Se întâmplă să avem povești atât de puternice încât nu au nevoie de niciun artificiu. Așa că uneori… less is more. Dar dacă mă gândesc la viitorul teatrului documentar, cred că acesta are nevoie de un limbaj artistic mai elaborat la nivel de mijloace. Mijloace care să servească mesajului și care să apropie mai mult spectacolul de spectatori.
Teatrul documentar și societatea
E destul de greu de definit ce rol are teatrul documentar în societate, mai departe de rolul teatrului în general. Pentru mine, aduce un sens în plus meseriei mele. Prin teatrul documentar am reușit să accesez teme/probleme mai puțin discutate în prim-plan.
De exemplu, e important să avem la Cluj spectacole precum „Refugii” (concept și dramaturgie Raul Coldea și Petro Ionescu), un spectacol care colează perspective diferite asupra evacuărilor forțate și a situațiilor persoanelor fără adăpost din România, punând accentul pe situația celor evacuați din Cluj la Pata-Rât, sau „Miracolul de la Cluj” (regia David Schwartz, dramaturgia Petro Ionescu), care documentează parcursul schemei piramidale Caritas, sau „În umbra marelui plan” (regia și dramaturgia Catinca Drăgănescu), care, prin înțelegerea unui context istoric, încearcă să clarifice o poveste personală de familie. În rândul publicului nostru, unul preponderent tânăr, Pata-Rât nu exista pe hartă, Caritasul e o legendă auzită de la părinți, iar cuvinte precum „decreței” intră deja în vocabular fără să mai știi de unde. Și cred că e bine ca oamenii să afle de existența acestora și să înțeleagă contextele în care apar anumite probleme și situații.
Prin proiectele noastre care documentează istoria recentă (precum „Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente”, prin care am produs spectacolele „M.I.S.A.PĂRUT” și „Miracolul de la Cluj”) sau care aduc în prim-plan istoriile secundare ale unor grupuri vulnerabile (precum proiectul multianual „100 de ani de România. Trei istorii secundare”, prin care am produs spectacolele „În umbra marelui plan” și „Rândul 3, aproape de margine”), încercăm să aducem în discuție probleme care ni se par încă relevante și actuale și să spunem povești care au nevoie să fie auzite. Fie pentru a sensibiliza sau pentru a revolta, pentru a atrage atenția sau pentru a înțelege, pur și simplu, trecutul și prezentul.
Teme, formule
Am încercat mereu să fiu deschis, nu pot spune că prefer un anume tip de teatru documentar. Îmi place să cred că mă implic în proiecte oneste. Simt că am în jurul meu oameni care au preocupări reale pentru temele pe care le abordăm.
Prin proiectele noastre de la Reactor am căutat să avem cât mai multe întâlniri noi și am fost deschiși la propunerile oamenilor cu care ne-am dorit să lucrăm. Întâlnirea cu David Schwartz, proiectele cu Petro Ionescu și Raul Coldea, spectacolele la care am lucrat alături de Leta Popescu, întâlnirea cu Catinca Drăgănescu, cu Sânziana Stoican sau, mai nou, cu Nicoleta Esinencu sunt întâlniri care m-au format, mi-au schimbat sau dezvoltat gustul.
Îmi doresc să nu mă plafonez în forme. Pe viitor sper să reușim să ne finanțăm cât mai bine proiectele și să ne permitem să riscăm mai mult. Nu aș vrea să joc în spectacole care seamănă între ele.
Procesul de documentare
Spectacolele la care am lucrat până acum au avut procese de documentare foarte diferite. De exemplu, spectacolul „Miracolul de la Cluj”, ce documentează jocul piramidal Caritas și dezvoltarea Clujului din anii 1990, a avut parte de un proces de documentare foarte amplu, coordonat de Petro Ionescu. În patru-cinci luni de documentare am accesat arhive de presă și de televiziune, am căutat cărți publicate în acea perioadă, am luat interviuri cu oameni care au fost implicați în proces. Iar materialele strânse au fost ulterior structurate în textul final al spectacolului.
Pentru „În umbra marelui plan” procesul a fost foarte diferit și a mizat mai mult pe o serie de istorii personale care au ajutat implicit la conturarea unui context socio-politic și care au format baza întregului spectacol.
La spectacolul „Rândul 3, aproape de margine” (regia Sânziana Stoican) documentarea a fost realizată în mare parte de dramaturg (Alexa Băcanu), care a căutat trei povești din trei perioade diferite care să fie relevante pentru parcursul istoric al minorităților sexuale din anii 1940 până în prezent. Pentru mine personal e important să înțeleg contextul istoric și politic al perioadei de care încercăm noi să ne apropiem.
Publicul
Reactorul are un public preponderent tânăr. Cred că ne gândim în primul rând la el, dar de fiecare dată într-un proiect căutăm să atragem și un public nou. Încercăm să accesăm sau să amestecăm un public de cât mai multe vârste.
Limbajul artistic
Nu știu dacă pot să spun că aleg eu un limbaj. În repetiții încerc să propun lucruri pe care eu le simt în concordanță sau relevante cu/pentru tema spectacolului.
Se întâmplă să avem povești atât de puternice încât nu au nevoie de niciun artificiu. Așa că uneori… less is more. Dar dacă mă gândesc la viitorul teatrului documentar, cred că acesta are nevoie de un limbaj artistic mai elaborat la nivel de mijloace. Mijloace care să servească mesajului și care să apropie mai mult spectacolul de spectatori.
Momente importante
Pentru mine întâlnirea cu David Schwartz a fost un moment important în dezvoltarea mea și a spațiului. În acel proiect am simțit că întreaga echipă a făcut un pas înainte. A fost primul spectacol la care am reușit să atragem și un public de 45+. Și asta a fost important pentru noi.
Textul este parte a materialului „Teatrul documentar. O încercare de demontare a prejudecăților”
Subiectul teatrului documentar produce o oarecare scindare. Pentru spectatorul care sunt, un text fără personaje, care colează oarecum la prima mână diferite texte din Știri sau din interviuri, cu lipsa de sistematizare antrenată de metoda devised, unul care nu are nicio pretenție de generalitate, ci se rezumă la cazuri decupate strâns, nu atinge gradul necesar de relevanță. Îmi dau seama cam din primele propoziții încotro se duce spectacolul și, odată ce am aflat care este problema, în 99,99% dintre cazuri sunt deja convinsă de justețea ei. Personaje nu sunt, actorii vorbesc alb, pentru ca discursul să nu fie distorsionat de înflorituri dramatice, nimic nu-mi pune în mișcare cugetarea și sensibilitatea. Pentru ce să mă mai convingă cu un mesaj pe care îl știu din capul locului? (Cristina Rusiecki)