Din marii campioni ai trecutului nu mai rămâne uneori decât amintirea. Mai nimeni nu i-a prins jucând tenis. Cei bătrâni, care i-au admirat, s-au dus sau se duc şi ei în curând. Cine să mai povestească despre legendele sportului alb? De aceea, pentru a păstra memoria unor eroi autentici este foarte sanitar că se mai găsesc entuziaşti precum Benjamin Pratt, cel care a realizat un excepţional documentar intitulat Pancho Gonzales. The latino lover, un film în care au fost implicaţi, alături de personajul central, însuşi Dick Pancho, Robert Redford, Serena şi Venus Williams, Jimmy Connors şi James Olmos. La rândul lui, Patrick Proisy, în superbul volum Destinele de necrezut ale eroilor tenisului, carte apărută la casa editorială pariziană Cherche Midi, îi dedică extraordinarului tenismen american un capitol scris cu inspiraţie şi multă empatie.
Dar cine a fost Ricardo Alonso Gonzales, după cum era grafiat în paşaport numele complet şi corect al marelui sportiv? Născut la Los Angeles în 1928 pe data de 9 mai, acesta provenea dintr-o familie de emigranţi mexicani cu rădăcinile în Chihuahua. Clan numeros şi foarte sărac, care nu-i oferea prea multe oportunităţi de dezvoltare, familia Gonzales avea să fie renegată de fiul risipitor care râvnea să se extragă din mediul defavorizat în care părea a fi fost condamnat să trăiască şi să moară. Adolescent, Dick alege să joace tenis, lăsând în urmă un trecut de potenţial delincvent. Mai mult, se înrolează la optsprezece ani în Infanteria Marină, unde învaţă să fie bărbat, unul de o duritate extremă.
La douăzeci de ani el primeşte un nou nume, datorat unei greşeli de ortografie a unui gazetar american ce scrisese un articol despre succesele tânărului mexicano-american: Pancho Gonzales. Numele i-a devenit renume – şi aşa a rămas.
La începutul anului 1948, Panchito este abia al şaptesprezecelea jucător amator din Statele Unite. După un sezon fructuos, el participă în calitate de favorit opt la Internaţionalele de tenis ale Americii, la Forrest Hills. Spre surpriza generală, jocul lui, bazat pe două lovituri năucitoare, serviciul şi voleul, se impune şi outsider-ul câştigă trofeul la simplu. Peste un an, el îşi apără titlul, cu victorie în finală într-o partidă complicată, de cinci seturi, contra lui Ted Schroeder, campionul de la Wimbledon. În acelaşi an, Gonzales şi Schroeder, jucând pentru culorile americane, se întorc cu „Salatiera de Argint“ după ce-i înving pe australieni la ei acasă. Dick ajunge primul tenismen al ţării sale. Gloria îl aşteaptă, toţi scriu elogios despre jocul său, de o frumuseţe nemaivăzută. Doar că umbra trecutului îi ameninţă serenitatea, el vrea să scape de sărăcie, aşa că renunţă la statutul de amator pentru a se integra în celebrul „circ“ Kramer, un sistem de competiţii la care luau parte doar profesioniştii.
Primii doi ani sunt dificili pentru supertalentatul sportiv latino. Urmează însă explozia, care îl ajută pe Gonzales să devină cel mai important tenismen „pro” al planetei. Tenisul lui Panchito nu are rival şi el se distrează pur şi simplu cu adversarii din circuit. La un moment dat sunt modificate chiar şi regulile, astfel încât jocul de tip serviciu-voleu să nu-i mai aducă acestuia atâtea puncte! Palmaresul său în circuitul Kramer este nemaivăzut. Rezultatele directe îl impun la mare distanţă de orice posibil rival. Gonzales câştigă de opt ori Internaţionalele de profesionişti ale Americii şi de patru ori turneul de la Wembley, o replică „pro” a Wimbledonului. Nec plus ultra. Despre talentatul jucător Jack Kramer avea să spună că a fost cel mai mare campion al tuturor timpurilor, mai valoros decât Tilden, Budge, Laver şi Sampras. Iar Kramer ştia ce spune, cu menţiunea că fostul patron şi lider mondial nu a apucat integral cariera lui Roger Federer, căci s-a stins în 2009!
Pancho Gonzales s-a bucurat de un fizic excepţional, era atletul perfect, rapid, puternic şi rezistent, iar mentalul lui era unul fără cusur. Avea o personalitate foarte puternică, aproape accentuată, era volubil, se întreţinea cu spectatorii în timpul meciului, făcea show pe teren şi izbucnirile sale colerice îl făcuseră cunoscut ca pe un cal breaz, fiind, din acest punct de vedere, precursorul indiscutabil al unui Năstase şi McEnroe. A fost cu probabilitate cel mai mare atacant al tuturor vremurilor, y compris Stan Smith, Newcombe, Becker, Edberg, Rafter şi Sampras. Singurii posesori ai ciclului Grand Slam din istorie, Budge şi Laver, au spus despre el că le era superior. Ţinând seama de toate aceste aspecte, putem înţelege de ce palmaresul său „de amator” are prea puţină importanţă, el neputând să invoce decât cele două titluri la US Open şi Cupa Davis, câştigată într-un singur rând!
În 1958, la Roland Garros, varianta „pro”, în faza semifinalelor, se întâlnesc „bătrînul” Pancho Gonzales şi tânărul australian Lewis Hoad, abia trecut de la amatori la profeionişti. Partida este o capodoperă, iar faptul că în setul al doilea al meciului de cinci seturi nu au existat puncte pierdute, ci doar câştigate de cei doi adversari, grăieşte de la sine. Nu mai contează că tenismenul de la Antipozi se impune, fiind mai tânăr cu şase ani, ceea ce rămâne este aroma unei capodopere adevărate!
Apariţia lui Hoad, Laver, Rosewall, Emerson, Stolle şi Roche determină ca strălucirea lui Gonzales în circuitul profesionist să pălească. Vine apoi anul 1968, primul sezon open din istorie. Dick, având patruzeci de ani, nu este dispus să se predea. El se califică în semifinale la Roland Garros, după o colosală victorie expeditivă în faţa lui Roy Emerson, pierzând foarte greu, în cinci seturi, contra unui Laver în cea mai bună formă a sa. La puţin timp după aceea, în optimile de finală ale turneului de la Forrest Hills, el îl învinge pe numărul doi mondial al epocii, Tony Roche, un tenismen imens.
Peste un an, în 1968, în primul tur la Wimbledon, Dick îl are ca adversar pe compatriotul lui, mai tânăr cu şaisprezece ani, Charlie Pasarell, o speranţă americană. Meciul este straniu, neverosimil, incredibil! Primele două manşe îl văd câştigător pe Pasarell, scor 24-22, 6-1. Veteranul de patruzeci şi unu de ani revine uluitor şi le câştigă pe următoarele trei, 16-14, 6-3, 11-9. Până la partida „postmodernă” dintre Isner şi Mahut, această confruntare a fost cea mai lungă din istoria turneelor de Mare Şlem.
În 1972, Dick Pancho îşi adjudecă ultimul turneu de simplu, la Des Moines, USA, cu victorie la francezul Georges Goven, mai tânăr cu două decenii…
Dacă biografia sportivă i-a fost una glorioasă şi bănoasă, în schimb cea afectivă şi amoroasă a avut cu totul alte coordonate. Panchito, supranumit the latino lover, a fost căsătorit de cinci ori, ultima oară cu fiica lui Mike Agassi, Rita, mai jună cu treizeci şi doi de ani decât el, cu care a avut şi un băiat, pe nume Skylar. Nedorit de clanul Agassi, el aproape că-şi răpeşte soţia, interzicându-i să mai stabilească relaţii cu ai săi. Nesăbuit, risipitor, amator de femei, băutură, droguri şi de viaţă zgomotoasă, fostul mare campion îşi risipeşte averea. În 1995, sărac, grav lovit de cancer, pe un pat de spital din Las Vegas, el ajunge să se împace cu Mike Agassi, care-i promite că va avea grijă de Skylar, puştiul pe care Panchito îl iniţiase în tenis. Cel care plăteşte cheltuiele de înmormântare este nimeni altul decât Andre Agassi.
Cum i-a văzut Pancho Gonzales pe marii lui adversari, dar şi pe cei din generaţiile mai noi? Iată un comentariu pilduitor: „Singurul care putea să mă bată chiar şi atunci când eu jucam cel mai bun tenis al meu a fost Lew Hoad! Laver? Un mare atlet, dar care-şi folosea prea puţin capul. Andre Agassi? Un talent natural, care însă a uitat să mai alerge de când a trecut la profesionişti…”
Dick Pancho Gonzales a fost un campion al cărui palmares nu s-a ridicat niciodată la înălţimea talentului său. Este însă probabil că Panchito a jucat cel mai frumos tenis ever.
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 463