Mi-aduc limpede aminte de vara anului 1969. Maşina de propagandă a partidului fusese pusă în mişcare pentru a aniversa, cu fast, cei 25 de ani de la „insurecţia naţională” de la 23 august 1944. Imaginile din celebrul film turnat în 1945 care se pretindeau a fi din 1944, cu muncitori înarmaţi care le arătau soldaţilor cum trebuie să lupte împotriva inamicului nazist, erau peste tot. Oamenii se bucurau că puteau să mănânce crenvurşti, după ce treceau de tribuna din Piaţa Aviatorilor (fostă Hitler, fostă Stalin, actualmente Charles de Gaulle). În pieţe se găseau pepeni verzi şi la cofetării se vindea Pepsi. Românii erau fericiţi că scăpaseră de invazia sovietică şi se bucurau de cluburile de la Mamaia. Senzaţia generală era că ieşiserăm dintr-un coşmar care durase 25 de ani şi că ne îndreptam, în sfârşit, spre o viaţă normală. Socialismul ceauşist părea de neclintit, dar majoritatea românilor nu era foarte îngrijorată. Încă nu avusese loc Plenara de la Mangalia şi impresia mai tuturor era că o să ne descurcăm noi, cumva, până la urmă. Credeam că greul trecuse…
După alţi 20 de ani, la manifestaţia de la 23 august 1989, când se aniversau 45 de ani de la „victoria revoluţiei naţionale, antifasciste şi antiimperialiste“ (era a treia denumire schimbată în 30 de ani), aceeaşi maşină de propagandă era complet obosită, deşi urla mai tare decât oricând în trecut. La manifestaţia de pe Calea Ştirbey Vodă, din balconul viitorului (acum, defunctului) Muzeu Naţional de Istorie a RSR (clădire care zace şi astăzi, ca un monstru răpus, în inima Bucureştilor), bătrânelul Ceauşescu dădea obosit din mâini, în faţa unor militari care defilau fără încărcătoare la celebrele şi expiratele AKM-uri de producţie românească. Activiştilor şi celorlalţi participanţi la defilare li se confiscaseră bricegele, forfecuţele şi alte obiecte care ar fi putut să fie utilizate drept arme. Sfârşitul regimului era aproape, dar noi eram prea orbi şi prea doborâţi de grijile supravieţuirii zilnice pentru a recunoaşte semnele.
Suntem acum la aniversarea altor 25 de ani. România face figură aparte în corul naţiunilor foste socialiste. Toată lumea se bucură. La noi e atmosferă de parastas. E drept, noi avem de comemorat 1.142 de oameni care au murit tragic – unii dintre ei, eroic – în doar câteva zile. Pe lângă tragedia românească ce s-a întâmplat la Sofia, la Budapesta sau chiar la Praga, de exemplu, a fost mai degrabă un carnaval.
Impresia mea este că naţiunea română este de fapt nepregătită să aniverseze cei 25 de ani de libertate. O face cu stângăcie, cu formalism, cu un fel de sălbăticie a emoţiilor şi cu gândul la cârnaţii de Crăciun… Cu toate astea, avem un raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, aprobat de Parlament, în care se spune că ar trebui înfiinţat un „Muzeu al Dictaturii Comuniste din România”. Am mai discutat, în paginile Culturii despre acest lucru. Ar fi, cu siguranţă, unul dintre lucrurile pe care autorităţile României ar trebui să îl facă, pentru că majoritatea cetăţenilor îl aşteaptă. Sunt destui aceia care se întreabă de ce ar trebui să ne ocupăm numai de dictatura comunistă şi nu şi de cele care au precedat-o. Regimul democratic a decedat, în România, încă de la 10 februarie 1938. N-ar trebui să explicăm dictatura comunistă pornind şi de la celelalte dictaturi? Este o discuţie care nu poate fi neglijată. Dar este nevoie, în aceeaşi măsură, de un muzeu de istorie recentă. Muzeul Naţional de Istorie a României, lăsând la o parte faptul că este paralizat în continuare de lipsa banilor pentru investiţii (paranteza pe care ar trebui să o fac aici despre bugetul catastrofal propus de fostul ministru al Culturii pentru anul 2015 este prea lungă; ar merita un articol întreg, aşa încât renunţ la ea de data asta), are o problemă majoră în a decide unde să se oprească în discursul său muzeal. În 1947? În 1989? Unde se termină istoria contemporană şi unde începe istoria recentă? Unde se termină istoria pe care o putem analiza cu maximum de obiectivitate şi unde începe aceea în care aducem în discuţie propriile noastre convingeri politice (atât de diferite!) şi propriile noastre umori? Greu de răspuns.
Există din fericire şi oameni care se gândesc că ar fi mai bine ca, în loc să ne tot gândim, să ne tot lamentăm şi să ne împotmolim într-o dezbatere fără sfârşit, este preferabil să facem ceva. O asemenea iniţiativă a apărut la Botoşani. Primăria Municipiului, împreună cu Asociaţia CulturEst, prezidată de domnul Constantin Iftime, în parteneriat cu Direcţia pentru Cultură a Judeţului Botoşani, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Botoşani şi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, au lansat la 10 octombrie 2013 iniţiativa înfiinţării unui Muzeu al Vieţii Cotidiene în Comunism. Încă din 30 septembrie 2013 Primăria Botoşanilor a pus la dispoziţia acestui proiect fosta centrală termică a oraşului (CET), pentru o perioadă, deocamdată, de 20 de ani. Am să citez din proiectul lansat acum un an şi ceva (un citat lung, dar necesar): „Clădirea fostului CET Botoşani, prin forma arhitecturală, oferă o imagine iconică pentru viziunea comunismului cu specific românesc, o imagine a dezvoltării industriei planificate la nivel gigantic, dar rezultând un ansamblu ineficient şi ruinat. Această clădire dărăpănată, hilară şi ruginită poate oferi o scânteie de adevăr despre un sistem social, a cărui utopie de a perfecta viaţa oamenilor se baza pe tehnologii sociale şi pe o industrializare forţată, anacronică, ireală. Viaţa comună, de la aspectele ei intime, de familie, până la cele culturale, redată acolo, în interiorul acestei clădiri gigantice şi ruinate, într-un mod cât mai explicit, vizual, poate comunica vizitatorilor un mesaj clar, simplu şi expresiv. Interiorul ei, prin reconversie arhitecturală, poate deveni spaţiul adecvat amenajării unor astfel de expoziţii, fie permanente, fie temporare, ansamblul însuşi fiind obiectul cel mai expresiv al vieţii din comunism. Acolo există posibilitatea amenajării în etape a sălilor de expoziţie, în funcţie de ritmul în care va evolua finanţarea, pornind de la un nivel minim, sau a anexelor specifice unui muzeu, de la birouri pentru administraţie sau depozite, până la o sală de conferinţe şi o bibliotecă”. Iniţiatorii au lansat un concurs de idei pentru organizarea viitorului muzeu. În paralel a fost începută o susţinută campanie de colectare a obiectelor care vor fi expuse în muzeu. Campania este susţinută de Consiliul Judeţean Botoşani şi are loc în întregul judeţ, cu sprijinul şcolilor. Într-o sală de clasă a Liceului „Elie Radu” din Botoşani au început să se adune cuminţi, pe rafturi, obiecte care amintesc de viaţa cotidiană din timpul regimului comunist. Zeci de elevi au acceptat să participe, ca voluntari, la acest proiect. Muzeul Naţional al Literaturii din Iaşi a contribuit la campanie prin organizarea unei expoziţii temporare în vara acestui an. Postul de televiziune TeleM a lansat o serie de emisiuni prin care încearcă să conştientizeze cetăţenii cu privire la importanţa realizării acestui muzeu. Bineînţeles, Muzeul Judeţean Botoşani sprijină, la rândul său, campania, în parteneriat cu Editura Polirom, care oferă cărţi donatorilor. Din nou apelez la textul scris de domnul Iftime, pentru că este elocvent în ceea ce priveşte mesajul viitorului muzeu, care are deja un element de identitate vizuală (creat de Agenţia Non din Iaşi) şi un acronim (MuViCC): „Viziunea MuViCC se apropie cât de cât de cea care a stat la baza creării unui secţiuni de la Muzeul Ţăranului Român de la Bucureşti, care tratează, în notă minimală, şi tema vieţii cotidiene în comunism”. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre un memorial de genul celui de la Sighetu Marmaţiei sau de atât de aşteptatul memorial de la Râmnicu Sărat (un alt proiect început în timpul Guvernării Tăriceanu şi care se află şi azi acolo unde l-am lăsat acum şapte ani).
Concursul de idei fiind lansat, în organizarea competentă a Cristinei Şerban (directorul Departamentului de Proiectare de Arhitectură de Interior şi Design din cadrul Universităţii „Ion Mincu”), am fost invitat să particip la jurizare alături de Marius Marcu-Lapadat (cunoscutul arhitect este şi decanul Facultăţii de Arhitectură de Interior din cadrul Universităţii „Ion Mincu”), Ovidiu Iulian Portariuc (primarul Botoşanilor), Augustin Ioan şi Constantin Iftime. Am avut plăcuta surpriză să pot juriza nu mai puţin de cinci proiecte, provenite de la autori din România, Irlanda, Regatul Unit şi Danemarca. Toţi arhitecţii care au participat la concurs sunt tineri, iar nivelul general al proiectelor a fost, pentru toţi membrii juriului, peste aşteptări.
Proiectul câştigător aparţine irlandezului trăitor în România Arthur O’Looney şi doctorandei Raluca Nedelcu, tânăr cadru didactic la facultatea bucureşteană. Cei doi arhitecţi au reuşit să propună un proiect viabil, actual, în deplină concordanţă cu cerinţele concursului.
Desigur, deocamdată, este doar un proiect, iar câştigătorii au primit un modest premiu în lei. Dar, aşa cum i-am cunoscut pe iniţiatori şi văzând câtă determinare există în susţinerea proiectului, nu pot decât să fiu, măcar o dată în anul ăsta, entuziast. Avem în faţa noastră un proiect real, viu, fezabil, prin care sărbătorim cei 25 de ani de libertate, privind, fără alt regret, decât după tinereţea noastră, în trecut. n
P.S. Am zis că nu îi mai vorbesc de bine pe miniştrii Culturii, pentru că le aduc ghinion şi au parte de mandate scurte (deşi în ceea ce o priveşte pe fostul ministru am constatat, cu un uriaş regret, că a avut parte de un mandat mult prea lung faţă de cât ar fi meritat). Dar nu pot să nu observ că unul dintre cei care scrie, ca şi mine, în „Cultura“, tocmai a primit această imensă responsabilitate, de a fi ministrul Culturii din România. Avem o speranţă!