Valorile societatii românesti

Constituirea si desavârsirea României moderne a avut loc in cursul a aproape un secol. Daca in faza initiala, cu câteva  decenii  inainte de momentul formarii statului national, noile elite proveneau cu precadere din rândurile tinerilor boieri, acestora li se vor alatura  progresiv reprezentanti ai paturilor mijlocii. Treptat au reusit apoi sa fie cuprinsi  intre valorile natiunii si tineri tarani inzestrati, chiar daca intr-un numar redus la inceput.

Distrugerea elitelor
Legea instructiunii publice din 1864 si mai ales legile lui Spiru Haret, ca si marile rasturnari  care au avut loc la sfârsitul Primului Razboi Mondial, când  s-a realizat cea mai  mare reforma agrara din istoria tarii  (peste sase milioane de hectare fiind distribuite taranilor si mai ales ostasilor intorsi de pe front) si s-a introdus sufragiul universal, au creat conditii favorizante pentru accentuarea cuprinderii elementelor valoroase din  toate straturile sociale intre  elite. Desi nu cu prea multa inlesnire,  deoarece situatia economica reprezenta o frâna pentru multi, prin  intermediul unor burse de stat acordate celor mai inzestrati, cei  mai buni tineri din  toate straturile sociale, inclusiv  cei nevoiasi, au fost cuprinsi in rândul elitelor. S-a ajuns astfel ca in perioada interbelica sa fiinteze o intelectualitate rezultata din  toate straturile sociale,  care se gasea la nivelul tarilor inaintate.
Dar la mijlocul anilor 40 ai veacului al XIX-lea, cursul firesc al procesului a fost  oprit si totul a fost rasturnat. Una dintre consecintele cele mai grave le-a reprezentat distrugerea in buna parte a elitelor care se constituisera intr-un  proces laborios. Inlaturati din functii, supusi represiunii prin lagare si inchisori, pierzându-si starea materiala si alungati la marginea societatii, cei care intruchipasera valorile natiunii s-au vazut in cea mai mare parte aruncati in afara proceselor istorice ce aveau loc.
Un exemplu concret l-a reprezentat Academia Româna,  „nationalizata“ si inglobata printre institutiile statului pentru a putea fi nemijlocit controlata – situatie din care n-a iesit pe deplin nici astazi! Ea si-a vazut totodata rândurile epurate, fiind lovite mai ales Sectia Literara si cea Istorica. Au fost eliminati din cea dintâi: Petre Antonescu, Lucian Blaga, Ion Alexandru Bratescu-Voinesti, Theodor Capidan, Dimitrie Caracostea, Stefan Ciobanu, Ion  Petrovici, Sextil Puscariu si Constantin Radulescu-Motru, iar in cea de-a doua epurarea a fost si mai radicala. Din 16 membri activi existenti la 8 iunie 1948 n-au  mai fost pastrati decât doi, respectiv George Murnu si Andrei Radulescu,  pâna atunci presedinte al inaltului for! Au fost eliminati istoricii Nicolae Banescu, Gheorghe Bratianu, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Ioan  Lupas, preotul Nicolae Popescu si generalul Radu R. Rosetti, geograful Simion  Mehedinti, sociologul Dimitrie Gusti,  episcopul Nicolae Colan, juristul Alexandru Costin si filosoful P. P. Negulescu. In mare masura, membrii Sectiei Stiintifice au fost mentinuti in Academie, dar unii dintre ei  n-au mai fost cuprinsi in rândurile ei; printre acestia, Vasilescu-Karpen, Horia Hulubei, Gheorghe Ionescu-Sisesti si Constantin Motas, care vor fi insa reintegrati, peste câtiva ani, spre deosebire de membrii sectiilor umaniste. Ar mai trebui adaugat ca multi dintre acesti intelectuali de elita aveau sa cunoasca si inchisoarea, unii dintre ei  pierzându-si si viata in detentie (Gheorghe Bratianu si Alexandru Lapedatu).
Criza învatamântului superior
Invatamântul superior a fost si el vaduvit de cadrele sale cele mai de seama, mai ales din  domeniul stiintelor umane. Valorile culturale  au fost alungate sau, in cazul ceva mai bun, deplasate in cercetare  pe functii marginale. Au aparut, in schimb, aproape in toate domeniile, pseudo-specialisti, numiti pe criterii politice si care au fost grabnic promovati. Ierarhia s-a rasturnat. Multe din adevaratele valori zaceau in inchisori, ajunsesera sa munceasca in  alte directii pentru a-si câstiga existenta sau, in ipoteza cea mai buna, indeplineau roluri subordonate, cu teama zilnica a „eliberarii“ lor din   functie.
Dupa moartea lui Stalin, a avut loc un prim „dezghet“, impus evident si de necesitatile practice ale regimului. Marile valori din domeniul stiintelor exacte au fost repuse la locurile care li se cuveneau, dar si in domeniul stiintelor umane a inceput sa se tina seama de o parte  din  vechile elite, folosite  in cercetare. „Iertarea“ a fost acordata si unor scriitori ai „vechiului regim“, exemplul lui Tudor Arghezi fiind cel mai edificator. Dar de aceeasi ingaduinta nu au beneficiat cei formati in  anii dinainte de 1948 si care totodata nu ajunsesera sa se afirme la parametrii necesari pentru a strabate barajul  propriului lor „dosar nesanatos“; multi dintre acestia aveau sa se piarda ei insisi si aveau sa fie pierduti in hatisul  unor activitati minore. Atunci când, la mijlocul anilor saizeci, a avut loc „o cotitura“, recuperarea lor n-a putut avea loc totdeauna.
Dar, treptat, s-au format tineri intr-o atmosfera mai degajata de constrângeri ideologice si de absurd, in spiritul  declaratiei din  aprilie 1964, a unei politici de independenta  si a momentului culminant din august 1968. Fara indoiala, constrângerile ideologice  au fiintat mai departe, dar cel putin  o perioada mult atenuate fata de anii 50. Totodata cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu era inca departe de faza acuta si absurda a anilor 80. Mai trebuie adaugat ca scoala româneasca reusise sa treaca prin incercarile la care fusese supusa. Si in aceasta privinta fusese regasit un  echilibru si absolventii invatamântului românesc se dovedeau a fi competitivi când ajungeau dincolo de hotare. Chiar interferate nefericit de activisti si de criterii de partid, România isi redobândise elite reale si competitive.
Atunci când  criza economica, dar si politica – cu acuitate mai ales la inceputul anilor 80 – a lovit România, erau formate numeroase  cadre in variate domenii. Fara indoiala ca le lipsea afirmarea externa, relatiile din afara fiind oprite sau frânate, dar numaidecât dupa marea rasturnare din decembrie 1989 multe dintre ele se vor dovedi in mare masura capabile sa se integreze si chiar unele sa se afirme in spatiul  european  si chiar mondial.
Revolutionari si
pseudorevolutionari
Facând un  bilant, daca n-ar fi avut loc ocuparea tarii si abandonarea ei in sfera sovietica, daca si cadrele „vechiului regim“ si-ar fi continuat existenta, este lipsit de indoiala ca ascensiunea României ar fi continuat, ea n-ar fi fost sortita la aproape o jumatate de secol de regim totalitar si  n-ar fi fost condamnata sa execute operatiile de „recuperare“ euro-atlantica din ultimele decenii, pentru a redobândi locul important pe care l-a ocupat in Europa interbelica.
Când a venit marea cotitura din  decembrie 1989,   nu cei  mai buni au ajuns in fruntea procesului de refacere si reinnoire. Au aparut revolutionari indrituiti, dar mult mai multi pseudo-revolutionari, au aparut si multi „descurcareti“ si libertatea a avut si urmari negative. Aparent, a fiintat acum posibilitatea unei  masive formari si promovari sociale, in fapt  coruptia si impostura si-au aratat coltii. Inflatia de universitati private, dintre care  numai câteva si-au justificat pozitiv  existenta, inflatia de titluri de profesori, inflatia de titluri de doctori  ne apasa existenta si frâneaza o reala dezvoltare pozitiva. Daca in secolul XIX un tânar sarac, dar realmente inzestrat, avea perspectiva  unei ascensiuni, astazi lucrul este aproape imposibil, tot asa cum imensa majoritate a cuplurilor tinere nu pot decât visa la o casa, dar cu mult mai putin a o realiza!
Grava este si continua hemoragie  de tineri valorosi. Nu s-a reusit ca „legatura cu pamântul“ sa fie mentinuta. Mii de tineri au invatat  in trecut dincolo de hotare, dar, cu foarte putine exceptii, ei se reintorceau. Astazi, acesti tineri nu gasesc locuri de munca corespunzatoare, dar nici n-au fost crescuti de societate, de scoala si de familie cu constiinta unei datorii pe care, chiar prin originea si nasterea lor, au contractat-o fata de o patrie si fata de conationalii lor. Una dintre putinele avutii pe care le mai avem  este inteligenta româneasca, este pacat ca nici pe aceasta nu ne aratam capabili de a o pastra!
Nu a fost gasita nici formula cea mai potrivita pentru formarea noilor elite. Accentul se pune cu precadere pe stiintele exacte, pe matematica si pe atât de utila informatica, dar disciplinele umaniste sunt marginalizate. Nu se tine sema de rolul formativ ca oameni, ca cetateni si ca români al unora dintre acestea.  Oricare ar fi intentiile de specializare  ale  unui tânar, sunt unele discipline  care nu pot lipsi din pregatirea sa: limba româna, istoria si geografia. Se constata si o coborâre a stachetei, o tendinta de simplificare si de reducere  a eforturilor. Fara indoiala, orice ameliorare este oportuna si benefica, dar nu cu sacrificiul calitatii. De ce elevii de astazi ar trebui sa invete mai putin decât cei de ieri ? De ce fiinteaza tendinta reducerii cunostintelor si a unor formari unilaterale, când, in  realitate, tocmai progresele tehnice realizate  – in primul rând, computerul! – usureaza insusirea de cunostinte? De ce generatii intregi au invatat fara meditatii ori solicitându-le numai in cazuri extreme, iar astazi asistam la o generalizare ingrijoratoare, care creeaza si discriminari fata de elevii lipsiti de mijloacele materiale adecvate?
Absenta modelelor
Ne lipseste si cultivarea modelelor. Majoritatea celor care sunt propuse de mass media tinerilor sunt departe de a  corespunde. Cântaretii, vedetele de muzica usoara, asa-zisa „lume buna“ a zilelor noastre sunt persoane foarte onorabile si simpatice, dar tinerii au nevoie de modele de o alta factura, care pot fi gasite in trecut, dar mai ales in contemporaneitate, oameni care contribuie cu stiinta, talentul si daruirea lor la mersul inainte al societatii, dintre care unii vor ramâne modele si pentru viitorime. Dar pe acestia mass media noastra nu-i prezinta, nu-i are in vedere, abia ii mentioneaza sau ii ignora pe nedrept. Si este vorba tocmai de cei care, intr-o lume confruntata cu probleme, cu greutati, chiar cu esecuri,  au reusit si reusesc sa infrunte  insurmontabilul sau greu surmontabilul si sa fie exemple optimizante pentru ceilalti.
Avem nevoie de elite care sa ne asigure mersul inainte, in asa fel incât România sa-si ocupe locul care i se cuvine in marea familie a popoarelor lumii. Lipsita de valori intr-un numar corespunzator, o societate este condamnata stagnarii, daca nu chiar regresului. Societatea româneasca nu merita insa aceasta soarta si ea are pe deplin  capacitatile necesare, fie si latente, de a darui propriei natiuni, dar si umanitatii remarcabile valori!