Ceea ce vedem în „Panglica alba“ e portretul unei societati rurale care, încetul cu încetul, îsi lasa dezvaluit putregaiul care o macina. Acest putregai îsi arata adevarata fata doar unora, iar acei putini care se întâmpla sa îl vada nici nu îl demasca, spre binele întregii comunitati, nici nu îl ascund sub pres pentru a-si vedea realizate propriile scopuri. Fie nu vor sa creada (pentru ca noile informatii nu sunt conforme cu ceea ce stiu ei – despre lume, despre satul lor ori despre copii), fie nu le pasa (pentru ca pur si simplu au alte prioritati).
Inedita nu e însa aceasta demistificare lenta, ci haina pe care putregaiul o îmbraca. E interesant nu atât ca lumea satului Eichwald e departe de a fi mirifica, asta oricum aflam înca din primele scene. Ci ca ea e facuta asa cum e, adica mai precara, prin mijlocirea unor copii.
Cea mai mare parte din timp, îi privim ca pe niste victime: corectiile pe care le încaseaza si rigorile carora trebuie sa li se supuna ne par cu atât mai revoltatoare acum cu cât au încetat demult sa mai reprezinte norma. Unele din actiunile lor se justifica întrucâtva prin prisma acestor nedreptati pe care le îndura; de cele mai multe ori, ele sunt rezultatul propriei lor cruzimi si atât.
Minciuni albe
Frumusetea si aparenta inocenta a copiilor nu sunt întâmplatoare. Evenimentele din film le prefigureaza pe cele din realitate (a Germaniei de dupa Primul Razboi Mondial), când alti tineri frumosi au avut ceva de împartit cu unii si cu altii, crezând ca fac dreptate. Si unii, si ceilalti au avut un dinte împotriva celor mai slabi decât ei – copiii din Eichwald îl tortureaza pe un baietel retardat si fac tot posibilul ca parintii lor sa nu afle nimic. Si unii, si ceilalti îi pacalesc pe toti, pe unii doar o vreme, pe ceilalti definitiv.
Aceasta cruzime a copiilor din filmul lui Haneke e exclusiv de natura fizica: inteligent disimulata sub mantaua unor purtari impecabile, ea nu ajunge niciodata sa fie cunoscuta de ceilalti ca atare, doar noua ne devine la un moment dat evidenta. La polul opus e agresivitatea adultilor, de cele mai multe ori doar verbala. Atunci când devine fizica, e îndreptata asupra unor inamici care nu pot nicicum riposta – câmpul de varza distrus cu coasa sau copiii batuti cu nuiaua ori abuzati. Copiii îsi exprima agresivitatea fizic pentru ca altfel nu se poate, adultii se întrec în jigniri tocmai pentru ca pot. Ocarile lor sunt aruncate întotdeauna cuiva mai slab (un subordonat incompetent sau o amanta care pierde teren) si nu sunt dublate niciodata de actiune.
Vorba nu e urmata de fapta si uneori chiar si vorba lipseste. Inactiunea e exasperanta în filmul lui Haneke: dintr-un anumit punct de vedere, e ca într-o ecranizare dupa Agatha Christie în care locul lui Hercule Poirot e luat pe rând de oricine îl doreste, dar unde enigma ramâne totusi nerezolvata. Nimeni nu reuseste sa afle nimic, caci figurile autoritatii (baronul, profesorul, politistii) catre care cei nedreptatiti se îndreapta sunt complet nepregatite. Cei care ar trebui sa faca ceva sunt prinsi pe picior gresit: societatea în care au fost pregatiti sa traiasca e pe cale sa se schimbe, iar dupa regulile noi nimeni nu stie sa joace, pentru ca nu au apucat înca sa fie scrise.
Fundalul care primeaza
Miza principala a filmului e aici, în calitatea acestuia de parabola si în faptul ca, prin mijlocirea unei intrigi politiste, ilustreaza prevalenta stereotipurilor si a prejudecatilor asupra logicii si a bunului-simt. Acestea sunt marile sale teme, cruzimea (în relatie cu nazismul – corelatie extradiegetica), respectiv conformismul, puterea obisnuintei si modurile în care toate actioneaza concomitent si se influenteaza reciproc.
Daca aceste sensurile conexe ale sale ramân ascunse, filmul nu pierde totusi cine stie ce deoarece adevarata sa forta e în receptare (cea imediata) mai degraba decât la nivelul decodificarii. Farmecul „Panglicii albe“ sta în calitatea sa de a spune eficient o poveste despre niste oameni ale caror probleme, în ciuda faptului ca vin din alt timp si nu sunt traduse în limbajul contemporan prin artificii de filmare sau lingvistice, le întelegem perfect. Faptul ca, într-un fel, e si povestea noastra (adica faptul ca spune ceva despre radacinile nazismului) îl face sa devina grav si îl ajuta sa câstige premii. Dar nu-i ajuta prea tare pe locuitorii din Eichwald si, pentru ca nu îl transforma într-un film mai bun sau mai prost decât este, nu ne ajuta prea tare nici pe noi.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 273