În august 1985, Nina Cassian se exilează în America unde continuă jurnalul. În 2003-2004 operează mai multe insert-uri în prima parte a lui, cea scrisă în România. Autoarea simţise încă din deceniul şase că notaţiile privind relaţia cu soţul său, ca şi „excesul de anecdotică erotică” provoacă saturaţie. De aceea – şi de aceea – la 1 august 1956 îşi impunea: „Vreau să fiu mai literară, mai comentatoare, mai portretistică, adică să pregătesc, dragă Doamne, un «jurnal d’ecrivain»”. Dar şi în al doilea volum, corespunzând perioadei americane, figura sau umbra lui Marin Preda sunt cele mai pregnante: „În viaţa mea am avut două mari iubiri… Una dintre ele, fără îndoială, Marin Preda”. Evocând iubirea cu „marele singuratic”, diarista se ridică la un alt nivel, devine adică, de această dată „mai literară, mai portretistică”, fiindcă şi personajul, modelul este pe măsură. În ianuarie 1954, la Sinaia, pasiunea iubirii dintre cei doi atinsese „nivele incandescente”, trecând apoi din viaţă în literatură: „Într-o noapte, luna invadase patul nostru – şi Tudor mă mângâia. Cu palma, la o mică distanţă de trupul meu, conturându-l în aer, ca o pasăre, ca un satelit pe o misterioasă orbită plutind, neatingându-mă decât cu emanaţia acelei mâini întinse peste mine ca o binecuvântare, închizându-mă în ceremonia care era însuşi relieful trupului meu…”. Nina Cassian dezvăluie: „Astfel descriam, într-una din prozele din volumul Confidenţe fictive («Un love story») unul dintre momentele de vârf ale comunicării noastre, care îmi făcuse dovada nesfârşitei delicateţi de care nu arareori brutalul ţăran era capabil. Desigur, în literatură, îi schimbasem nu numai numele, ci şi profesia, era matematician, relatam o întâlnire a noastră la Paris (care n-a avut niciodată loc) etc.” (Avea dreptate deci Al. Paleologu când scria: „Marin Preda era un domn… Se asemăna mult cu Pierre Bezuhov, cel mai desăvârşit domn dintre toate personajele literaturii universale”). Nina Cassian, cuprinsă nu o dată de „febră autoanalitică”, rememorează momentul separării de Marin Preda, ca de altfel şi alte momente de înălţare sau de cădere din viaţa sa, inclusiv cea sentimentală: „Cu greu şi cu durere am supravieţuit felului în care Marin Preda m-a eliminat din viaţa lui. A fost una din pierderile esenţiale pe care le-am suferit – iar eu eram în mare parte vinovată. «I took him for granted» e o expresie curentă în engleză. Mi-l consideram «garantat» pe vecie datorită comunicării noastre fără egal. M-am înşelat”. Durerea despărţirii este, în fond, măsura iubirii profunde, „incandescente”, pentru omul şi scriitorul pe care nu ezită să-l califice: genial. Protagoniştii fiind nişte mari artişti, sfârşitul iubirii lor capătă o dimensiune aproape cosmică precum în scena de la începutul romanului Delirul, tolstoiană, cea mai frumoasă scenă de dragoste din întreaga literatură română. Poeta şi muziciana, octogenară, recurgea în postfaţa romanului ei de dragoste (Totul e o postfaţă – notează aforistic Nina Cassian), pentru a exprima ceea ce trăise cu o jumătate de veac în urmă, la un vers dintr-un lied de Mozart: „Îngerii Domnului plâng când îndrăgostiţii se despart…”. Figura, personalitatea lui Marin Preda par să o fi obsedat toată viaţa. Îi înregistrează, nu o dată cu o iubire rea, cu accente critice, opiniile, întâmplările din viaţa afectivă. Nu ştiu cât de satisfăcută va fi fost Nina Cassian de propriu-i stil portretistic pe care şi l-a impus („vreau să fiu mai literară, mai portretistică…”), dar unul din cele mai vizibile portrete din „galeria” sa este, fără îndoială, cel al Aurorei Cornu, „frumoasa plantă carnivoră”, de care pe Marin Preda l-a legat o mare iubire. Portretul acesteia e cel mai atent „lucrat” şi, deşi tuşele sunt tari, personajul iese, poate fără voia diaristei, scăldat într-o lumină misterioasă ce îi sporeşte farmecul. De altfel, portretele care îi reuşesc cel mai bine sunt al lui Marin Preda şi al Aurorei Cornu. Iată ce scria Nina Cassian la 7 ianuarie 1959: „Povestea acestor doi inşi e plină de semnificaţii. Fără a simplifica, se pot face studii psihologice şi etice foarte interesante. Nu mă încumet pentru că mă suspectez de subiectivism. Şi iată că, totuşi, încerc. Aurora Cornu e o fată înaltă, brună, turburător de frumoasă, cu cearcăne viorii sub ochii irezistibili, cu membre lungi, dolente, personalitate fizică insinuantă, cu o anumită morgă, cu un anumit mister, paralel cu detalii proaspete, fruste (roşeşte foarte uşor), cu o simplitate afectată alteori. La prima vedere, te solicită ceea ce pare a fi extrema ei sensibilitate, candoarea şi un gen de grosolănie nu lipsită de spirit care te face să-i acorzi credit. Curând, prezenţa ei se precizează, devine vorace şi ameninţătoare. Are un râs cu dinţi mărunţi şi gingii aparente care, foarte rar, reuşeşte să pară o garoafă albă, proaspătă în ovalul umbros al feţei dar, mult mai des, aminteşte de indiscreţia avidă a unei rozătoare uriaşe. La fatala ei frumuseţe de plantă mare şi grea, se adaugă un creier atent, mimetic şi o undă de talent poetic bine hrănit cu ambiţie. Orgoliu uriaş («două genii nu încap într-o casă», obişnuia să spună), acut, egolatrie tiranică. Dar peste toate astea farmec, farmecul unei distincţii vestimentare suprapuse pe gesturi needucate, farmec şi, poate, fascinaţie: fascinaţia răutăţii! Aliajul de egoism, calcul, ambiţie monstruoasă şi poftă de distrugere se exercită la Aurora pe planul vieţii publice şi private cu eficacitatea violenţei conservate… Pentru Aurora, Marin reprezenta, pe lângă o personalitate ameţitoare prin adâncime şi originalitate, scriitorul genial şi reputat, promisiunea unei intrări triumfale în societate şi în cadrele unei vieţi înlesnite”. Dacă şi cât l-a iubit Aurora pe Marin Preda, Nina Cassian, chipurile discretă, mărturiseşte că nu ştie. E înteresant însă că ştie altceva, şi anume că Aurora Cornu „şi l-ar fi dorit pe Petru Dumitriu, bărbat superb şi scriitor tot atât de mare, dezinvolt, puternic, erudit, aristocrat, cunoscător de limbi străine şi om de lume. A trebuit să se mulţumească însă cu chinuita fiinţă a lui Marin, cu prestigiul lui fizic destul de aproximativ, cu şovăielile lui, cu sufletul lui ciudat, tarat de experienţe umilitoare. A făcut ce-a putut (e vorba de perioada maritală a celor doi – nota mea). L-a îngrăşat şi l-a îmbrăcat după ultima modă, nereuşind să-l înfrumuseţeze ci doar să-i dea un aer «ajuns». Travaliul pe care l-a operat însă asupra mentalităţii şi psihicului lui a fost mult mai fundamental şi mai pernicios”.
Marin Preda ni se dezvăluie aici, acum, ca personalitate, mai complex, în orice caz mai abisal, decât rivalul său atât de puternic, erudit şi aristocrat. Însuşi faptul că era perfect conştient de valoarea celui cu care se considera în competiţie – desigur, în primul rând, în planul artei literare – îl înnobilează. „Monşerilor, dacă Petru Dumitriu se-ntoarce (din exil) ne beleşte pe toţi” – le-ar fi spus Marin Preda unor confraţi, de faţă fiind şi Constantin ţoiu, care relatează scena în Memorii din când în când. Era, cred, în această ipoteză alarmistă o doză de cochetărie, dar şi de viclenie a lui Moromete. Îl suspectez că în chiar momentul când rosteşte fraza, memorată de ţoiu, Preda nu se includea şi pe el în toţi. Toţi erau, de fapt, ceilalţi pe care voia să-i determine să ia aminte de propria-le statură.
În 1959, Nina Cassian l-a cunoscut la Pireu pe poetul Iannis Ritsos, care făcuse „ani grei de lagăr, în calitate de luptător comunist”. Amintirea grecului i-a rămas vie, marcantă, căci iată cum îl evocă după mai bine de patru decenii. Întâlnirea a avut loc pe vasul Transilvania cu care Nina Cassian făcea o croazieră Turcia-Grecia-Egipt-Italia: „Ce dezamăgire! Prizonierul politic era impecabil îmbrăcat, cu părul lui negru parcă dat cu briantină şi mustăcioara neagră «de frizer». A trecut un timp până mi-am dat seama că acea perfecţiune era pur exterioară şi neimportantă şi că ea adăpostea o personalitate de anvergură, un mare poet care, tocmai pentru că nu se sinchisea de aparenţe, părea atât de «tras la patru ace»./ I-am fost prietenă şi traducătoare – a petrecut multe luni în România, distanţându-se de regimul totalitar din ţara lui, ca şi Nazim Hikmet, aflat la Balcic pentru aceleaşi motive – şi m-am indus de substanţa şi strălucirea verbului lui chiar dacă, după un timp influenţa lui m-a părăsit./ Ceea ce e strigător la cer e că Salvadore Quasimodo, poet mediocru, a luat premiul Nobel pentru că era comunist şi asta «se purta» la scurt timp după război, iar Ristos, extraordinarul poet, n-a luat niciodată Nobel-ul, tocmai pentru că era… comunist, într-o vreme când nu «se mai purta»…/ L-am revăzut pentru ultima oară, la Atena, în 1990, pe patul de moarte. Cu părul lung şi barba lungă, cărunt, cristic, i-am şoptit «tu es le plus grand» şi i-am sărutat mâna lungă, lungă, descărnată”.
Nu discut opinia Ninei Cassian despre Quasimodo şi Ritsos, dar observaţia privind vânturile politice şi ideologice – mai nou, cel al corectitudinii politice – ce bat şi prin elegantele încăperi ale Academiei suedeze este acută. Înaltele feţe din juriile pomenitei Academii par să ignore adeseori criteriul valoric, estetic şi să facă mai mult politică şi chiar geopolitică.
Autor: Constantin CoroiuApărut în nr. 469