Vasile Paraschiv – o constiinta de patrimoniu a românilor

L-am cunoscut pe Vasile Paraschiv (3 aprilie 1928 – 4 februarie 2011) mai intâi din „Jurnalele“ lui Paul Goma si din corespondenta cu scriitorul exilat la Paris. La inceputul anilor 2000, l-am cunoscut pe viu, insotit de doamna sa – Luiza, la simpozioanele Asociatiei „15 noiembrie 1987 Brasov“. Ulterior, ne-am tot vazut pentru a lucra la memoriile sale, pe care le-am ingrijit la Curtea Veche.

In 1968, când a iesit din Partidul Comunist si a inceput sa se lupte pentru normalitate, nu ma nascusem. Pâna in 1977 – când implinisem 8 ani –, avusese deja serios de a face cu Securitatea si cu indiferenta semenilor. Vasile Paraschiv nu face parte nici din amintirile mele legate de anii 1978 – vizita lui in Franta, 1979 – Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România sau de sfârstiul anilor 1970 si de anii 1980, când una-doua era batut, rapit, internat cu forta in azilele psihiatrice (chiar si in 1989, inainte de marea lovitura de stat, a fost internat la Voila-Câmpina). In 1983 am intrat la liceu, plecasem de acasa, unde tata asculta Europa Libera si Vocea Americii la un aparat de radio (cumparat din prima obtinuta de mama de la protectorul nostru stat socialist, pentru ca nascuse al treilea copil – adica pe mine). Asadar, ma rupsesem de mediul rural, oarecum linistit, in care un om simplu – tata –, transforma pentru o vreme bucataria intr-un spatiu al sperantei. Totusi, din perioada aceea imi razbat in memorie, mai mult afectiva, glasul Regelui Mihai, vocea inconfundabila a Monicai Lovinescu si, desigur, acordurile muzicale atât de reverberante ale Actualitatii Românesti. Uneori poate fi interesanta legatura intre lucruri aparent minore si diferite: cum un copil nedorit, venit pe lume sub obligativitatea Decretului nr. 770 din 1966, avea sa aleaga sa studieze comunismul peste douazeci de ani, intre altele, pentru ca avusese o copilarie destul de trista si cu lipsuri. Dar, mai ales, pentru ca tatal i-a alimentat in permanenta un spirit de revolta interioara, de dreptate minimala intr-un spatiu al nedreptatii totale.
Detaliile autobiografice pot veni in sprijinul intelegerii integrate unei epoci, iar in ce priveste comunismul (românesc) si memoria lui avem totul de limpezit si de asumat.
Vasile Paraschiv este o particica puternica de lumina in aceasta tabula rasa, o lumina cu atât mai importanta cu cât conformismul si amnezia au fost cultivate cu osârdie de cvasi-majoritatea românilor. Fie din comoditate pur si simplu, fie din proiect pseudocultural. Din oamenii supusi experimentului reeducarii generalizate prin mutatii psihoculturale, dupa 1945, indeosebi dupa 1948, s-a nascut generatia mea – gata anesteziata impotriva normalitatii. Conformismul si amnezia se sprijina intotdeauna pe frica si lasitate, pe dorinta meschina de a fi „in rândul lumii“ si chiar deasupra ei, cu orice pret. Sigur ca acestea sunt, mai mult sau mai putin, asertiuni cu caracter general. Pe care nu le-am putea formula daca nu am avea si contraexemple de referinta. Dar amnezia generatiei mele este una mostenita, aproape genetic, nu una alimentata de noi insine, ci de parintii nostri.
Stiind câte sute de mii de oameni au avut de a face direct cu teroarea practicata de regimul comunist prin intermediul Securitatii, Militiei, Procuraturii etc., câti au ajuns in puscariile politice si in coloniile de munca fortata, câti au fost deportati, câti executati etc. etc. ne intrebam, pe buna dreptate, de ce s-a tocit atât de mult simtul de conservare al demnitatii individuale si nationale. De ce, având atâtea exemple de rezistenta adevarata, flacara memoriei colective a fost stinsa in cele din urma de alergatura bezmetica dupa supravietuirea biologica. De ce intelectualii nostri – adica acei oameni mai mult sau mai putin instruiti in scoli superioare, dar inzestrati de la bunul Dumnezeu cu minte si capacitate de discernamânt, chemati sa fie indrumatorii concetatenilor lor, nu si-au luat misiunea in serios. De ce aceasta discrepanta nefasta, adânca, jenanta, umilitoare, intre realitatea istorica-umana si scenariile postdecembriste ale unei asa-zise rezistente pe multiple paliere? O rezistenta de vorbe postfactum. Intelectualitatea noastra – cu exceptiile rare ce pot fi documentate –, s-a inghesuit la ascensiune profesionala, trai comod si onoruri. Inainte si dupa, la fel. Diferenta o constituie un comportament mai apasat interesat dupa 1989, si asta datorita unui mediu – sa-l numim politic –, in care a disparut frica de Securitate. Desi ne-am fi asteptat ca macar spaima de aflarea trecutului colaborationist in cazul unora sa mai separe apele, cât de cât. Daca rusine nu le-a fost niciodata! Insa, iata, decembrie 1989 a inlaturat acest impas: frica de Securitate, aceasta masinarie care a functionat din plin, in ciuda neajunsurilor sale. Si pe care Paul Goma a numit-o Raul Absolut. O spaima convertita pervers in (auto)cultul martiriului. Oricine poate ceda presiunilor, santajului, fricii. Toti suntem oameni. Insa nu mai are nicio scuza acela care a semnat pactul cu diavolul daca in continuare tace neincercând sa-si ispaseasca greselile prin recunoasterea lor.
Intrebarea subsecventa este: daca am avut o rezistenta atât de bine articulata cultural, social, religios – precum ne persuadeaza intelectualii nostri cei mai mediatizati –, cum de ne prezentam azi ca o multime dezintegrata de amnezici, de confuzi, de manipulabili? Si cum putem explica existenta uimitoare a unui om ca Vasile Paraschiv, fragilitatea razbatatoare a unei Doina Cornea, puterea unui Calciu-Dumitreasa, curajul unui Radu Filipescu (inchisi amândoi in anii 1980 in temuta inchisoare Aiud?) intr-un ocean tacut la suprafata, mocnind de frustrari in adânc? Ei de ce nu au „rezistat“ ca toata lumea româneasca, mai ales dupa strivirea Miscarii Goma, a revoltei minerilor din Valea Jiului, a SLOMR, mai târziu a revoltei muncitorilor de la Brasov? Acestea sunt intrebarile la care trebuie sa raspunda intelectualii nostri, pe intelesul românilor de toata speta.
Un exemplu „minor“ de confuzie semanata candid: Bedros Horasangian ii „atrage atentia“ lui Andrei Plesu „ca Nicu Steinhardt nu a avut hârtie si creion la mititica sa scrie acolo «Jurnalul fericirii», cum a afirmat senin domnia sa in dialogul televizat cu Gabriel Liiceanu, din emisiunea «50 de minute cu Plesu si Liiceanu» (TVR 1, duminica, 23 ianuarie). Poate am inteles noi gresit, sa zicem. Totusi, e bine de stiut ca l-a scris ulterior iesirii de la pârnaie, manuscrisul a fost confiscat de baietii cu ochi albastri si rescris apoi, din memorie, de acel fantast gânditor si monah român. (…) Nu de altceva, dar emisiunea de pe TVR 1 a patruns si acolo unde nu au ajuns si cartile lui N. Steinhardt“ 1. Am toata increderea ca Dl Horasangian nu fabuleaza intr-un text public. Recent, l-am vazut pe Dl Andrei Plesu la emisiunea de pe TVR Cultural realizata de criticul Daniel Cristea-Enache („Literatura azi“), emisiune in care filozoful si eseistul a tinut un discurs, altfel, admirabil, despre cât de naivi, in eroare etc. sunt aceia care considera ca se putea rezista pe vremea comunismului, altfel decât… nerezistând sau altfel decât au facut-o domnia sa si grupul din care facea parte. Nu am retinut cuvintele, dar aceasta era ideea, in contextul grupului de la Paltinis. „Ochiul magic“ al Cronicarului de la „România literara“ le ridica celor „doi mari intelectuali români“ mingea la fileu: „Duminica seara, la ora de vârf, am avut placuta surpriza sa-i vedem si sa-i ascultam pe Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. A fost o incântare sa-i urmarim pe acesti doi mari intelectuali români dialogând despre speranta in dimensiunea ei mundana, dar si in cea spirituala, legata de nevazut. Iar aceasta Românie reprezentata de Plesu si Liiceanu, adusa pe ecranele televizoarelor, este o Românie normala, civilizata, plina de stralucire a mintii, o Românie in care se recunoaste si Cronicarul si multi asemenea lui, ce se simt ultragiati când asista la nesfârsita parada de non-valori/«vedete» pe care le promoveaza zi de zi televiziunile noastre“2. Nu, N. Steinhardt nu si-a „scris in puscarie «Jurnalul fericirii»“, carcera comunista nu a fost club de culturalizare. Eventual, de reeducare, dar Steinhardt nu a trecut pe acolo. In schimb, l-a trait direct pe Dumnezeu, la Jilava, unde s-a crestinat. Asa cum Vasile Paraschiv si-a trait deznadejdea, disperarea, chinurile, durerile fizice cauzate de batai etc. etc. – pe viu, nu perorând despre ele. Fara sa fi avut parte de o strângere tacuta si prieteneasca in brate, din care sa fi simtit ca nu e, totusi, singur. Asta propunea Andrei Plesu ca remediu pentru disperare: ajutor material sau, macar, o strângere in brate. Nu sfaturi si perle de incurajare.
Cât de absorbiti au fost românii, strânsi de pe la treburile lor, in vietile lor dirijate de „ratiunile“ crizei, chiar intr-o zi de duminica, de discutia pretioasa dintre cei doi intelectuali ar fi greu de spus. Literatului de la „România literara“, ascuns sub marca anonimizatoare Cronicarul, ii pare ca ar fi vorba despre o „Românie normala, civilizata, plina de stralucire a mintii“. Noua, stiind ca mâine va fi inmormântat Vasile Paraschiv – un exemplu autentic de om normal, dar considerat pe la colturi de catre intelighenti un soi de nebun –, ne pare un teatru de fite. Discrepanta e cu atât mai vizibila cu cât Paraschiv, prezent printre „numeroase personalitati“ la ceremonia de decernare a „inaltelor“ distinctii de catre presedintele Traian Basescu, a fost singurul care a refuzat „Steaua României“. Ceea ce nu au facut actorii Radu Beligan, Gheorghe Dinica, Marin Moraru, poeta Ana Blandiana, istoricii Serban Papacostea (fost detinut politic) si Andrei Pippidi, criticul Nicolae Manolescu sau regizorul Lucian Pintilie. Au fost tare rusinati si peste poate de uimiti (imi amintesc imaginile vazute la televizor). Le era rusine de rusinea lui Vasile Paraschiv, cum spune poporul… Schimbând perspectiva, singurul netitrat din sala de festivitati de la Cotroceni le-a tras o palma usturatoare, atât inaltilor oameni de cultura, cât si presedintelui comunist, transformat peste noapte in cavalerul dreptatii anticomuniste. Semn ca vanitatea si competentele profesionale nu tin loc de statura morala. Lui Paraschiv nu i-a fost nici rusine si nici frica sa fie considerat nebun (zeci de ani pâna in 1989) si dupa, mai ales dupa acest moment antologic petrecut la
1 decembrie 2008, de Ziua nationala a României. Dupa cum nu i-a fost când a facut atâtea drumuri la Bucuresti, uneori insotit de fetita lui – Maria-Luiza, pentru a semna Scrisoarea Goma, in 1977, dar si pentru a se interesa de soarta familiei Goma, care era asediata de Securitate. In timp ce scriitorii si intelectualii se dadeau la fund, ca nu cumva sa fie asociati cu Paul Goma, unii dintre ei colportând dezinformari plasate de Securitate. Nu i-a fost nici in 1978: „La 30 aprilie 1978 pe când ma intorceam acasa cu trenul de la Paris, la granita Curtici am fost dat jos cu forta de catre organele Ministerului de Interne si urcat tot cu forta in altul, care mergea in sens invers, spre Viena. Asa am fost eu, cetatean român, expulzat si dat afara din România, de catre activistii statului si partidului din Ministerul de Interne, in mod abuziv, fara nici un temei legal, fara nici o explicatie, fara bilet de tren, fara bani in buzunar, fara adapost si fara mijloace de existenta, pentru motivul ca am vorbit liber si am spus adevarul la Paris“. Ar fi potrivit sa ne amintim ce faceau intelectualii care „scapau“ in excursii in Europa occidentala…
Desi era bolnav de grija celor trei copii, a sotiei, a soacrei vârstnice, Vasile Paraschiv nu a dat inapoi niciodata, normalitatea lui a fost mai puternica. Esenta umanitatii lui, pentru care, in tara orbilor, a ajuns la balamuc de atâtea ori, a invins. De fiecare data a iesit si mai hotarât sa nu cedeze, in ciuda Partidului si Securitatii, tocmai pentru ca nu era nebun. Iar familia lui l-a iubit si l-a sustinut neconditionat.
Vasile Paraschiv, chiar tremurând de frica, nu s-a temut niciodata si nu i-a fost rusine niciodata. Pâna in clipa in care a murit. Normalitatea lui ramâne intreaga si fara onorurile statului român, pentru ca el constituie o constiinta de patrimoniu a noastra. Este valabil pentru toti aceia, putini, care privesc vremurile de sus, si nu sub povara lor.
Fie-i tarâna usoara, Dumnezeu sa-l odihneasca, in sfârsit!
7 februarie 2011

Note:
1) Bedros Horasangian, Unire cu huiduieli, „Observator cultural“, Nr. 561, 04.02.2011.
2) „Romania literara“, nr. 4/ 2011.