Întrebarea ar putea fi luată cu o anumită circumspecţie, pe cât de retorică, pe atât de derutantă. Mă gândesc la presupunerea celor care pun incertitudinea de mai sus pe felul de a fi, capricios, al marelui contestatar al Noului Val, rămas neschimbat şi la 83 de ani. Voind să dea un răspuns la o asemenea curiozitate – insistentă, dar evident pe deplin justificată –, Thierry Frémaux încerca să contureze o asigurare protocolară, venind din partea celui mai autorizat om în materie de organizare a festivalului. Realizatorul a promis, preciza delegatul general la conferinţa de presă pariziană din 17 aprilie 2014, când s-a anunţat lista lungmetrajelor concurente la Palme d’Or. Dar, adăuga el, cu un surâs în colţul buzelor: „Când e vorba de Jean-Luc, aceasta nu înseamnă nimic“.
Omul şi opera fac un tot în cazul lui Godard. Autorul este asemenea filmelor sale: circumspect, iconoclast, imprevizibil, preocupat de esenţe, şi nu de aparenţa mondenă a lucrurilor. Apoi, trecutul lui, de oriunde l-am privi, arată că este o personalitate cu care nu te poţi juca, deşi, pentru el, jocul cu estetica şi istoria filmului universal reprezintă o regulă de creaţie. Îl putem evoca într-o serie de ipostaze mai mult decât concludente. Desigur, cinefilii au încă în memorie imaginea regizorului agăţat de cortina festivalului în 1968, când ediţia a fost într-adevăr blocată de furia tinerilor, revoltaţi, între altele, de faptul că Henri Langlois fusese alungat din fruntea Cinematecii Franceze. Apropiindu-ne în timp, să menţionăm că promisese o participare la festival şi în 2010, cu ocazia proiectării ultimului său titlu de atunci, Film Socialisme, inclus în secţiunea paralelă „Un certain regard”. De nouă ani nu mai intrase în atenţia Cannes-ului, de la Eloge de l’amour (2001), dar, de venit, nu a venit nici în 2010. Invocase o problemă de sănătate la un picior, ceea ce a stârnit unele şuşoteli. Depeşa scrisă de mână pe care i-o trimisese atunci aceluiaşi Thierry Frémaux ascundea mai multă ironie decât orice altceva. Din cauza unor probleme de tip grec, nota el, nu voi putea fi disponibil pentru Cannes. Cu festivalul, continua pe un ton şi mai acid, voi merge până la moarte, dar nu voi face nici un pas mai mult.
Godard, un artist al ideilor
de tot felul
În primul rând ar fi de luat în seamă, cum sugeram, structura novatoare a discursului său cinematografic. În ansamblu, de la debut până astăzi. Nu deschid aici o paranteză din simplul fapt că ne-ar ocupa un spaţiu prea larg. Voi menţiona doar că filmul ales să-l reprezinte în 2014 are el însuşi un titlu ce ar trebui să ne pună pe gânduri – Adieu au langage.
Marea întoarcere, mult aşteptată altminteri, a lui Jean-Luc se face cu un film de numai o oră şi zece minute. Şi-a ales, ochi de elveţian, un distribuitor de clasă superinternaţională – Wild Bunch –, iar promovarea în avans a avut grijă să o calculeze în datele maximei ambiguităţi: un video cu o femeie măritată, un celibatar, un câine migrând de la sat la oraş. Femeia spune că moare. Celibatarul îi admiră goliciunea, iar cadrele cu plimbăreţul şi prea energicul exemplar canin ne împing într-o idolatrie dubioasă. Godard nu e omul care să se sfiiască de prejudecăţi, doar că, la el, acestea se asociază cu inteligenţa trufaşă. Să spui hotărât adio limbajului, pe când alţii se chinuie să declare protocolar goodbye cinema, spre a saluta, cu suspectă precauţie, cinefilia, în era tot mai fărâmiţată şi mai incoerentă a digitalului, reprezintă nu doar un simplu gest de reflecţie teoretică, ci şi o atitudine alarmantă, dacă ne gândim că vine din partea unui ilustru reprezentant al iconoclastiei cinematografice. Nu a avut, însă, loc de întors, aşa că a trebuit să se acomodeze cu mijloacele noii tehnice, proprii 3D-ului.
Cannes-ul acestui an este văzut de unii şi prin prisma diferenţelor de vârstă. Celebrul Godard, aflat la al treizeci şi nouãlea film, se dovedeşte la fel de incitant la 83 de ani, fără a depăşi ca număr de ani performanţa matusalemicului portughez Manoel de Oliveira, demn sub acest aspect de Cartea Recordurilor. Godard ne lasă fără glas, în vreme ce montrealezul Xavier Dolan propune, la cei 25 de ani ai săi, ceva mai temperat de astă dată, cu mai puţină adrenalină, filmul Mommy. Deţinător, totuşi, al unei impresionante filmografii (e la al cincilea film, titlul şi anul). Debutase pe cont propriu, pe când ne propunea un traseu al emoţiei filiale într-o variantă destul de zgomotoasă. Şoca o lume întreagă cu Am ucis-o pe mama, programat la Quinzaine. Între timp, se zice că s-ar mai fi cuminţit, doar a trecut ceva vreme de la majorat. Mai sus numitul Mommy, filmul lui de acum, ţine să sublinieze bunele relaţii cu mama, altminteri funcţionară în sistemul Educaţiei Naţionale Canadiene. Imberbul incorigibil de altădată ţine să ne asigure că a ieşit din sfera autobiograficului.
Ediţia 2014 are, desigur, şi alte puncte de atracţie. Vin din nou greii Cannes-ului. Nici nu ştiu cu care să încep. Ar trebui să-i menţionez, la început, pe Fraţii Dardenne, Jean-Pierre şi Luc. Două zile, două nopţi se intitulează noul lor film, şi iată că nu mai este o cronică jurnalieră, ci, curiozitate crescândă, surpriză… Pur şi simplu, un western în manieră belgiană. Vor bate ei recordul numeric Palme d’Or spre a deveni primii deţinători de trei asemenea trofee? Răsfăţatul de acum doi ani, Michel Hazanavicius, revine cu The Search, poveste plasată în perimetrul războiului din Cecenia, cu Annette Bening şi Bérénice Bejo capete de afiş. Un alt francez, Olivier Assayas, o readuce la Cannes, în Sils Maria, pe graţioasa şi totodată placida Juliette Binoche, alături de Kristen Stewart. O altă actriţă de efect, Léa Seydoux, deţinătoare a rolului principal din filmul premiat anul trecut cu Palme d’Or, revine pe Croazetă în Saint Laurent semnat de Bertrand Bonello. Revin, de asemenea, iată, cei doi canadieni aplaudaţi şi premiaţi aproape de fiecare dată la Cannes, David Cronenberg şi Atom Egoyan. Nord-americanul Tommy Lee Jones are susţinerea unui producător şi regizor cu faimă franceză şi internaţională – Luc Besson. Sunt din nou prezenţi cei doi cineaşti englezi de clasă şi de casă canneză: Mike Leigh şi Ken Loach.
Lista e mai lungă şi, ca de obicei, în creştere sau, cine ştie, doar în aşteptare. S-a vorbit despre 17 filme, dar se pare că numărul lor va creşte până spre 19, deşi, la recenta anunţare a completului de juraţi, s-a precizat un număr de 18 titluri. Regăsim pe afiş un african cu nume, Abderrahmane Sissako, dar şi un rus, Andrei Zviaghinţev.
Nici un român, din păcate, în această principală secţiune
La capitolul proiecţiilor speciale, îl întâlnim pe Cristi Puiu în cadrul unui proiect colectiv, sub titlul Podurile din Sarajevo. Grupajul vine să marcheze trecerea unui secol de la declanşarea Primului Război Mondial. Patronajul iniţiativei este asigurat de criticul Jean-Michel Frodon. Puiu a realizat filmul la Bucureşti, cu Valeria Seciu şi Marian Râlea. Într-un interior şi în limba română, pornind de la cartea lui Hermann Keyserling Das Spektrum Europas. Cunoscutului nostru cineast îi stau alături mai multe nume de referenţă, din generaţii şi spaţii diferite, de la Jean-Luc Godard la Serghei Lozniţa şi Ursula Meier. La aceeaşi secţiune Sergei Lozniţa ne va prezenta două ore din evenimentele evocate încă din titlu – Maidan.
La „Quinzaine des réalisateurs”, din nou Radu Jude. După O umbră de nor, vom vedea Trece şi prin zid, o adaptare după povestirea lui A. P. Cehov În magazie. Reîntâlnirea cu foarte talentata Sofia Nicolaescu, fetiţa din Toată lumea din familia noastră, poate fi un punct de interes, dincolo de surprizele pe care Radu Jude ni le oferă de fiecare dată.
Nu stăm prea bine în acest an, dar la Short Film Corner se pare că selecţia este cea mai omogenă valoric din ultimii ani. O regăsim pe foarte speciala Ana Ularu în L1-L5, o poveste ce evocă urmarea unui accident.
Despre jurii s-a tot vorbit şi scris. De mai multe luni se comentează instalarea australiencei Jane Campion în fruntea juriului pentru Palme d’Or. Pe când scriu aceste rânduri, tocmai îmi parvine lista completă a juriului principal. Nu sunt celebrităţile de la alte ediţii, de aceea nici nu voi extinde aici comentariul. O majoritate feminină: five women; four men. O revenire de vis. Fragila de acum mai bine de un deceniu, Carole Bouquet, se întoarce după o bogată experienţă de viaţă. Va fi vecină de fotoliu cu mult mai tânăra Sofia Coppola. La bărbaţi cap de serie este Willem Dafoe. Regizoarea şi actriţa Nicole Garcia va prezida conclavul care va acorda Camera d’Or.
Parcă nici la Hors Competition nu mai sunt marile atracţii de odinioară. Doar două titluri, dintre care mărturisesc că am văzut Gui Lai (Coming Home), semnat de Zhang Yimou, atât de apreciatul autor al unor producţii chinezeşti de mare forţă şi rafinată sensibilitate.
Este un gest firesc, în totul meritat, celebrarea a şapte decenii de la apariţia ziarului Le Monde. Cotidianul a sprijinit an de an festivalul. Suplimentul pe care l-am găsit de fiecare dată în mapa de presă a avut valoarea unui ghid mai mult decât necesar pentru oricare dintre jurnaliştii aflaţi la faţa locului.
La capitolul glamour asistăm la un adevărat recital. Cannes-ul are grijă să presare ploaia de confetti peste gongul inaugural. Primul film din program – Grace de Monaco de Olivier Dahan, cu Nicole Kidman în rolul titular.
Festivalul se deschide, aşadar, ca de obicei, într-o zi de miercuri (14 mai), şi organizează gala premiilor într-o duminică, de asemenea ca de fiecare dată, acum în ziua de 25 a aceleiaşi luni.
Autor: IOAN LAZĂRApărut în nr. 467