necerut sfârșește însă prin culpabilizarea beneficiarului, ceea ce poate duce la manipularea sau controlarea lui.
Dubla afirmare
Israel–Palestina, un de conflict alimentat de fanatici
Problema fanatismului îl conduce pe Oz la o situație dramatică din istoria personală, pe care de altfel o descrie și în autobiografia sa „Poveste despre dragoste și întuneric”. Oz s-a născut în Ierusalim, pe care l-a perceput mereu ca fiind singura sa casă, apoi a trăit tot entuziasmul înființării statului Israel și toate ororile războiului de după. Ne spune într-o manieră plină de umor că, născându-se și trăind în Ierusalim, a devenit expert în „fanatism comparat”. Iar problema conflictului israeliano-palestianian, așa cum o vede el, nu este nici etnică, nici religioasă, ci geografică: al cui e pământul, a cui este casa? Nu este un conflict între „buni” și „răi”, ci este un conflict între „dreptate și dreptate”, căci ambele populații revendică în chip legitim același teritoriu.
Ambele populații sunt, metaforic vorbind, victime ale aceluiași „părinte abuziv”, care văd reflectată în celălalt imaginea acelui părinte violent. Europa a colonizat lumea arabă și a umilit-o, dar aceeași Europă i-a persecutat pe evrei. În vremea când familia sa fugise din Europa, zidurile clădirilor erau mâzgălite cu „Evrei, căra-ți-vă în Palestina”. După multe decenii, când tatăl lui Oz a călătorit iar în Europa, aceleași ziduri erau pline de „Evrei, cărați-vă din Palestina”. Niciuna dintre ele două națiuni nu înțelege statutul de victimă al celeilalte. Palestinienii nu înțeleg că acela este singurul loc pe care evreii îl pot numi „acasă”, la fel cum evreii nu înțeleg pretențiile legitime și justificate ale palestinienilor de a nu fi alungați din propria lor casă. Palestinienii privesc prezența evreilor ca pe un soi de continuare a colonialismului european, în timp ce generații întregi de evrei nu au reușit să accepte că există un popor palestinian, că nu e vorba de „arabi” pur și simplu, care vor fi primiți cu brațele deschise în orice țară arabă ar dori să emigreze. O dublă afirmare este necesară: a faptului că Israelul nu este un accident al istoriei, nici o intruziune, ci singura patrie a evreilor israelieni, cuplată cu afirmarea că Palestina este patria poporului palestinian. În fața unei astfel de situații imposibile, singura soluție este compromisul, soluția bistatală – ca un divorț cu partaj, care sunt evenimente neplăcute, dar necesare. Însă un astfel de compromis ar presupune victoria pragmatismului care pune viața pe primul loc, asupra fanatismului care generează ură și moarte, mereu și mereu reînnoite.
Umorul, empatia, compromisul realist
Cum se vindecă fanatismul?
Oz consideră că fanatismul este o plagă a omenirii, o genă malignă ce nu poate fi eradicată, dar totuși poate fi ținută sub control. Iată câteva lucruri care ar putea ajuta:
Umorul – nu există fanatic cu simțul umorului sau persoană care să aibă simțul umorului și să fie fanatică. Umorul presupune capacitatea de a te detașa de tine însuți și de a te vedea prin ochii altora. Capacitatea de a râde de tine însuți, de a înțelege că oricât de rele ar părea lucrurile, există mereu o latură amuzantă a vieții este tocmai aceea care te poate feri de radicalism, de ură, de intoleranță.
Capacitatea de a te pune în locul celuilalt – o formă de empatie greu de atins, dar care ne-ar asigura toleranța reciprocă
Compromisul realist – atunci când este clar că nu ne iubim și nu dorim să ne iubim, soluția este compromisul pragmatic, nu idealismul radical.
Pe termen lung, mai spune Oz, ne poate ajuta și lectura romanelor. Literatura este cea care deschide lumi diverse și poate dezvolta această capacitate de a intra, pentru un timp, în pielea altcuiva, de a vedea și a simți prin ochii celui cu totul altul decât tine.
Poate că râdem prea puțin, după tristul secol XX. Poate că citim prea puțin și poate că suntem mai inculți decât ar fi cazul. Poate că suntem mult prea închiși în noi înșine și căutăm mereu numai oglinzi în care să ne reflectăm propria imagine. Poate de aceea vocea celuilalt nu ajunge la noi.