După 8 ani de conflicte sângeroase, Siria se prezintă tragic, cu sute de mii de victime și milioane de refugiați, cu o economie prăbușită și comunități în ruină. Odată cu anihilarea ultimelor bastioane controlate de Daesh („Statul Islamic”), se părea însă că războiul civil ar fi putut intra într-o etapă mai degrabă a negocierilor decât a ostilităților. Sigur că era un armistițiu fragil, subminat de amenințarea că Daesh putea reapărea oricând și oriunde, că tranziția se anunța sinuoasă, datorită intereselor divergente și loialităților instabile. Se întrezărea însă o posibilitate de acceptare a unui status quo care să permită măcar ameliorarea crizei umanitare. Situația s-a modificat dramatic la 9 octombrie a.c., când Turcia a demarat cea mai amplă operațiune militară a sa în Siria. De unde izvorăște această intervenție a Ankarei și cum cadrează în cultura strategică turcă? Care sunt implicațiile pentru dinamica de putere de la nivel regional și global?
Dabiq 1516: lângă Alep, sultanul Selim I zdrobea armata mamelucilor, la începutul unei campanii prin care otomanii cucereau Mashrequl (lumea orientală arabă). Nu era o simplă expansiune teritorială, deoarece sultanul devenea și protector al orașelor sfinte musulmane. Prin capturarea ultimului Calif abasid, cu tot cu relicvele profetului Mohamed, se împlinea și vechea ambiție a sultanilor de a instaura Califatul Otoman. Selim I devenea calif de facto, chiar dacă titulatura oficială avea să fie utilizată mult mai târziu, iar Turcia cea mai importantă entitate politico-religioasă din și pentru lumea musulmană. De menționat că, în 1514,
Selim I îl oprise, la Chaldiran, pe șahul safavid Ismail I, care tocmai reunificase Iranul și instaurase șiismul duodeciman, marcând astfel sfârșitul avansului teritorial persan în Levant. A fost și momentul în care kurzii au intrat în compoziția etnică a Imperiului, cu consecințele pe care le resimțim și azi.
Rostul acestei paralele istorice nu este unul explicativ. Istoria nu stabilește precis cauzalități, cu atât mai puțin într-un domeniu atât de complex și de dinamic precum cel al relațiilor internaționale. Are însă meritul de a oferi un cadru pentru identificarea și înțelegerea unor comportamente și tendințe. Cu alte cuvinte, a te ghida după analogii istorice este cel puțin la fel de păgubos precum a le ignora. În cazul de față, reținem doar că liderii Turciei de ieri și de azi au căutat să își ancoreze interesele în și să își legitimeze acțiunile sau politicile prin calcule strategice de ordin politic, militar și religios în Mashreq.
„Izvorul Păcii” continuă o suită de operațiuni militare întreprinse de Turcia în nordul Siriei. Ankara intervenise deja în conflictul desfășurat la granița sa sudică printr-o facțiune a „Armatei Siriene Libere”, fără a lista bombardamentele asupra unor ținte siriene. O notă aparte merită o incursiune a unui convoi militar turc, în 2015, într-o misiune limitată, dar cu un puternic impact imagologic: mausoleul care adăpostea osemintele șahului Suleiman, considerat a fi fost bunicul lui Osman I, a fost strămutat pentru că risca să cadă în mâinile Daesh.
În 2016, Ankara desfășoară operațiunea „Scutul Eufratului” (2016-2017) în urma căreia își stabilește o prezență militară permanentă în nord-vestul Siriei, ulterior consolidată prin ofensive lângă Alep (Idlib – 2017, Afrin – 2018). Toate aceste intervenții au fost asumate și justificate de Turcia ca parte a luptei împotriva terorismului. În accepțiunea turcă, teroriști nu sunt însă doar luptători jihadiști din Daesh sau Frontul Al-Nusra, ci și kurzii din „Unitățile Populare de Apărare” (YPG). Vârf de lance al coaliției „Forțelor Democratice Siriene”, aceștia au fost beneficiari principali ai sprijinului militar și diplomatic american. Trebuie menționate vocile care, în Vest, la Moscova și Damasc, au indicat un anumit suport al Turciei față de Daesh și Al-Nusra. Chiar dacă Ankara a negat vehement aceste acuzații, atitudinea ei poate fi catalogată măcar ca oscilantă sau tolerantă.
„Izvorul Păcii” are un scop ambițios, anume de a securiza o fâșie de 30 de kilometri, de-a lungul întregii frontiere turco-siriene, în vederea strămutării în această „zonă de siguranță” a unora dintre milioanele de refugiați sirieni aflați pe teritoriul Turciei. Ofensiva a contribuit și la o creștere a prezenței militare turce în nordul Siriei, ale cărei efective, cu tot cu tehnica de luptă aferentă, s-au dublat. Operațiunea a fost practic anunțată de Ankara, inclusiv prin avertismente clare că nu acceptă controlul exercitat de kurzi asupra teritoriilor de la granița turco-siriană, iar discuții pe marginea „fâșiei de securitate” se poartă de mai bine de un an.
Acțiunea nu poate fi ruptă din contextul mai larg al conflictului kurdo-turc. Vechi de secole, rebeliunea kurdă a fost condusă, începând cu anii 1980, de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Conflictul a cunoscut periodic etape de gherilă urbană, insurgență și atentate teroriste care nu s-au limitat doar la teritoriul Turciei, ci s-au extins în regiune, mai ales după ce kurzii din Irak și Siria au căpătat autonomie politică și potență militară. Începând cu 2015, a escaladat violent, cu mii de victime din rândul trupelor turcești, al militanților kurzi și al populației civile, fără a include alte costuri economice sau politice. Armata turcă a utilizat tehnică grea de luptă și atacuri aeriene asupra unor ținte aflate în majoritate pe propriul teritoriu, dar și în Irak sau Siria, de unde pretinde că este susținut PKK.
La debutul „Izvorului Păcii”, Turcia este efectiv prinsă într-un război civil pentru care nu a găsit soluții. Actualul partid de guvernământ AKP („Partidul Dreptății și Dezvoltării”) și liderul său, Recep Tayyp Erdoğan, conduc neîntrerupt Turcia de la începutul anilor 2000. În această perioadă, Ankara a început să transforme sau să se desprindă de moștenirea kemalistă, un curent ce se cristalizase, începând cu instaurarea republicii (1923), în gândirea politică și strategică a elitelor turce.
Kemalismul identifica drept surse ale declinului otomanilor sistemul politic decrepit și economia înapoiată, ambele corupte și de influența nefastă a ulemalelor, adică de imixtiunea religioasă în afacerile de stat. Acuza și utopismul unor proiecte de viziune și politică externă de genul pan-turcismului sau imperialismului. Kemaliștii au promovat modernizarea societății și a statului printr-o relativă imitare a modelui politic, cultural și socio-economic din Vest. Au contrapus secularismul islamismului, abolind Califatul și subordonând religia și clerul autorității statului. Au respins multi-culturalismul specific trecutului imperial, propunând în schimb un etno-naționalism laic, cheie în care trebuie citită și reprimarea mișcării kurde. Au înlocuit expansionismul cu o abordare prudentă, pragmatică, centrată mai ales pe asigurarea intereselor de securitate interne sau din spațiul proxim. Abia după 1945, confruntată cu avansul sovietic în vecinătatea sa, Ankara a ales să se ralieze taberei occidentale, dar treptat a început să crească și rolul armatei, care a devenit un garant al respectării principiilor kemaliste. Între anii 1960 și 1990, multiplele intervenții ale armatei turce în viața politică au avut ca fundament tocmai apărarea acestei moșteniri de mișcări separatiste, derapaje politice sau influențe religioase. În acest sens a fost modificată și Constituția, instalându-se un regim democratic limitat cu stabilitatea asigurată de militari.
Prin contrast, AKP și Erdoğan au părut, inițial, că împrospătează democrația și economica turcă, bucurându-se de simpatia Vestului. Au demarat reforme pentru liberalizarea economiei și a vieții politice, relaxarea cenzurii presei, concilierea cu partida kurdă și democratizarea sistemului politic, diminuând influența militarilor. Pe plan extern, au început efectiv negocierile de aderare la UE și au sprijinit eforturile NATO din Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Aceste realizări au liniștit temeri și au amuțit voci care avertizau în legătură cu emergența islamismului în statul și societatea turcă, respectiv a viziunii pan-turcice, chiar pan-islamice, de unde și catalogarea ca „neo-otomanism”.
Regimul Erdoğan a început apoi să alunece pe panta autoritarismului. Prin modificări succesive ale cadrului normativ și constituțional, Turcia a devenit o republică prezidențială cu puterea concentrată masiv în mâinile președintelui, în jurul căruia este țesut un veritabil cult al personalității. În scopul asigurării loialității societății și a statului, încep să fie înăbușite vocile critice la adresa guvernării din societate și administrație, mai ales din armată și justiție. Fenomenul a capătat dimensiuni apocaliptice după puciul eșuat din 2016, epurarea afectând sute de mii de oameni. Atenția publică și energia națiunii sunt canalizate către dușmanii declarați (PKK și mișcarea gülenistă), în contextul în care ultimele alegeri parlamentare și locale (și pe fondul împotmolirii economiei) au indicat o pierdere a legitimității populare pentru AKP.
Pe plan extern, relațiile cu UE s-au înrăutățit până la suspendarea negocierilor de aderare, cu Erdoğan amenințând repetat cu deschiderea „robinetului” de refugiați. Parteneriatul strategic cu SUA a regresat până la nivelul crizei provocate de invazia Ciprului în anii 1970, atunci când americanii au instituit un embargo asupra Turciei, iar Ankara le-a îngrădit accesul la bazele de pe teritoriul său. În schimb, Erdoğan se reorientează către Rusia, în ciuda diferendelor pe care le are cu Moscova în Ucraina, Siria și Caucaz. Achiziționarea sistemelor S-400 conferă maximă concretețe acestei apropieri. Totuși, șovăiala europenilor în privința sensibilităților Turciei (aderare, imigrație, problema kurdă), respectiv anumite mutări geostrategice ale americanilor (sprijin pentru kurzi în Irak și Siria, „reset”-ul cu Moscova, acordul nuclear cu Teheranul) au sporit nemulțumirea și neîncrederea Ankarei față de Occident. A fost cuprinsă de sentimentul că este abandonată, că interesele sale sunt încorsetate de alianțe și că preocupările sale sunt neglijate. Or, nu doar puterea tangibilă și calculele raționale, ci și percepțiile subiective modelează comportamentele actorilor din relațiile internaționale.
În plan regional, Turcia a căutat să se insinueze ca jucător dominant în ecuațiile de securitate. „Turcia este mai mult decât Turcia” spunea Erdoğan în 2016, amintind de precursorii otomani care au exportat stabilitate și prosperitate în Imperiu. Viziunea aceasta s-a materializat printr-o atenție consistentă acordată populațiilor turcice și musulmane din Balcani, Crimeea, Caucaz și Asia Centrală, utilizând pârghii diplomatice, financiare și culturale. Teren fertil era însă în Mashreq unde, mai ales după mișcările tectonice provocate de Primăvara Arabă și răboiul din Irak, apăruse un uriaș vid de putere. Fostele puteri dominante, Egipt, Siria și Irak, sunt în colaps. În schimb, saudiții și iranienii își extind rețelele de putere și influență și se profilează ca principali actori regionali. Rusia a profitat și ea, atrasă de relevanța strategică și resursele de energie din regiune, nu în cele din urmă pentru capitalul reputațional care poate fi câștigat ca „broker” de putere. Pe de altă parte, dezangajarea americană și deciziile diplomatico-militare de la Washington au creat percepția că politicile și interesele SUA sunt tranzacționabile, chiar slabe. În acest context, o implicare puternică era nu doar dorită, ci imperioasă pentru Turcia.
Intervenția din Siria se contura ca un panaceu pentru decidenții turci. Este o dublă lovitură aplicată kurzilor, împiedicând apariția unei regiuni autonome kurde la graniță și diminuând bazinul de resurse și recruți pentru PKK, și permite o posibilă soluție pentru problema refugiaților, cu multiplele ei implicații politice și socio-economice. Satisface și ambițiile regionale ale Turciei în jocurile de putere din Siria și, in extenso, din Mashreq. Mai mult, Erdoğan apare drept un învingător, capital de imagine mult râvnit de lideri de tip carismatic. Dovadă sunt „sursele” de la Ankara care au relatat ultimatumul din convorbirea cu Trump sau scrisoarea primită și aruncată la coșul de gunoi.
După decizia inoportună de retragere a trupelor americane, cu o justificare deopotrivă pripită și nefastă, Turcia a acționat, iar reacția internațională nu s-a lăsat așteptată. Dintre actorii relevanți, Damascul, Teheranul și Riadul au condamnat atacul și violarea suveranității Siriei. Uniunea Europeană, chinuită de probleme interne, doar a cerut stoparea operațiunii, iar Franța, Germania și Italia, importanți furnizori de arme pentru Ankara, au oprit vânzările de armamente și tehnică de luptă. NATO, conștientă de „greutatea” și de sensibilitățile Turciei, s-a limitat să solicite „cumpătare”, pentru a nu pune în pericol procesul de stabilizare și lupta împotriva terorismului.
Confruntată cu o reacție internă virulentă, inclusiv din partea republicanilor (păguboasă pentru ambiția unui nou mandat), Casa Albă a cerut întâi moderație, manifestând înțelegere pentru legitimitatea intereselor de securitate turce, pentru ca mai apoi să amenințe cu aplicarea de sancțiuni economice. Pe 17 octombrie, Pompeo și Pence, într-un veritabil desant în Turcia, au negociat o încetare a focului pentru cinci zile. Rusia a făcut inițial apel la o intervenție „proporțională”, pentru ca apoi să reconsidere ofensiva turcă drept inacceptabilă. Moscova a intermediat și negocierile dintre Damasc și kurzii sirieni care, abandonați și vulnerabilizați, au solicitat ajutor din singura direcție de unde putea veni și au cedat controlul unor teritorii trupelor ruse și siriene. Mai mult, după o întâlnire Putin–Erdoğan (22 octombrie), a fost anunțată o nouă prelungire a armistițiului. Rusia culege uriașe beneficii, consolidându-și poziția în Siria, și se instituie ca principal vector de putere în chestiunea siriană, înlocuind o Americă ce a pierdut inițiativa strategică și credibilitatea ca garant de securitate.
În fine, Turcia își îndeplinește obiectivele imediate în chestiunea kurdă, posibil și în cea a refugiaților, dar reușește în special să se manifeste ca pol regional de putere, neîncorsetat de diplomația occidentală, asumându-și într-un fel vocația derivată din trecutul imperial. „Pax ottomanica”, adică exportul de siguranță și bunăstare la care se referea Erdoğan, este dificil de anticipat, având în vedere multitudinea și divergența intereselor actorilor implicați. De altfel, această complexitate a mediului securitar este un motiv probabil pentru care Daesh a reușit să capete și să mențină controlul teritorial: puterile care l-ar fi putut demantela trebuiau să își calculeze și negocieze reciproc interesele. Dintr-o altă perspectivă, dacă SUA și statele UE nu adaugă consistență, coerență și predictibilitate propriilor politici și acțiuni, Turcia rămâne singurul jucător apropiat de Vest cu greutate în conflictul sirian. Pentru aceasta însă, Turcia erdoğanistă, situată la confluența dintre kemalism și otomanism, trebuie reacomodată în matricea euroatlantică.
Citește articolul integral