Uniunea Europeană intră în zona de turbulenţe

De parcă nu ar fi fost destul cutremurul provocat de criza din Ucraina, Europa mai încasează unul din partea Greciei şi intră într-o periculoasă zonă de turbulenţe. Reprezentanţii Troicii: Comisia Europeană, F.M.I. şi Banca Centrală Europeană nu au reuşit să convingă guvernul premierului Tsipras să achite datoria de 320 de miliarde de euro şi astfel s-au trezit cu un stat din „zona euro“, club integraţionist de avangardă, în pragul falimentului. Două mari crize concomitente în Europa este prea mult, să recunoaştem. Dacă va fi sau nu scoasă Ucraina de sub mantaua Kremlinului este greu de prevăzut. Un personaj al lui Cehov spune: există o limită a cinstei peste care nimeni nu poate să treacă. Raţionament de slav sentimental care, iată, în cazul Greciei, nu a funcţionat. Marii creditori au trecut de limita cinstei, iar grecii au crezut multă vreme că pot uita de datorii. Când au realizat că este imposibil a fost prea târziu. A cui este vina cea mai mare?
Referendumul este un drept
conferit de democraţie
Ruperea negocierilor duse de premierul grec Tsipras şi ministrul său, Varoufakis, cu Troica, autoritatea în spatele căreia se adăpostesc creditorii, au condus la recursul la referendumul din 5 iulie. Să spună poporul „da“ sau „nu“ dacă acceptă condiţiile înrobitoare puse de creditori pentru achitarea datoriilor. Era de la sine înţeles că poporul nu le va accepta, iar premierul Tsipras şi locotenentul său cunoşteau răspunsul. Nu au fost siguri, totuşi, că acest răspuns poate fi atât de clar. Mediatic, se produseseră destul de multe presiuni pentru un eşec, chiar pentru împiedicarea organizării referendumului. Televiziunile transmiteau reportaje din Atena în care erau chestionaţi câţiva (aceiaşi) tineri dacă grecii vor să părăsească Uniunea Europeană, iar răspunsurile, într-o engleză fără accent, veneau automat: nu, ar însemna apocalipsa, Tsipras este un mincinos. Când a devenit clar că manipularea nu dă aceleaşi rezultate ca în alte părţi, francezii au început să chestioneze şi greci obişnuiţi, găsiţi uşor pe toate terasele din Atena, iar aceştia au respins nu politica lui Tsipras, ci pe cea a Bruxelles-ului. Rămâne o întrebare căreia îi va fi greu de dat un răspuns: de ce s-au opus Bruxelles-ul, mai ales Berlinul, referendumului? În cazul Greciei, consultarea poporului nu este un drept conferit de democraţie? Pe acest teren intrăm în zona erorilor care conduc la amalgamarea dictatului cu democraţia.
Mai multă detaşare de grupurile de presiune nu strică
Una dintre erorile Bruxelles-ului a fost aceea de a forţa recuperarea datoriei în beneficiul creditorilor, fără să pornească de la condiţiile şi complicităţile la acumularea acesteia. Troica a forţat „limita cinstei“ şi a fost tentată să deplaseze cauzele crizei pe ambiţiile unui partid de stânga şi ale celor doi politicieni radicali, premierul Tsipras şi ministrul Varoufakis. Bruxelles-ul ţine cu orice preţ să favorizeze dreapta liberală, asumându-şi responsabilitatea de a băga sub preş profiturile creditorilor. A fost clar că instituţiile comunitare au cunoscut de multă vreme politica băncilor creditoare şi că au închis ochii la corupţia guvernelor Greciei din ultimii ani. Birocraţii de la Bruxelles au ignorat deliberat faptul că, atunci când la mijloc se află destinul unui popor, miza în politica relaţiilor cu un stat membru nu trebuie să fie platforma unui partid politic, nici doctrina unui curent ideologic. Devenise stânjenitor, aş spune ruşinos, să fie taxaţi grecii ca popor leneş numai pentru a fi susţinută vinovăţia Atenei.
În ciuda evidenţelor, Bruxelles-ul refuză să facă un inventar al erorilor, iar acesta nu s-ar rezuma doar la obsesia politicii de austeritate. După referendum, Grecia nu a ieşit din zona euro, au fost reluate negocierile pentru reeşalonarea datoriei, justă sau injustă, iar capul lui Tsipras nu a căzut, deşi Bruxelles-ul şi-a dorit atât de mult asta. Mai degrabă, se poate spune că am asistat la o criză care a evidenţiat slăbiciunea instituţională a celei mai promiţătoare structuri de integrare europeană: zona euro. Bruxelles-ul nu are reguli solide, iar pe cele pe care le-a avut, nu le-a aplicat riguros. Pe acest fond, pot cădea victime multe state, nu doar Grecia. Prin acel „nu“ de la referendum, grecii nu au cerut părăsirea Uniunii Europene, nici nu au considerat că datoriile nu trebuie plătite. Acel „nu“ a însemnat refuzul de a mai vedea guvernanţii greci negociind în genunchi. Grecii vor o nouă clasă politică, de stânga, de centru sau de dreapta, care să aibă forţa de a rezista şantajului. Iar şantajul, ca şi lobby-ul, a devenit o practică apăsătoare la Bruxelles. Drama prin care trece astăzi Grecia este o lecţie pentru multe dintre statele membre. După referendum, ziarul italian La stampa cerea o Europă a popoarelor. În bună parte, presa europeană – cu excepţia celei româneşti – susţine respectarea alegerii făcute de greci la 5 iulie.
Şi încă ceva
Pentru organizare, Europa are nevoie de democraţie, nu de dictatură. Filosofia austerităţii a fost transformată în politică de obedienţă. Grecii n-au mai suportat-o. Recuperarea oricărei datorii, nu numai de la Grecia, intrată într-o fază disperată de neputinţă, trebuie corelată cu o politică raţională de dezvoltare economică. Este nevoie de investiţii care să „producă“, să lase ceva acolo unde sunt făcute, nu de credite cu dobânzi de 15-20%, insuportabile pentru orice popor.
Grecia nu iese nici din U.E., nici din zona euro, ci rămâne „între margini“. Negocierile sunt reluate. Nimeni nu are interesul să vadă acest stat „în afară“. A fost formulat un concept nou pentru definirea statutului Greciei, cel de „între margini“ (traducerea din englezul „eurolimbo“). Pentru a facilita sarcina premierului Alexis Tsipras la negocieri, ministrul Yanis Varoufakis, care a dus timp de cinci luni bătălia cu Troica, a demisionat. Prima victimă a victoriei! Lucrurile depind de Atena în bună măsură, în sensul de a trece fără întârzieri la reforme, mai ales a sistemului fiscal dezastruos. Un moratoriu va permite Greciei o perioadă de respiro.
Atitudinea liderilor europeni s-a flexibilizat sensibil de îndată ce a fost cunoscut rezultatul referendumului. Era clar că nimeni nu risca să-şi ia responsabilitatea ieşirii Greciei din zona euro. Social-democratul german Martin Schultz, preşedinte al Parlamentului European, a cerut instituirea unui program de ajutor umanitar pentru Grecia. „Guvernul grec trebuie să vină cu propuneri consecvente şi constructive… fără de care intrăm într-o perioadă dificilă şi chiar dramatică“. Intransigentul Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a îndemnat protagoniştii să se aşeze rapid la masa tratativelor pentru găsirea soluţiilor cele mai convenabile. Şi de data asta, preşedintele Hollande şi cancelarul Merkel au fost cei care au deblocat situaţia, uşurând sarcina reuniunii Eurogrupului care a urmat întâlnirii lor.
Soluţii există iar ele sunt căutate „între marginile“ a două direcţii: re-eşalonarea datoriei şi oportunitatea ieşirii Greciei din zona euro. Să ne oprim la opiniile a doi experţi. Roland Gillet de la Sorbona, implicat în negocierile de până acum, afirmă: „Chiar dacă unele state sunt iritate de atitudinea partidului Syriza, negocierea este necesară, legăturile sunt atât de puternice în sânul Uniunii Europene, mai ales în zona euro, că nu se va mai putea continua aşa. Trebuie să se ţină cont că tratatele (Uniunii n.n.) nu prevăd ieşirea din zona euro“. La polul opus, André Sapir, profesor de economie la Universitatea liberă din Bruxelles, membru al Grupului think-tank Bruegel, consideră că „ieşirea Greciei din zona euro ar fi o bună oportunitate pentru ca Uniunea economică şi monetară să se fortifice eliminând „răţoiul şchiop“; se întăresc astfel metodele de guvernare“.
Grecia nu va ieşi din zona euro. Pacea şi înţelegerea sunt rezultatul unei treziri la realitate a liderilor intransigenţi şi al unor presiuni venite dintr-un curent nou ce se conturează pe continent: cel al refuzului politicii de dictat a centrului. Liderii Partidul Podemos din Spania au criticat guvernele socialiste din Italia şi Franţa pentru atitudinea avută faţă de dificultăţile guvernului Tsipras şi au cerut lui Matteo Renzi şi François Hollande să facă o adevărată politică de stânga. Mulţi încep să-şi dea seama că schimbarea de la Atena, chiar dacă a fost condusă de un premier cu vederi radicale şi un ministru teribilist, dar bun cunoscător al maşinăriei finanţei mondiale, nu ar fi reuşit dacă nu ar fi întrunit adeziunea unui popor. Seismul va avea urmări. Nu este nimic exagerat să se considere că un stat mic, nu unul cu o economie puternică, a fost în măsură să producă o criză atât de profundă.
Referendumul grec nu a fost „o lovitură de poker“, cum i-au zis unii, ci un demers democratic. Şi a mai fost un avertisment că Europa intră într-o zonă de turbulenţe. Multe state trebuie să-şi pună centurile de siguranţă. Mai ales România.