Sari la conținut
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCU
Apărut în nr. 330

Tue paese non esiste (III)

    Ma intrebam saptamâna trecuta ce vor expune muzeele nationale in viitorul apropiat. Nu ma refeream, desigur, doar la cele de arta „nationala“. Insasi ideea de arta nationala a virat in ultimul veac de la ceea ce considera Alexandru Tzigara-Samurcas ca este acest tip de arta (care in urma cu o jumatate de secol se numea arta populara, iar acum de cele mai multe ori este considerata creatie traditionala sau cultura traditionala), la ceea ce consideram astazi  arta nationala, in care ii avem in vedere pe artisti precum Nicolae Grigorescu, Dimitrie Paciurea sau, evident, Constantin Brâncusi; cu alte cuvinte, arta creata de artisti români educati, profesionisti si daca se poate si geniali. Desigur, artisti români sunt si cei care executa tot felul de comenzi ale unor primari zelosi, dar inculti si care invadeaza spatiul public in cel mai oribil mod cu putinta sau cei care ne agreseaza vizual, in magazinele de arta sau in putinele galerii private, cu lucrari de nivelul de maiestrie al elevilor de gimnaziu. Dar cum nu putem sa ne laudam cu ei, evitam de regula sa ii incadram in generica arta nationala, considerând abuziv ca arta nationala trebuie sa fie una de valoare nationala, daca nu chiar expresia si chintesenta valorii nationale, pe plan international. Cu alte cuvinte, desi arta nationala ar fi trebuit sa se refere, cu predilectie, la ceea ce este specific natiunii române (asa cum aceasta era inteleasa la sfârsitul de secol al XIX-lea, adica din punct de vedere etnic, ori asa cum este ea perceputa astazi, ca totalitate a cetatenilor români, indiferent de etnia lor), ea a ajuns mai degraba sa fie legata de ceea ce se considera nu atât reprezentativ (pentru ca reprezentarea poate insemna totodata specific – ceea ce nu presupune, in mod obligatoriu, si valoarea, fie ea etica sau artistica), ci mai ales important.
    Asadar, problema nu se pune doar in raport cu muzeele de arta, ci cu toate tipurile de muzee care arboreaza cu mândrie in titlu termenul national sau nationala. Trec peste faptul ca in România, dupa ce comunistii au confiscat puterea, toate muzeele au devenit „de stat“, iar cele mai importante au primit titulatura de „al Republicii“, pentru a fi deosebite de cele „regionale“, „raionale“, „orasenesti“ sau „comunale“. Intr-un fel, aceasta departajare care permitea vizitatorului sa afle dintr-o ochire, privind firma, daca muzeul se afla in subordinea unei autoritati locale sau a uneia centrale, era mai corecta decât cea care a urmat dupa trecerea regimului ceausist in faza sa „national-comunista“, când muzeele locale au ramas comunale, orasenesti, municipale sau judetene, in vreme ce acelea care erau considerate in anii ‘50 drept „republicane“, adica „de stat“ (asemenea Bibliotecii Centrale de Stat sau a Circului de Stat), deci in subordinea unei autoritati centrale, guvernamentale, au devenit „nationale“. Cu alte cuvinte, regimul comunist a incercat sa mute accentul de pe descrierea unei simple subordonari administrative (care, desigur, indica si gradul de importanta al institutiei, pentru ca Muzeul din Bacau, sa zicem, nu avea prea multe sanse sa treaca din subordonarea judetului in cea a Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, chiar daca din punct de vedere metodologic el era nevoit sa asculte de toate indicatiile, mai mult sau mai putin fundamentate profesional, venite sub semnatura ilustrilor nimeni numiti la conducerea „organului de partid si de stat“ din Bucuresti, de catre agramatii din fruntea acelorasi partid si stat) pe cea a unei importante deosebite, pentru intreaga natiune, pentru toti cetatenii tarii. Totusi, trebuie sa fim drepti si sa recunoastem ca, daca pentru activistii care dadeau tonul expozitiilor de istorie, de pilda, termenul national presupunea faptul ca toti cei care au locuit pe aceste meleaguri (cuvântul meleag a fost, de facto, interzis in muzeografia româneasca, in 1986, atunci când cineva a observat ca este un cuvânt de origine maghiara, provenind din mellék si a fost inlocuit cu plai, care se pare ca provine din latinescul plagium) au fost români sau, ma rog, precursori ai românilor, de la Burebista si Decebal pâna la Menumorut – cel cu „suflet de bulgar“, dupa cum zice cronicarul Simon de Kéza – si „Gheorghe Doja“, cum am invatat eu in clasa a VI-a ca il chema pe rasculat sau Dózsa György, asa cum isi spunea el – si, evident, „românul“ Conrad Haas, cel care a teoretizat racheta in trepte – fiind, asadar, un precursor al inventarii acestei minunatii contemporane lui Neil Armostrong – care (putin importa ca s-a nascut intr-o localitate inglobata in Viena, de astazi, la Dornbach) a venit la Sibiu pentru prima oara pe când avea 42 de ani, dar a ramas acolo pâna la moartea sa, petrecuta 25 de ani mai târziu. In general, personajele „pozitive“ din istoria nationala, eroii, erau români; despre Radu cel Frumos am aflat, inca din liceu, ca – personaj negativ fiind -, era pederast, asa ca totul avea o explicatie; ce sa mai vorbim despre Mihnea al II-lea Turcitul, stranepot al lui Mihnea I cel Rau – cel asasinat, de altfel, in acelasi Sibiu, in 1510? Pentru orice actual cunoscator al politicilor culturale europene (cel putin), termenul national se refera, in fapt, tot la o natiune civica, adica la acea comunitate care inglobeaza cetatenii unei tari, fie ei traitori pe malurile Bahluiului, ale Bâcului, ale Tisei sau pe Coasta de Azur ori plecati la cules de capsune in Spania sau la cules de portofele la Paris. Cu alte cuvinte, natiunea româna contemporana ii include pe cei aproximativ 10.000 de locuitori din Cristuru Secuiesc, de exemplu (unde etnicii români sunt mai putin numerosi nu doar decât secuii si ungurii, ci si decât romii), dar nu ii include pe cei circa 40.000 de etnici români de pe Valea Timocului. Numai ca va invit sa vizitati muzeele de istorie si de etnografie de peste tot, din Europa, de la est de Rin. Veti vedea o multime de harti din care veti afla cât de raspândite sunt comunitatile etnice maghiare, sârbesti, albaneze, germane, ucrainene, finlandeze etc., nu doar pe teritoriile propriilor state nationale, ci si hat departe, pe teritoriile vecinilor. Este acesta un semn al „stergerii“ granitelor din Europa?