Nu stiu altii cum sunt, vorba lui Creanga, dar mi se întampla uneori sa simt cum se revarsa peste mine toata murdaria acestui timp. Ma cuprinde disperarea vazand cum ne întoarcem spre începuturi, spre pesteri asemenea unei banale turme de oi, lasandu-ne manati si dirijati de niste fiinte care gandesc, cum ar spune Borges, ca niste dinozauri. Am devenit tara lui zero virgula zero si ceva. Unde nu exista alta miza si nici alta obsesie decat alegerile. Pe langa saracie si umilinta este tot ce reuseste sa ne ofere clasa politica romaneasca.
Parasit de cuvinte si adesea chiar si de memorie, încerc cu disperare sa ma agat de orice, sa gasesc un refugiu, un paleativ oarecare. Anul acesta, bunaoara, am asteptat cu deosebita emotie ploaia de stele din august. Sigur, nu credeam ca va fi mult diferita de altele, dar relatia atat de ciudata cu cerul si cu moartea acestor farame de astre m-a urmarit mereu înca din foarte îndepartata-mi copilarie. Atunci, îmi puneam speranta în îndeplinirea dorintelor pe care le strigam cerului dintr-o rasuflare. Caci numai cand ploua cu stele si cand, în coate si în genunchi izbutesti sa ajungi la locul de unde se adapa curcubeul, abia atunci ti se îndeplinesc dorintele. În anii aceia cumpliti de dupa razboi, ani de spaime si mizerie, mã chinuiau foarte multe nevoi, dar nu si acelea ce aveau legatura cu sanatatea si viata. Traiam cum traiam si nici nu banuiam macar ca viata ar putea fi si altfel. Acum, dorintele s-au redus la ceea ce poate acoperi un singur verb pe care-l repet în toate împrejurarile, cand ma simt puternic, dar mai ales cand ma simt slab, învins: a trai. Meteorii asteptati, asa cum aveam sa aflu mai tarziu, au venit dinspre constelatia Perseu, de asta-data, însa, lumina lor, cateva secunde furate vesniciei, a fost atenuata de o luna plina, mare a carei stralucire mi-a amintit de noptile din tinerete, cand cerul mi se parea mai viu, mai nelinistit, iar meteorii ardeau cu intensitate, aproape de noi, încat eram convins ca moartea lor va întuneca definitiv cerul. Dincolo de ce se vedea, în spatii în care doar imaginatia are acces, se înfruntau galaxii: VV 340 Nord cu VV 340 Sud, cum, de altfel, ne-a prevenit Observatorul Chandra care a descoperit si o alta ciocnire intergalactica produsa recent, adica acum 100 de milioane de ani lumina. Urmarind uimitoarea risipa de stele, m-a întampinat aceeasi statornica nedumerire ca în copilarie: venim de acolo sau ne vom reîntoarce acolo? Nu am gasit pana acum vreun raspuns, dar ma încearca tot mai des o urma de speranta, o traire fara nume pe care simturile refuza sa o încorseteze în cuvinte, adica sa accepte neputinta si rigiditatea lor. Caci este imposibil sa descrii ecourile sufletesti ale uluitoarelor zvarcoliri de universuri, ale neîncetatelor morti si nasteri de lumi. Asteptand ploile de stele, nu îmi dau seama ce cautam în realitate: copilaria pe care n-am avut-o, o consolare ca, fara nici o exceptie, mor toate? Sau ca trebuie sa-mi pastrez dreptul la o dorinta, avand sentimentul ca voi fi auzit ca de atatea ori ? Cel fara timp, care naste sau distruge universuri printr-un cuvant ori printr-un gand, poate sa mi-o îndeplineasca. Sau, din moment ce înca mai privesc stelele, partea mea de cer si de lume, dorinta mi-a fost îndeplinita. Caci aici, în aceste spatii, sub acest cer incendiat de stele, sunt convins ca ma voi mai întoarce, „chiar si dupa ce trupul meu nu va mai fi“, cum marturisea Borges:
„Întotdeauna au fost în viata mea prea multe lucruri.
Democrit din Abdera si-a smuls ochii sa poata gandi.
Democritul meu a fost timpul.(…)
Aceasta penumbra e lenta si fara dureri, ea vine, alunecand lin la vale
si seamana cu eternitatea“.
Dupa asemenea întalniri, ma simt mai întreg, mai curat si ma risipesc în ele asa cum ziua ma pierd printre carti. Mi se pare ciudata nevoia nestapanita de lecturi, tocmai acum cand timpul se împutineaza si cand ma simt obligat sa recuperez sau sa repar ceea ce se mai poate, sa scriu Cartea la care visam în timp ce îmi încercam puterile cu celelalte. Cartea pe care nu pot s-o scriu decat în lumea din care nu reusesc sa fug decat pentru scurt, foarte scurt timp. Iata, o întamplare aparent banala care spune absolut totul despre „starea natiunii“: în Codlea, unde spitalul este închis datorita unei reforme primitive facuta de niste diletanti cinici, medicii au resuscitat un bolnav întins pe asfaltul din fata cladirii încuiate. Pana la urma a venit si salvarea din Brasov, dar nici terapia intensiva si nici îngrijirile atente ale unor profesionisti nu l-au mai putut salva. Între timp, lupta cu comunismul sub diversele ei forme nu cunoaste odihna desi, la un moment dat, parea ca luptatorii obosisera sau le secase imaginatia. Ideea înfiintarii unui Muzeu al Comunismului a gasit, chipurile, numerosi adepti care au ajuns la concluzia ca majoritatea locuitorilor patriei l-ar dori. Nu starea sanatatii si a educatiei, nu golirea tarii de forta ei de munca, nu paralizia institutiilor statului, nu foamea, somajul, lipsa locurilor de munca, sporirea neîncetata a darilor sunt principalele preocupari ale locuitorilor care, din diverse motive, nu au putut parasi tara, ci continuarea luptei cu comunismul. Sa mori de ras! M-am întrebat deseori ce s-ar mai putea expune în acest muzeu în afara de portretele celor ucisi prin închisori si la Canal? Cartelele de paine si de carne? Catusele? Noul Canal, Casa Poporului, Metroul? Scolile acum desfiintate, pamantul nelucrat, instalatiile de irigatie furate, fabricile vandute la fier vechi, dosarele Securitatii manuite de catre unii cu mult folos, pachetele electorale pe post de cartele? Astazi a mai ramas de exploatat doar amintirea lui Ceausescu si, cum era de asteptat, prilejul nu a fost pierdut. „Turul rosu“, drumul acestuia de la Scornicesti pana la zidul de la Targoviste pare sa devina un proiect turistic, caci urmasii lui de astazi nu se împiedica în cultura si în istorie. Iar anticomunistii nu au deocamdata destul curaj ca sa renunte la sponsori. E prea devreme. Doi monstri mari, Dracula si Ceausescu si, cum s-a descoperit în zona Hateg, dinozaurii cei mai mici, par suficienti pentru a spune cate ceva despre o tara, daca exceptam curvele, hotii si cersetorii. Dispar urmele trecerii noastre prin istorie, pentru Sarmizegetusa nu exista fonduri, de la o istorie falsa, puerila am ajuns la o alta, la fel de penibila, dar nu asta ne doare. Si nici ca Nicolae Ceausescu a castigat batalia cu cei ce l-au contestat si batjocorit. Nu i-am iubit pe ciocoii de ieri – iar aici stau marturie toate cartile mele –, dar trebuie sa recunosc ca ciocoii de azi sunt mult mai agresivi, infinit mai aroganti si mai plini de ura. Au preluat absolut toate practicile comunistilor de dupa razboi si le-au aplicat cu brutalitate. Internationalismul proletar se numeste astazi cand mondializare, cand europenizare. Pe atunci era la moda lupta de clasa, acum dusman a devenit întregul popor. Pana la urma, Muzeul Comunismului nu este decat dovada lipsei de imaginatie si, fireste, o noua sursa de venit pentru un grup de „luptatori“ din dinastia lui Roller. Probabil ca va veni totusi o zi în care vom reusi sa dovedim ca, prin inteligenta si realizari, nu suntem cu nimic mai prejos decat altii: nici mai buni, dar nici mai rai. Pentru asta, însa, ar trebui mai întai sa meditam de ce am ajuns sa ni se potriveasca una din dureroasele tanguiri ale lui Iov: „Tara de întuneric si neoranduiala unde lumina e totuna cu bezna?“