John Updike, Rabbit e bogat.
Traducere si note de George Volceanov, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2010
In comparatie cu inventia narativa din „Fugi, Rabbit“ (1960) sau cu experiementele stilistice din „Intoarcerea lui Rabbit“ (1971), cel de-al treilea roman al lui John Updike dedicat descrierii aventurilor – chiar daca, adesea, triviale si, nu o data, grotesti! – ce marcheaza existenta lui Harold C. Angstrom (zis Harry, zis „Rabbit“ – porecla pe care o avea in anii liceului, cand juca baschet intr-o echipa din a doua liga americana) – da senzatia ca e lipsit de evenimente si, aparent, chiar plictisitor in primele pagini. Caci, in „Rabbit e bogat“ (1981) nu se intampla, dupa standardele impuse de autorul insusi in celelalte romane ale tetralogiei, ultimul fiind „Rabbit at Rest“ (1990), mai nimic. Adica, cititorul nu mai intalneste nici o intamplare uimitoare care sa fie centrata pe moartea vreunui copil inecat in cada de baie si cu atat mai putin vreo incendiere a unei case, fapt de natura sa lase in urma victime inocente – si cititori cu sufletul la gura. Ci, dimpotriva, in paginile acestei carti gasim un Rabbit ajuns la patruzeci si sase de ani, devenit proprietarul afacerii infiintate de socrul sau, acum decedat, si ocupandu-se de vanzarea de autoturisme Toyota americanilor din ce in ce mai afectati de criza petrolului de la sfarsitul anilor ’70. Caci timpul desfasurarii actiunii este tocmai 1979, an care, dincolo de criza de combustibil si aceea a ostaticilor (retinuti la Ambasada SUA din Teheran de catre reprezentantii regimului ayatollahului Khomeini) – evenimentele centrale la nivel national – marcheaza intoarcerea acasa a lui Nelson, fiul de douazeci si trei de ani al lui Rabbit, precum si calatoria in Caraibe pe care acesta o va face impreuna cu Janice, sotia sa, ca pentru a evidentia ca pana si un mariaj ca al lor, intrerupt, reluat si abandonat in repetate randuri, mai are o sansa – daca i se ofera… Numai ca problemele lui Rabbit sunt (mai) numeroase: vanzarea de masini japoneze da, uneori, semne ca ar incepe sa devina neprofitabila, in ciuda talentului de marketing al lui Harry, iar fiul sau il anunta ca a decis sa-si abandoneze studiile universitare si ca doreste o slujba tocmai la Springer Motors, afacerea familiei. Mai mult decat atat, ca pentru a-l scoate complet din sarite pe tatal sau – si asa agasat de faptul ca, si dupa atatia ani, Janice nu doreste sa acepte sa se mute din locuinta pe care o impart cu soacra lui, pretextul fiind, desigur, acela ca in felul asta pot economisi niste bani -, tanarul vine acasa cu o logodnica insarcinata si fara vreo ocupatie clara.
Sfarsitul Visului American
Desigur, nu se poate spuna ca, asa cum se intampla in volumele anterioare ale seriei, Rabbit ar mai fi amenintat de vreo catastrofa iminenta (pierderea casei sau traiul de pe-o zi pe alta), insa, la o lectura atenta, cititorul realizeaza ca nici usor nu-i este. O data, pentru ca, la fel ca si alte personaje din literatura americana a ultimelor decenii, si Rabbit trece prin mult comentata criza a varstei mijlocii. Apoi deoarece, chiar daca aparent nu catastrofale, problemele pe care le are ameninta sa-i arunce in aer existenta linistita, tocmai cand ajunsese si el sa se simta capabil sa controleze totul… In fond, scriind un roman alert si care, in ciuda volumului narativ (aproape cinci sute de pagini!) se citeste cu placere, Updike demonstreaza fara nici o urma de indoiala, ca a ajuns la deplina maturitate artistica si ca este pe deplin capabil sa stapaneasca toate procedeele care l-au consacrat. Caci Rabbit devine, acum, reprezentantul perfect al americanului obisnuit, un soi de veritabil „Everyman“ al sfarsitului de secol XX, evident, construit in versiune comic-parodica. Un american linistit, dar silit – exact de cei din jurul sau, teoretic, de cei care-i sunt cei mai apropiati! – sa treaca printr-o lunga (mult prea lunga, din punctul lui de vedere!), iarna si vara a permanentelor vrajbe. Desigur, fara ca acestea sa capete dimensiunile tragice din proza unui Steinbeck, cata vreme personajele lui John Updike sunt de alta factura, iar interesul central al scriitorului e orientat spre alte sfere. Numai ca, pana si dedesubtul acestei bunastari oarecum neasteptate daca avem in vedere situatiile critice in care Harry s-a aflat nu o data de-a lungul anilor – si de-a lungul romanelor anterioare ale lui Updike! – se intrevede, ca in filigran, o noua versiune, si ea neasteptata, a sfarsitului Visului. Nu neaparat a unui sfarsit dramatic al marelui Vis American – desi, desigur, implicatiile pot fi si acestea -, ci ale tuturor viselor de pana acum ale lui Rabbit. Caci, desi bogat, el a ajuns si la intelepciunea de a realiza ca banii sai, oricat de multi, nu vor fi niciodata in stare sa-i cumpere ceea ce-si doreste cu adevarat: fericirea si multumirea sufleteasca. Astfel incat, pentru a nu dramatiza mai mult decat e cazul, el decide sa incerce sa uite aceste vise, oarecum intr-un mod asemanator cu acela in care orasul sau natal s-a transformat el insusi de-a lungul catorva decenii: caci Brewer, situat in sud-estul Pennsylvaniei, pare a-si fi pavat trecutul nu cu bune intentii, ci cu nesfarsite si impresionante autostrazi care acum, intr-o epoca a crizei acute a petrolului, par a nu mai duce nicaieri – iar daca, totusi, duc undeva, atunci se indreapta, e clar, catre fundaturi sigure. Dovada clara ca ceva nu merge deloc bine in America – cu atat mai mult cu cat chiar sentimentul de mandrie nationala al americanilor e invins de criza si de nevoia de a cumpara masini japoneze, cu consum redus de benzina… Dar sa trecem sub tacere acest amanunt, caci, oricat de evident ar fi aceasta din punctul de vedere al unora dintre personajele din romanul lui Updike, pentru Rabbit se dovedeste a fi o adevarata mana cereasca!… Practic, de aici vine, in mare masura, si comicul irezistibil al acestui roman, „Rabbit e bogat“ devenind, in multe momente, o adevarata comedie (in sensul propriu al termenului!) umana a micilor asteptari, si nu a marilor sperante dickensiene…
Nostalgie & umor
Intr-adevar, dupa cum remarca, la un moment dat, insusi Rabbit, devenit filosof de ocazie, in timpul jogging-ului sau matinal, chiar daca lumea se tot sfarseste, mereu apar, parca de nicaieri, tineri suficienti de orbi sau de nestiutori ca sa nu-si dea seama de asta – iar umanitatea e silita, astfel, sa mearga inainte, caci ce altceva ar mai putea sa faca… In plus, daca si asa are un baiat de care nu e deloc multumit, Rabbit demareaza un soi de quijotesca tentativa de cautare a unei ipotetice fiice pe care ar fi putut-o avea cu Ruth, femeia de care fusese apropiat cu ani in urma si pe care, plin de nostalgia acelor ani, si-ar dori s-o regaseasca. Si, spunand acest lucru, am atins unul din punctele cu adevarat sensibile – si extrem de realizate la nivel artistic – ale acestui roman: si anume modul in care Updike reuseste sa exprime nostalgia pe care personajele o simt dupa vremurile trecute. Amanuntul acesta salveaza cartea de caderea in grotesc si comic facil, discursul romanesc devenind, pe nesimtite, un fel de flux al constiintei lui Rabbit, urmarit cu virtuozitate de autor, pe deplin capabil sa intre nu doar „in pielea personajului“, asa cum delcarase inca din anii ’60 ca adora sa faca, ci si in mintea acestuia, care se dovedeste cel putin la fel de fascinanta. Cititorul are, astfel, ocazia, sa gaseasca, exact in mintea lui Harry, cateva rudimente ale anilor de scoala, dar si nenumarate observatii si experiente de viata proprii, amuzanta ramanand, intotdeauna, modalitatea pe care Updike o foloseste pentru a surprinde modul de gandire al protagonistului sau, convins ca o fi durat ceva vreme si o fi implicat mult efort ca acei de la Bee Gees sa ajunga sa sune ca o trupa de cantarete de culoare!…
Mizand mult pe imaginile pe care le creeaza, practic, fara vreun efort aparent, Updike a construit un personaj excelent, deopotriva nostalgic si amuza(n)t, adevarat barometru al starilor de spirit ale Americii insesi, pretextul de care scriitorul avea nevoie pentru a-si etala abilitatile narative si stilistice. Fara sa aiba pareri proprii pe care sa tina mortis sa le pastreze, majoritatea ideilor venindu-i de la emisiunile televizate, e clar ca Rabbit resimte extrem de acut criza lui 1979, moment in care pana si televiziunile nu mai faceau altceva decat sa-si repete la nesfarsit show-urile, ca si cum toata lumea s-ar fi aflat intr-o insurmontabila pana de idei… Cu cate ceva din Babbit al lui Sinclair Lewis, Harry Angstrom pare, de asemenea, a confirma la tot pasul si ca George Caldwell avea dreptate atunci cand afirma ca natura nu face altceva decat sa provoace confuzie. Prin urmare, Rabbit al lui Updike va incerca sa se refugieze in sex (demonstrand un comportament inrudit cu cel al protagonistilor din proza lui Norman Mailer sau D. H. Lawrence), pe care, inconstient pana la un punct, il priveste oarecum asemanator unui substitut pentru orice alta activitate, la fel cum sotia sa, Janice, se refugiaza in bautura. Cautarea unei posibile evaziuni il determina, desigur, si pe Rabbit sa bea, dar numai gin, si asta doar la sfarsitul unei partide de golf, la clubul pe care il frecventeaza. Si tot dorinta de evadare dintre granitele acestei lumi il determina si sa alerge in fiecare dimineata, acum nu pentru a fugi cat mai departe de Janice, ci mai cu seama pentru a incerca sa-si limpezeasca gandurile, pentru ca, oricat de comic ar parea – fara, insa, a si fi astfel! -, meditatia a devenit, in acest roman, unul dintre refugiile predilecte ale lui Rabbit-cel-bogat. Cel care ajunge sa realizeze (iar cititorul sa inteleaga acest mare adevar o data cu el) ca, la fel de usor cum poti vinde o masina – daca esti atent la detalii –, iti poti si pierde sufletul – daca nu esti – intr-o America unde stabilitatea a devenit deja doar o amintire frumoasa.