O obsesie maladiva tradeaza tema lunii martie a.c. din „Romania literara“: „Romania în eternitate“. N-o spun eu, ci d. Andrei Cornea într-un articol intitulat chiar asa, O obsesie maladiva, în care scrie: „Este sau va fi «Romania în eternitate»? Ma întreb uneori de ce ne tot framantam cu asemenea probleme. Nu-i asta tocmai – insistenta cu care le întoarcem periodic pe toate fetele – dovada cea mai buna ca e ceva în neregula cu «eternitatea» noastra, pentru a spune astfel?“. Cu siguranta ca „e ceva în neregula“ cu aceasta obsesie, maladiva ca mai toate obsesiile, inclusiv cu aceea denumita „obsedantul deceniu“ de care a suferit Marin Preda si multi altii. Nu mai putin maladiva este însa si obsesia punerii între paranteze a istoriei romanilor spre a dovedi ca romanii n-au… istorie fiindca n-au facut cruciade, n-au avut Renastere, n-au trimis caravele sa pluteasca spre America precum cele ale lui Columb, n-au participat la colonizarea lumii, n-au creat un imperiu, n-au inventat praful de pusca, nici tiparul, nici cafeaua si fotbalul, nici becul electric si n-au inventat ei nici sistemul heliocentric, iar algebra e inventia arabilor, filozofia a grecilor si internetul a americanilor. În fine, cum scrie Andrei Cornea, „Nu suntem pe traseul principal în nicio privinta“. În economia demonstratiei „ad absurdum“, aceasta istorie a tuturor nefacutelor are hazul ei, de n-ar fi ridicola. În cultura „putem fi interesanti“ dar cui îi mai pasa ca Brancusi era roman, ca si Eliade, Ionesco sau Cioran? Artisti indispensabili ai secolului XX, „faptul ca au fost romani e departe de a fi fost indispensabil“. Si atunci ce ne ramane? – se întreaba eruditul filozof raspunzand asa cum îi raspunde Candid filozofului Pangloss: „Foarte bine ai vorbit, zice Candid, dar pana una-alta trebuie sa ne lucram gradina“. Gradinar priceput, d. Andrei Cornea da propria versiune a spuselor eroului voltairean: „Pe scurt, ce-ar fi, pana una-alta, sa ne gradinarim cum se cuvine limitele?“
„Observator cultural“ publica interventia lui George Banu la colocviul consacrat lui Emil Cioran de catre Institutul Cultural Roman din Paris, în cadrul Salonului de carte 18-19 martie 2011: „Triada unei identitati: Caragiale-Cioran-Brancusi“. Identitatea romaneasca – scrie George Banu – „se afla în acest triunghi al Bermudelor refractar la orice alianta dialectica“. Cum se afla între ei acesti trei artisti romani din triunghiul Bermudelor? Într-o relatie de adversitate ascunsa si nemarturisita. În opera sa, Caragiale propune despre romani o identitate de constatare, o imagine de deriziune si mediocritate, pe care romanii, subliniaza teatrologul parizian, si-o asuma „cu o anumita neplacere“ dar „pe fondul unei recunoasteri lucide de sine. Resemnare inteligenta!“ Cioran, la randu-i, „va detesta“ tocmai aceasta inteligenta resemnare: desi nu va pronunta niciodata numele lui Caragiale, el contesta si detesta exact ceea ce romanii lui Caragiale îsi asuma cu „resemnare inteligenta“. El combate identitatea de constatare formulata de Caragiale – scrie G. Banu – „fara sa-l combata pe artistul care a formulat-o, caci considera ca nu i se poate reprosa medicului care a pus diagnosticul gravitatea maladiei. Cioran va face procesul acestei «romanitati» pe care o detesta.“ Dar, scrie acelasi subtil analist, „o face în numele unei dorinte de renastere ( …) El nu combate esenta poporului, ci starea lui“. De aici: identitatea de conflict pe care o (re)prezinta Cioran. În fine, celalalt mare roman parizian, Brancusi, întruchipeaza, el, o alta Romanie, diferita de a fiecaruia dintre ceilalti doi: o Romanie arhaica, raposata, o Atlantida inexistenta în prezent si improbabila ori putin probabila chiar si în trecut. „Brancusi – scrie inspirat George Banu – si-a construit imaginea unui roman asimilat identitatii sale. Dupa Caragiale, si în alt fel decat Cioran, Brancusi se reclama de la o identitate expiatoare. Sa fie oare ratiunea pentru care Cioran, ce, totusi, locuia în acelasi oras cu Brancusi nu-l citeaza niciodata, asa cum nici sculptorul nu face niciodata referire la el? O ipoteza care se sprijina pe nevoia de a interpreta tacerile. Fiecare dintre ei ramane surd la celalalt.“ Asadar, trei romani cu trei viziuni total diferite, chiar antagonice, despre „aceeasi“ Romanie: cum sa afli identitatea, unitatea ori „alianta dialectica“ dintre atatea „patrii“, cu o identitate de constatare, asumata cu „neplacere“, o alta identitate de conflict, neîmpacata cu si revoltata de o consimtire la propria deriziune si mediocritate si, în sfarsit, o alta, o identitate împacata cu „cealalta fata a tarii“, cu acea improbabila Atlantida care este Romania arhaica si în care „taranul exilat a realizat aceasta repliere asupra depozitului national“? O alianta sau unitate dialectica între aceste identitati diferite si divergente comparate cu „triunghiul Bermudelor“ este daca nu o imposibilitate – aproape un invincibil simptom de dificultate. Aparent învins în cautarea numitorului comun, George Banu încheie cu o interogatie retorica: „A face casa buna cu contrariile – simptom de dificultate. Cine poate ajunge la asa ceva?“ De neîmpacat într-o alianta dialectica, Romaniile celor trei din triunghiul Bermudelor sunt mult mai multe: cati artisti romani, atatea „tari“. Si e mai putin important în cate ghiduri ale muzeelor din lume figureaza aceste „tari“, chiar de ele nu-s pe traseul turistic principal din istoria mare evocata cu atata eruditie de Candidul nostru din „Romania literara“.