La exact o suta de ani de la premiera absoluta pe care a gazduit-o, marele teatru liric din New York a reluat la finele lui 2010 productia mai veche a lui Giancarlo del Monaco cu „Fata din Far West“ de Puccini. Ultimul spectacol al seriei a fost transmis live la cinematograf, în acest început de 2011. Si în România, deocamdata la Bucuresti si la Timisoara. Asteapta cu nerabdare, Clujul!
Afisul de acum un secol cumulase nume legendare. Este suficient sa amintesc de Enrico Caruso în rolul lui Dick Johnson, de Arturo Toscanini la pupitru, de soprana Emmy Destinn (Minnie), de baritonul Pasquale Amato (Jack Rance). Însusi compozitorul asistase la premiera. Pentru veacul nostru, Metropolitanul a ales unul dintre cele mai bune cast-uri disponibile. Opusul puccinian reclama voci tutelare, personalitati puternice, actori dedicati, asa încât s-a recurs, în primul rând, la Deborah Voigt, glorie a Americii pentru roluri wagneriene si straussiene, aici oferindu-i-se confruntarea tot cu o partitura pretentioasa, plina de seve diverse, de la liric la dramatic.
Acum, la deplina maturitate artistica, Deborah Voigt porneste de la sorgintea unei voci lirice, evoluate prin stiinta, catre abordarea în siguranta a unor severe desene vocale acute, de forta. Dificila scriitura a lui Puccini, ce prefigureaza rolul mortal al Principesei Turandot, care avea sa apara paisprezece ani mai târziu, reclama si atacuri extreme de sunet, stralucitoare si spectaculoase. Fara sa aiba patina italiana de fraza a Renatei Tebaldi sau incisivitatea impresionanta a Birgitei Nilsson, repere memorabile venite din partea unor interprete ilustre din trecut, Deborah Voigt a captivat prin abilitatea de a rezolva cu elocventa întreaga tesatura înscrisa pe portativ, de a-i conferi expresivitate, fapt ce s-a regasit si în agreabila prezenta scenica.
În lumea aspra a Vestului salbatic, Minnie… Voigt are candoare, luminozitate, sinceritate si cuceritoare caldura. Prin ea, la final, triumful bunatatii si iubirii este asigurat. Pentru ca, precum „Turandot“, „Fata din Far West“ propune o trama cu happy-end, iar în spectacolul de la Met, soprana titulara l-a prefigurat de la prima aparitie pe platou. Relationarea ei cu personajele ce întrupeaza avizi si frustrati cautatori de aur a fost chiar idilica, mai ales în contextul în care este asiduu curtata si accesele de gelozie pândesc la tot pasul.
Am vazut-o acum pe Deborah Voigt în scena pentru prima data dupa momentul 2004. Se stie ca în acel an, la Opera Regala Covent Garden din Londra, Christof Loy a recuzat-o pe supraponderala soprana pentru aparitia în „Ariadna la Naxos“ de Richard Strauss. Managementul teatrului a venit în întâmpinarea rigorilor regizorului si artista a trebuit sa plece, consfintind prima întâmplare de acest gen din istoria liricii. S-a supus unei grele si riscante – pentru un cântaret – operatii de by-pass stomacal, în urma careia a pierdut nu mai putin de… 45 de kilograme! Cu silueta practic normalizata, Debbie Voigt a revenit rapid în teatre si, ambitioasa, mai întâi la Covent Garden, chiar în productia din care fusese eliminata. Acum, la cincizeci de ani si vârf de cariera, se pregateste pentru marea confruntare a abordarii Brünnhildei din Tetralogia wagneriana la Metropolitan.
În spectacolul cu „Fata din Far West“, partenerul sopranei americane a fost, în rolul banditului Dick Johnson, sicilianul Marcello Giordani, artist cu robustete în alura si voce. Eroul sau este mai mult rigid si atitudinea îsi pune amprenta pe glas. Cânta liniar si cu prea putina pasiune, cu minima daruire, dar cu maxima… uniformitate. Parea ca recompensa care s-a pus pe capul lui si teama de a nu fi prins l-au marcat chiar în clipele de tandrete cu Minnie. Pacat de tensiunea si clocotul interior pe care melodica pucciniana le picura în vocea de tenor! Celebra arie „Ch’ella mi creda libero e lontano“ s-a derulat cu frazare optima, dar cele doua note de Si bemol acut puteau fi culminatii mai convingatoare. Bine era si daca efortul pentru emiterea lor n-ar fi periclitat sonoritatea registrului grav în pasajele imediat urmatoare.
Un efort similar s-a simtit si în talmacirile lui Lucio Gallo, bariton cu un trecut mozartian important, dar la care trecerea catre literatura verista se arata problematica. Duritatea de stânca a serifului Jack Rance a razbatut prea putin din culoarea vocii lui Gallo, din expunerea tiradelor violente cu care compozitorul i-a înzestrat discursul.
Înca cincisprezece personaje mai compun distributia opusului puccinian. Remarc prezentele baritonului Dwayne Croft (Sonora), artist fost în prima linie a Metropolitanului, retras acum catre roluri episodice, ca si a tânarului bas Oren Gradus, Jake Wallace.
O foarte buna impresie a lasat seful de orchestra Nicola Luisotti, bagheta vivace si sigura, autoare a unei lecturi echilibrate, dinamice si cu admirabil flux epic, într-o scriitura de extraordinara densitate, cu orchestratie savanta si împletire masiva cu ansamblul coral, în primul si chiar al treilea act. O data în plus, „Fata din Far West“ s-a dovedit un crochiu pe care Puccini l-a folosit pentru desavârsita desfasurare de forte din „Turandot“.
De doua decenii, de când dateaza productia, regia lui Giancarlo del Monaco, decorurile si costumele lui Michael Scott, tin afisul. Este o mizanscena pe placul americanilor… cinematografica, detaliata, narativa. Totul este servit pe tava. Si atmosfera de bar californian, si caii, si seile sau lasourile, si ninsoarea din munti, si picaturile de sânge ale lui Johnson care cad din podul cabanei lui Minnie, si strada mare cu spânzuratoarea improvizata, dar cu funia gata pregatita si minutios manufacturata… Nu ne ramâne nimic de imaginat, stimulii lâncezesc. Surprinzatoare a fost ideatica lui del Monaco, nu o data campion al montarilor incitante! Probabil ca l-a convins spiritul spectatorului american al începutului anilor ‘90 care, fie vorba între noi, nu s-a schimbat prea mult pâna azi.
Un titlu cu atâtea personaje, inclusiv coristi, o montare atât de amanuntita, o miscare atât de diversa necesita întretinere perfecta.
N-as spune ca spectacolul a rezistat foarte bine în timp. Ma gândesc îndeosebi la schematismul scenelor de ansamblu care le afecteaza cursivitatea. Asa încât, daca socotim ca anterioara montare pe scena Metropolitanului, datorata lui Henry Butler, a durat zece ani, înseamna ca aceleia semnate de Giancarlo del Monaco i-a venit de mult sorocul.