Varful clasei de mijloc: „Marti, dupa Craciun“ de Radu Muntean

Ceea ce „Boogie“ a facut evident pentru toata lumea si „Felicia, înainte de toate“ a confirmat, „Marti dupa Craciun“ consacra, anume adevarul ca regizorii tineri nu pot fi pusi cu totii în aceeasi oala si ca filmele pe care ei le fac sunt, din multiple perspective, fundamental diferite. Într-un fel se exprima personajele lui „Marfa si banii“, cu totul altfel vorbesc Paul (Mimi Branescu) si Raluca (Maria Popistasu) în ultimul film al lui Radu Muntean. Într-un fel e filmat „4, 3, 2“, cu totul altfel sunt surprinse unele segmente din „Amintiri din Epoca de Aur“. Pe scurt, infamul mizerabilism pe care foarte multi îl acuza exista mai mult în mintea celor care-l demasca decât în filmele pe care aceiasi detractori le vad, iar în exemplele citate nu exista nicicum.

Daca în filmele românesti ale regizorilor tineri deranjeaza ceva, acel ceva se gaseste mai degraba în diferentele dintre modul în care acestia vad cinema-ul si felul în care întelegeau sa faca film predecesorii lor din anii ’70 si ’80. Altfel spus, problema nu ar fi ca Mungiu, Puiu, Muntean, Porumboiu si colegii lor de generatie nu se pricep la ceea ce fac, ci ca ceea ce fac ei difera de ceea ce se putea vedea în filmele de altadata. Aceasta comparatie nu numai ca nu se sustine, dar lupta este prin excelenta inegala.
Productiile cu succes de casa din perioada comunista au beneficiat copios de pe urma unui sistem de distributie fundamental diferit. scolile si fabricile nu mai sunt obligate astazi sa cumpere abonamente la cinema. Filmele românesti de atunci nu întâmpinau concurenta hollywoodiana de acum (filmele americane proiectate erau putine, cuminti si apareau cu ani buni de întârziere) sau a noilor media. În sfârsit, difuzarile si redifuzarile, la orice ora si pe aproape toate canalele TV generaliste, au facut ca vorbele de duh ale comisarului Moldovan sa fie la fel de cunoscute ca „Tatal nostru“. Pentru ca „Marfa si banii“ sa egaleze în faima „Revansa“, sa zicem, ar trebui sa mai treaca zeci de ani, iar posturile românesti sa arate un interes similar în a-l programa si reprograma (nu e cazul).
Nimic e mai mult decât ceva
Un ultim, dar poate cel mai invocat paravan dupa care nostalgicii se ascund atunci când îsi afirma aversiunea fata de filmele românesti noi este asa-numita „lipsa a actiunii“. În interiorul unei logici care pune semnul egalitatii între intriga si valoare, numarul de cuvinte în care un scenariu poate fi sintetizat reprezinta o calitate cardinala. „Despre ce e?“, întrebarea asta o auzim tot timpul când vine vorba despre un film sau altul. Daca raspunsul e vag, filmul e prost pentru cel care pune întrebarea.
În „Moartea domnului Lazarescu“, protagonistul e plimbat de la un spital la altul si în cele din urma moare. În afara de a zacea (în fotoliu sau pe targa), mare lucru nu face. Cu totul altfel stau lucrurile în „Mihai Viteazul“. Atunci când nu se lupta (si se tot lupta, mor ceva turci de barda domnitorului), titularul rolului principal face o gramada de drumuri (sa strânga bani, sa obtina domnia, sa semneze tratate etc.). Adica, între un discurs cu învataminte patriotice si altul, se zbate ceva.
Daca „Marti, dupa Craciun“ e un film excelent, aceasta se datoreaza poate si faptului ca, în el, „nu se întâmpla nimic“. Acest nimic face din filmul lui Muntean o aventura mai palpitanta decât orice batalie, reala sau coregrafiata, care a avut loc vreodata.
„Boogie“, partea a doua
Casatorit si tata al unui copil, Paul (Mimi Branescu) se îndragosteste de Raluca (Maria Popistasu). Timp de o ora si jumatate cât dureaza filmul, protagonistul oscileaza între a pastra aparentele, adica a amâna cât de mult poate momentul confruntarii, cerut cu din ce în ce mai multa insistenta de Raluca, si a-si complica existenta, dând cartile pe fata. Aceasta ezitare îl obliga la tot felul de compromisuri si îl pune în cel putin o situatie-limita. Din acest punct de vedere, filmul contemporan de familie al lui Radu Muntean nu e cu nimic mai prejos de un thriller.
Desi n-are nici o vina, Paul e vinovat. Desi încearca sa previna întâlnirea dintre sotia si amanta sa, nu poate face nimic. Raluca e stomatologul fiicei sale, în cadrul acestei conventii nu exista nici un motiv plauzibil pentru care cei patru (familia si profesionistul) sa nu se întâlneasca. Rolurile pe care le joaca se saboteaza reciproc (amanta îl face sa-si neglijeze familia si invers) si sunt pe cale sa se anihileze reciproc, renuntarea la un rol în favoarea celuilalt fiind doar o chestiune de timp. Asa ca Paul asteapta.
Altfel spus, nu face mai nimic. E purtat de colo colo de datoriile sale de tata, sot si amant, care nu sunt putine. Prin jocul impecabil al lui Branescu, Popistasu si Oprisor, mai exact prin lipsa de stridente din jocul celor trei, momentele de maxima tensiune pot trece pe lânga membrii mai putin rabdatori ai publicului. La „Anonimul“, nelinistea unui spectator era ca nu întelesese daca filmul aproba sau nu chestiunea adulterului. Cum pot fi altfel decât condamnabile actiunile sotului infidel, l-a întrebat el pe scenaristul Alexandru Baciu.
Daca însa poti întelege asemenea momente desi nu le-ai trait (sau daca le poti întelege fara sa le judeci), atunci nimicul din viata lui Paul e unul si acelasi cu nimicul vietii noastre de zi cu zi si e un nimic absolut senzational.