Precum mai multe dintre proiectele recente ale lui George Clooney, „Margin Call“ se revendica de la o religie a adevarului al carei zel demistificator este rezultatul unor ratiuni mai întâi
sociologic-predicatoare (a arata societatea contemporana asa cum e ea), si abia apoi
cinematografice. E drept ca pozitia pe care filmul o adopta nu cere prea mult curaj: adevarul pe care „Panica pe Wall Street“ îl spune se refera la realitati pe care lumea întreaga le stie.
Acest debut în lungmetraj al regizorului J. C. Chandor are toate datele unui disaster movie: are drept subiect o calamitate care afecteaza un numar mare de oameni (pe toti, mai exact), are în distributie un numar mare de staruri (Kevin Spacey, Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci si Paul Bettany), iar personajele sale încearca sa evite dezastrul, sa scape de consecintele lui sau sa acomodeze cu noile conditii pe care acesta le creeaza. Prapadul în cauza este criza economica mondiala, vinovatii pot fi gasiti în birourile de pe Wall Street, iar principalul mandat al filmului e de a oferi o satisfactie simbolica celor pe care criza i-a facut someri, desenându-le acestor finantisti un portret deloc magulitor.
Ura de clasa cere sacrificii
Pentru ca trebuie sa respecte aceasta logica si lucreaza cu un numar limitat de personaje, echilibristica pe care unele dintre acestea o fac e una destul de improbabila. Sam Rogers (Kevin Spacey) începe prin a fi negativul filmului – atunci când majoritatea colegilor sai sunt dati afara, lui îi sta gândul la câinele sau muribund. Boala patrupedului îl costa o mie de dolari pe zi, ceea ce reprezinta insulta fatisa la adresa standardului de viata al americanului mediu. Si totusi, Rogers ajunge sa fie avocatul din oficiu al acestui american mediu, si în acelasi timp o proiectie a sa într-un decor atipic. Printr-o inexplicabila pirueta, de la portretul însusi al rapacitatii, Rogers se transforma într-o varianta contemporana a eroului impus de James Stewart în epoca de aur a Hollywood-ului.
Incongruentele nu se refera numai la personajul lui, ci caracterizeaza întreg palierul executiv din firma în care Rogers lucreaza. Nici unul dintre sefi nu pare capabil sa citeasca un raport financiar. „Vorbeste în engleza“, cu totii le cer asta subalternilor atunci când li se pune un grafic în fata. Cifrele si procentele sunt limba straina pentru ei, si totusi fiecare din ei stie exact ce trebuie facut de îndata ce li se explica, iar ultimul care le întelege intentiile e tocmai autorul raportului de la care toate au pornit. Solutia pentru a acoperi aceste inconsistente sta în zgomotul facut de înjuraturile adresate unui Olimp financiar greu de definit, precum si în magulirile repetate adresate spectatorilor.
Sculati, voi, oropsiti ai crizei!
Întregul mecanism al falimentarii companiei si implicatiile pe care acest faliment le are asupra întregii lumi sunt greu de explicat si înca si mai greu de înteles. Pe cât de putin serioasa a fost dezbaterea publica pe marginea adevaratei crize, pe atât de tangent atinge problema Chandor în acest film al sau despre o criza atât de asemanatoare cu a noastra. În pofida acestui neajuns (caracterul abstract al unei ecuatii de natura financiara si dificultatile publicului de a o întelege), într-un fel sau altul, gravitatea situatiei trebuia transmisa. Asa ca mai marii companiei, altminteri batosi si calculati, încalca la intervale regulate cel putin o parte din uzantele de politete ale mediului de afaceri, limba de lemn corporatista fiind abandonata în favoarea înjuraturilor. Auzim cuvântul „fuck“ de mai multe ori în „Margin Call“ decât în filmele porno. Cu cât e spus mai des si mai cu sete, în diferitele sale forme derivate, cu atât trebuie noi sa întelegem ca situatia e mai serioasa.
Dimensiunea problemei e sporita de faptul ca lacomia decidentilor e cu atât mai mare cu cât acestia sunt situati pe un palier ierarhic mai înalt. „Facem asta pentru a supravietui“, explica la un moment dat John Tuld (Jeremy Irons), atunci când vorbeste despre declansarea voluntara a crizei. În cazul unora dintre sefii mai mici, desi onoarea primeaza asupra instinctului de conservare, loialitatea fata de ceilalti intra în conflict cu loialitatea fata de corporatie. Legaturile mai apropiate sunt cu firma pentru care au lucrat atâta amar de vreme: oamenii de pe strada sunt prea departe, nici Chandor nu prea îi filmeaza, de altfel (prefera orasul vazut de sus, filmat în timp real sau pe repede înainte, ca în unele videoclipuri). Asa ca în acest disaster movie, dezastrul nu numai ca nu e aratat (nici nu ar avea cum, criza nu e incendiu, inundatie, cutremur sau vreo alta urgie a naturii), dar nu vedem nici consecintele sale. Într-un fel, ar fi inutil, deoarece le stim cu totii. Traim în plina criza, asa ca „Margin Call“ se limiteaza la a ne arata cum am ajuns la ea. Am fi aflat acelasi lucru de la oricare dintre cele doua „Wall Street“ regizate de Oliver Stone. Nu e neaparat adevarul, dar e seducator.
Asa se face ca sefii din film sunt incompetenti în cel mai înalt grad, lipsiti de scrupule, câstiga nepermis de mult, iar o buna parte din acesti bani e cheltuita pe satisfacerea propriilor lor vicii. Toate acestea sunt fantasmele a o buna parte dintre victimele crizei. De nenorocirea lor trebuia sa fie vinovat cineva. Filmul le exploateaza resentimentele printr-o operatiune de satanizare pe undeva meritata – autorii morali ai crizei nu pot fi foarte diferiti de personajele pe care „Margin Call“ le propune. Facând aceasta, filmul face ca diferentele dintre el însusi si o aspirina sa fie cu una mai putine.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 349