Dan Sociu, Combinatia, Casa de pariuri literare, 2012
„Probabil nu va avea succes la critica româneasca, însa cred ca nici publicul nu se va înghesui sa cumpere volumul.“ (Valentin Derevlean, despre romanul „Combinatia“). S-a scris destul de mult în jurul romanului scos la CDPL în 2012, însa criticii (activi) importanti ai ultimului deceniu si-au cam luat mâinile de data asta de pe proza lui Sociu. Nici Daniel Cristea Enache, nici Paul Cernat, nici Marius Chivu, nici Alex Goldis nu au scris despre experimentul-nuvela pe care l-a propus Sociu în 2012, probabil pentru aerul „neserios“ pe care îl poarta cartea. Desi taxat din plin la celelalte doua romane (de altfel, Sociu a avut mereu parte de o receptare eterogena în literatura) si acuzat, în parte, de superficialitate, Sociu nu vine în 2012 cu o migratie spre „proza serioasa“, spre romanul de constructie, ci continua în registrele „pulp“ (dupa cum a fost numit în mai toate cronicile romanul „Combinatia“, de Oana Purice, Bogdan Ghiu, Alex Ciorogar sau A.R. Deleanu). Am început cu un citat din Valentin Derevlean pentru ca mi se pare ca premonitia sa este una reala. Am mai vorbit la un moment dat despre paradoxul românesc al literaturii de consum, unde autorii si-ar pune bazele într-o poveste savuroasa în registre minimaliste si spera la receptare masiva, însa nu exista piata de carte pentru un astfel de gen. Adica, chiar si-n simplitatea clara a rationamentului, un principiu „oferta înaintea cererii“ mi se pare o afacere cel putin riscanta. Si cred ca e prea mult împrumutul acestor schematisme vestice pentru piata de carte româneasca. Cronica de întâmpinare care se loveste de motivul fals al autorului doritor „de succes“ îmi pare deopotriva ca desconsidera luciditatea reala a scriitorului si supraevalueaza posibilitatile editoriale. Deci, afirmatia din debut îmi pare ca rezuma o realitate clara a receptarii literare la noi.
Junk-attitude
Povestea, cum s-a insistat deja, este una destul de speciala pentru registrele romanului românesc. Între Houellebecq (cum bine observa Costi Rogozanu pe coperta a patra) si Ryu Murakami (aici ma refer la povestea-schita si la evenimentul iesit din comun – dorinta de a bate o naratiune a „neîntâmplarilor“), Sociu arata cu adevarat ca un romancier „new-age“. Atât simplificarea discursului, lipsa digresiunilor narative, cât si motivele-bomba literare pe care le propune îl transforma într-unul dintre putinii romancieri ai ultimului deceniu care poate vorbi pe limba noilor curente literare. Minimalismul pare o metoda insuficienta pentru autorul „Urbancoliei“, cu toate ca discutia literara l-a integrat între autorii minimalisti. Asta nu numai datorita subiectului pe care îl testeaza „Combinatia“, ci si sub diversiunea limbajului colocvial. Însa atitudinea junky (care include limbajul) nu poate fi o caracteristica a lui Sociu decât pentru anumite portiuni ale povestii. Necesitatea limbajului dur vine doar în momentele de discutie sociala, în zonele periferice ale civilizatiei, de fapt, între interlopi si pretinsi protestatari, între organizatii extremiste si „fauna urbana“ a Bucurestiului. Însa niciun pic de ostilitate din partea lui Sociu, nici macar atunci când subiectul poate aluneca usor în discutii extraliterare. Pentru ca, desi tema centrala este o problema rasiala (dorinta unei organizatii para-institutionale de a „curata“ strazile de tigani), Sociu o transforma într-o posibilitate narativa si joaca rolul scriitorului neimplicat. Alibiul perfect este dat de faptul ca singurele momente în care personajul principal (desi este destul de cunoscut ca Sociu a renuntat de mult timp la dualitatea sintetica autor model – narator) declama situatia rasiala sunt cele în care trebuie sa se prefaca de dragul integrarii: „– Si eu sunt din Moldova. Am venit de un an, înainte lucram la Iasi, la o editura, tehnoredactor, aveam un job bun, dar m-am mutat aici pentru o gagica, ca mie îmi placea acolo. Ce vreau sa zic e ca nu-mi place deloc Bucurestiul, si asta în primul rând din cauza tiganilor. La noi nu-i lasa chiar asa, de capul lor. La noi în Iasi, vreau sa zic.“. Si „clash“-ul interetnic este motivul principal al cartii. Ea pare sa raspunda la o problematica mult mai înalta decât pot acoperi etichetele „pulp“, „junk“, „minimalism“. Este vorba despre cum poti face ca o organizatie sa lucreze în interesul tau. Motivul initial al organizatiei CRUCEA (de a „purifica“ strazile – în sensul dat de roman) devine – prin câteva miscari inteligente si o poveste fabricata de protagonist – metoda perfecta prin care cuplul central reuseste sa îsi rezolve chestiuni personale. E o trecere de la macro la universul marunt intentional al celor doi, o poveste despre cum naivitatea sociala si extremismul pot servi intereselor imediate ale unui cuplu tânar. Este, de fapt, prin combinarea eficienta a „pulp“-ului cu zona erotica, nostalgica a lui Sociu, reteta perfecta pentru o astfel de poveste, între Hollywood si Cannes sub motto-ul atavist „se poate mosteni genetic complicitatea la crima?“: „M-am întors cu puteri noi. Eram încântat de mine, deja începusem sa leg o poveste, deja faceam calcule cât m-ar costa o traducere în engleza, oare cât de lunga pot s-o fac, oare ce publicatie americana o sa mi-o cumpere si cât o sa-mi dea pe ea, oare cum s-o scriu sa iasa cât mai profi si misto, s-o bea americanii ca pe apa. Trebuia sa scot din baietii astia toate fanteziile lor urâte si sa le transcriu. Sa vada si americanii cum începe iar fascismul în Europa estica, de la baza, de la clasele de jos, ca sa stie, ca poate o sa avem iar nevoie de ei, Doamne, îndrageste-o pe America si dronele ei, sa ne apere, ca niciodata nu ne lasa câcaturile astea în pace, sa mai traim si noi cât mai avem de trait cât de cât ca oamenii“.
Tenacitate schematica
Povestea începe cu un flash-forward. Ne este prezentat traumatic momentul din finalul romanului, uciderea unui interlop, pentru ca apoi sirul evenimential sa fie neîntrerupt. O întâlnire cu membrii unei organizatii rasiste, integrarea în acest grup sub motivul fals al adeziunii ideologice, planul paralel al relatiei cu Diana (iubita care stie de toata aventura si decide, în final, sa-i foloseasca pe extremisti prin intermediul lui „Radu“ pentru a-si ucide varul), povestea fabricata de protagonist cu iubita dependenta de heroina si amantul interlop tigan, iar, în final, „combinatia“ în sine, planul conspirationist. E de observat, chiar si numai prin aceasta însiruire holistica grabita, tenacitatea schematica a lui Sociu. Nicaieri nu risca sa intre în registrele tipologizate si în stereotipuri. Scamatoria prin care o poveste atât de hollywoodiana poate supravietui în roman fara a intra automat în bilantul literaturii de duzina este impecabila: singurul moment de stereotipizare si de cliseu narativ este o poveste inventata (cea cu iubita narcomana si amantul interlop) de care protagonistul se teme mereu ca e prea artificioasa si ca se va da de gol. În rest, autenticitatea pasajelor de „convietuire consensuala“, pline de eroticul „excesiv“, dar bine dozat, este incontestabila. La fel, inserarea în final a pasajelor nostalgice (aproape cartaresciene) exact în mijlocul punctului culminant – uciderea interlopului – fac din „Combinatia“ o lectura echilibrata si surprinzatoare: „Eram la Otopeni, în primul nostru an de dragoste, primul drum cu avionul împreuna. Alergam de la un birou la altul si întrebam de cursa spre Venetia. Pe un panou de informatii scria ca mai sunt 20 de minute pâna la decolare. Nu ne facuseram check-in-ul online si la primul punct de control m-au oprit si m-au trimis acasa. Tu erai afara, beai o cafea, fumai o tigara. Mureai daca nu fumai atunci.s…t Voiam sa stam câteva zile la Padova si câteva plus ultima la Venetia, sa-ti arat bâlciul de acolo, sa ne plimbam si noi romantic pe podulete, printre peretii aia umezi si erotici si aleile alea strâmte si intime din zonele unde nu sunt turisti si nu e nimeni, umbra si apa racoroasa si noi doi lipiti unul de altul si sarutari si cine mai stie ce“.
Auto-anularea romanului în sine prin motivul riscant (acela al rasismului) este atenuat de supra-tema mutilarilor sociale inutile. În spatele unei povesti „cool“ în aparenta se ascunde un romancier talentat, amator de transfuzii poetice: „În Berceniul de vest, jumatatea adormita, de pensionari, a Berceniului s-a auzit deodata „ce-ai facut cu viata mea, mai baiatule?, ai uitat de ochii mei, vagabondule“, vocea aia frumoasa de fata ragusita si îndragostita“. Ce mi se pare ciudat însa este ca tema nu a stârnit pâna acum un scandal mediatic. Se pare ca, dintr-un anumit punct de vedere, literatura a cam iesit din zonele de impact social. Deci, discutiile despre autori comerciali si autori controversati pentru tematica lor par în peisajul literar românesc niste exagerari naive, pe care Sociu – intuiesc eu – nici nu le-a luat în calcul. Nu merita.