O „schita de portret“ a ziaristului Tudor Arghezi semneaza Cristian Sandache in „Dacia literara“ (3-4, martie-aprilie 2012). Schita defineste memorabil câteva trasaturi ale pamfletarului cu spirit „razlet“ si psalmistului cârcotas cazut in apostazie. Un notabil efect de contrast obtine autorul schitei opunând unei esente radicale si iconoclaste aparenta unui gospodar bine asezat in ograda lui: „Ion N. Theodorescu n-avea ca aparitie fizica nimic din energia pamfletarului virulent si iconoclast. Un barbat banal, alcatuit din linii rotunjite, cu voce sfielnica si atitudine aproape umila in fata autoritatilor timpului, soptitor si molcom. Imaginea unui gospodar bine asezat, argumente temeinice, in acest sens, fiind preocuparile sale casnice, amintind de trecutele vremuri bucolice. Arghezi semana mai curând cu un mic burghez ce duce dorul vietii rurale si isi construieste, in consecinta, universul sau liliputan, dominat de flori, gâze si animale domestice“. In acest univers liliputan au loc metamorfoze si incendii infernale: „Omul era paradoxal reusind sa stârneasca in egala masura antipatii consecvente si admiratie supradimensionata. Când se aseza la masa de scris trecea prin adevarate torturi, pentru ca la el gestatia cuvintelor se realiza trudnic, in sens perfectionist, mereu cu o nemultumire ce-i intuneca chipul. Personajul aparent senin si impacat cu viata devenea, atunci când scria, un fel de sclav al galerelor ideatice, de o specie cu totul aparte, in sensul ca adesea isi impunea noi incercari extreme. Publicistica argheziana, adevarat act revolutionar, ascundea multe avataruri imagistice si o nemultumire perpetua“. De unde impresia ca pamfletul arghezian e „o mixtura de elemente aparent ireconciliabile“, „crochiuri aparent romantice anihilate de un hohot de râs sarcastic“, incât „e imposibil sa-l descifrezi integral pe insul care concepe aceasta sarabanda de senzatii“ de tip contrastiv si oximoronic? Nu atât „avatarurile imagistice“ produc si definesc scrisul pamfletar arghezian. Omul aparent, senin si cu chip gospodaresc, este el insusi o masca, un avatar al artistului in structura psiho-somatica a caruia incap si se disputa, cu sanse egale, Paradisul cu Infernul. Opera lui, cu pamflete cu tot, e stenograma acestei dispute ce-l va hartui pâna la moarte pe omul fara pereche al carui mit „reface si un topos al basmului national („tinerete fara batrânete“) prin capacitatea metamorfozei si a innoirii continue“ (Mircea Zaciu). Mierea si veninul care au curs fara incetare din condeiul sau nu tocmesc victorii si infrângeri irepresibile sau definitive, ci contureaza un insolit portret metamorfotic facând intr-adevar din Tudor Arghezi un „ins“ misterios si indescifrabil, fara cheie. Ramâne doar textul celui ce a decis ca „adevaratul interpret al artistului este opera“ care, devenita clasica, e deschisa oricaror interpretari variabile. A scoate morala omului din lectura textului este, de aceea, riscant si nerelevant. Autorul „schitei de portret“ din „Dacia literara“ e totusi de parere ca poate risca drastica amendare morala a lui Arghezi citindu-i „cartulia“ de 77 de pagini aparuta in anul 1957 la Editura Cartea Rusa dupa o vizita in mareata Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste. Intr-adevar, Arghezi se arata acolo, cum insusi o spune in toastul rostit la Kremlin, „naucit“, caci „Citisem, auzisem multe, dar marturisesc ca nu ma asteptam sa vad ce vad si sa simt ce simt. Sunt naucit. Am intrat intr-un vast univers de miracole nebanuite“ si multumeste „cârmuirii tarii mele ca m-a invrednicit sa fac parte din delegatia guvernamentala insarcinata sa primeasca tezaurul national românesc, incredintat imparatiei ruse si restituit dupa 41 de ani de catre socialisti“. Ce sa fi spus ori tacut Arghezi la Kremlin si ce „pamflet“ sa fi incropit el cu acea ocazie? Poate ca tezaurul restituit nu era intreg? El spune doar ca „peste comoara României a trecut, fara sa o atinga in departarile unde fusese ascunsa, cea mai neasemuita revolutie din toata lumea“. Cât de „neatinsa“ a ramas comoara nu stim, dar ca pojarul ce a trecut pe deasupra ei este „cea mai neasemuita revolutie“ reprezinta purul adevar: cheia encomiastica in care poate fi citita afirmatia lui e cel putin echivoca. Cu ce alt cataclism poate fi „asemuita“ revolutia rusa? Nici macar cu acela de la care se revendica, Revolutia Franceza de la 1789. Vizita de restituire avusese loc in preajma lui 23 august, ziua nationala a României si cu acea ocazie el gaseste nimerit sa „plonjeze in trecut“, scrie Cristian Sandache, notând in negativ sublinierea eliberarii de hitlerism precum si iesirea dintr-o „orânduire sociala fundamental nedreapta“. Dupa vizita la Moscova, Tudor Arghezi scria, in 1957, in acord perfect cu gazetaria civica si pamfletara pe care o practicase in interbelic! „O mie de familii cu slugile lor boieresti – scrie el in 1957 ca si in 1935 si cum ar putea scrie in 2012 – isi impartisera tara in principate personale, guvernate cu jandarmeria. Vlaga poporului istovit pe ogoare si napastuit in industrii parazitare era supta de doua guri. In folosul cui? Al unei categorii de trântori, de cinici, de samsari si de prostituati. E asa ori nu e asa? Uita-te bine cititorule, in amintirile dumitale, in constiinta si in rabdatoarea dumitale toleranta (…). Trebuia respins prilejul pentru conservarea intacta a unui putregai care ameninta sa ingroape tara de tot? Pentru mentinerea in scaunele inalte a unui rând de strigoi si degenerati?“ Stilul, sarcasmul, veninul, in fine, otrava acestor rânduri sunt, ele, argheziene si interbelice, nu-s de ultima ora. Viziunea intunecata a scepticului ireductibil isi pastreaza toata actualitatea. De aceea, „datarea“ acestor propozitii de pamflet e chiar si moralmente inoportuna: in ce tara, in ce an am mai auzit de cele „o mie de familii cu slugile lor boierite“ si ce sunt „principatele personale“? Am putea zice ca pamfletarul e un vizionar: România e azi, nu doar acum o suta de ani, tara celor „o mie de familii“ (cu slugi cu tot) impartita in „principate personale“, rebotezate „baronii locale“. Iar „strigoii“ din scaunele inalte n-au pierit ci s-au inmultit. A pune botnita pamfletului zalogit in ora când a fost scris nu-i cea mai buna grila de lectura a lui Arghezi, al carui scris ramâne deschis oricaror interpretari variabile. Indisociabile, mierea si veninul din scrisul lui salasluiesc pretutindeni in buna vecinatate, inclusiv in multe rânduri din cartulia aparuta in 1957 la „Cartea Rusa“. Jurnalul acelei calatorii nu-i nici el, cum crede un critic important recent sarbatorit, „o carte demagogica, partinica, rusinoasa“ ori un imn care exprima in totalitate „fenomenologia calatoriei proletcultiste.“ Jurnalul arghezian, e adevarat, este in destule locuri circumstantial si conventional. In plus, nu-i singura scriere de acest fel in epoca: G. Calinescu a fost si el in China noua, dar, pe lânga ceea ce e circumstantial, ce surprinzatoare, durabile si pertinente observatii face marele critic pe seama acelei stravechi civilizatii! Adjectivele „nimicitoare“ la adresa unor astfel de scrieri, recuperabile in mari portiuni, nu reprezinta solutia critica in judecarea lor.
In schita de portret dedicata ziaristului Tudor Arghezi, dl Cristian Sandache isi exerseaza, ca multi altii, ironia ucigatoare pe textul „encomiastic“ al gospodarului de la Martisor: „Arghezi strabate strazile largi al capitalei sovietice si atitudinea lui seamana cu aceea a unui orb care dupa zeci de ani petrecuti in intuneric ar fi descoperit lumina si pacea sufleteasca. Moscova ii apare feerica, totul fiind gigantic si fascinant. Oamenii zâmbesc, sunt senini, cu priviri mândre, calde, increzatoare“. Nu era „orb“ fostul pamfletar: si Moscova, ca oricare alt mare oras, putea sa-i apara, sub lumina stelelor si a iluminatiei electrice „feerica, totul fiind gigantic si fascinant“! Chiar si – ori mai ales – un incendiu devastator poate fi feeric: daca-l privesti din avion. Arghezi, cum bine observa si dl Sandache, nu privea Moscova chiar din avion, ci doar de la etajul al XV-lea al hotelului Leningrad, suficient ca sa vada feeric. Noteaza insa cu un enorm umor subiacent, daca nu chiar cu ironie sarcastica, mirându-se ca un Candid al lui Voltaire: „In câteva zile am crescut cu doua palme. Alt om decât cel de acasa, uitându-se de al XV-lea etaj al hotelului Leningrad pe fereastra, la miile de torente neintrerupte de oameni si automobile, isi duce azi in zig-zag confuz creionul pe pagina alba a «Scânteii“»… Veniti aici sa va dezmeticiti, prietenii mei… !“. In doar câteva zile, Arghezi, crescut cu doua palme, devenise „moscovit“ sau mai degraba un „persan“ de-al lui Montesquieu picat la Moscova si uitându-se pe fereastra, de la al XV-lea etaj, vede imaginea feerica respectiva: e o impletire tipic argheziana de mirare prefacuta, de banal encomiastic si de subtire umor subversiv menit sa intepe „grandiosul“ si „giganticul“ de mai inainte, privite si ele, de la aceeasi fereastra protectoare. Sunt atâtea semne in text care lasa loc dublei lecturi. Iar când, in fine, scrie ca „Ieri n-as fi cutezat sa-i zic vecinului pe numele lui adevarat, azi ii pot zice: Prieten“, cititorul lui Tudor Arghezi nu se poate opri de a citi (reciti) scrisul de „ieri“ al celui ce „n-ar fi cutezat sa-i zica vecinului pe numele lui adevarat…“. Coroborat cu scrisul lui de ieri, scrisul sau de azi, de la al XV-lea etaj, dezvaluie mai bine poate fierea pamfletarului strecurata si impletita „usure“ in mierea encomionului de porunceala din cartulia cu pricina. Sanctiunea cu cei zece ani de interdictie de dupa razboi a lui Tudor Arghezi nu vine dupa celebrul articol „Poezia putrefactiei si putrefactia poeziei“. Articolul semnat de Sorin Toma doar statueaza oficial postura de exilat intern al lui Tudor Arghezi comandata de Moscova. Comisese in interbelic pamfletele lui nimicitoare despre o serie de personaje istorice ale caror umbre va avea prilejul sa le intâlneasca, in 1956, la Moscova: Lenin, Stalin, Djerjinski… Calatoria „guvernamentala“ de la Moscova din 1956 era si un fel de „penitenta“: venea, in genunchi, intr-o „temnita imensa, pazita de o inchizitie imensa, o teroare si o ingenunchere“, cum scrisese in 1933! Antibolsevismul poetului blestemelor data din deceniul trei al secolului trecut, iar dupa eliberarea de la 23 august 1944 va urma pedepsirea lui comandata de la Moscova. Ce scria „ exilatul intern“ de dupa eliberare? In 1935, pamfletarul nu evita atacul la persoana si scrie reducându-l pe parintele popoarelor la un biet ins calarindu-si tronul: „Cine va mai fi prins cu fata intoarsa pe strada intr-un anumit fel, va fi impuscat fara judecata. Caci nici comunistii n-au ajuns la acea perfectiune ideala de a suprima detestabilele obisnuinte ale rinichiului si ale vezicii si probabil ca insusi domnul Stalin, care sub toate celelalte raporturi infatiseaza puritatea infailibila, practica detestabila infirmitate a scularii de câteva ori pe zi de la biroul dumisale din Kremlin si a trecerii intr-o incapere poate ca nu cu totul scutita de miros“. Polemizând cu Nicolae Iorga, pamfletarul isi culege argumentele din experienta marelui vecin de la Rasarit, alta decât aceea pe care o va vedea
M. Sadoveanu: „Daca am fi in Rusia si daca domnul Iorga ar fi unul dintre secretarii domnului Stalin, dupa Djerjinski, necazul domniei sale de a i se contesta, de pilda, geniul teatral sau sinceritatea literara, s-ar manifesta in criteriul comunist, acuzându-ne ca ne-am indoit de rezultatele planului cincinal sau de durabilitatea cauciucului Prowodnik – si ne-ar fi impuscat, inca de la aparitia volumului de versuri „Cuvinte potrivite“. Statul comunist are cel putin acest bun, ca inlatura discutia, raspunsul si replica, si odata cu ele nevoia de a servi argumentul – si satisfacând numai forma unui juriu national te poti debarasa si de un tar necum de un pornograf…“. Cu acest „bun“ al statului comunist poetul nostru va lua cunostinta din plin in anii ’50. In 1937, deplânge orbirea sfiosului fanatic Alexandru Sahia parca prevestind soarta clasei intelectuale din propria tara: „… a vizitat Rusia bolsevica, o tara de o suta cincizeci de milioane de oameni stapânita de doua milioane de comunisti, o tara in care o clasa intelectuala a disparut intreaga prin asasinat politic si unde zi de zi orice nazuinta de libertate si orice tendinta de individualizare sunt doborâte cu glontul. Un tar proletar cu fruntea de doua degete e dictatorul posomorât al noului imperiu. Lui Sahia, gingas ca o mimoza, acest regim i-a lasat o amintire fermecata…“. Si, mai departe, despre teroarea unei dictaturi cu sete de sânge: „Temerile unora s-au justificat: Victoria a fost a dezordinei. Sunt de atunci, nu este asa?, douazeci de ani si revolutia rusa nu s-a ispravit. O dictatura, care departe de a fi a proletariatului, este a unui singur om cu un pumn de oameni, isi asasineaza zilnic partizanii, cu o sete de sânge a fricii zilnic amplificata si ocupa mai mult de jumatatea Europei si a treia parte aproape din continentul asiatic intr-un bloc compact, imposibil de stirbit si dezagregat decât prin razboi si revolutie“. Profetice cuvinte!, cu o premonitie ce face din Arghezi unul din primii „tobosari“ ai caderii comunismului… Si cum ar fi putut tolera ocupantul ajuns la Bucuresti dupa 1944 denigrarea idolului marelui popor sovietic pe care, aflându-l la Zürich, il descrie dostoievskian: „E cel mai ursuz si cel mai primejdios. Are câtiva aderenti si fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Il vezi câtu-i de galbejit, cu pometele lui paroase. Ce ma infricoseaza la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care ii dispretuiesc, facultatea lor rece de nimicire si devastare, uscaciunea de suflet. Le lipseste un organ pe undeva, care defineste omul. Râvna lui Ulianov e sa stapâneasca poate ca mai putin Imparatia decât fractiunile celelalte revolutionare, ca sa le anihileze. Voi nu stiti ce-i comunismul rusesc. Apostolii astia cu virtuti scheletice de nebuni viseaza mizeria si robia universala. Intelectualitatea lor nu reuneste, nu amplifica: elimineaza!, fabricata din mediocritate si cruzime… Azi suntem proprietatea tarului, mâine putem deveni proprietatea unor arendasi de stat“. Poetul insusi va deveni proprietatea unor „arendasi de stat“ ce-i vor interzice productia destinata cititorilor români. Scrisese chiar si o Balada despre „furii“ ce navalesc pe timp de noapte pârjolind pamântul patriei si, cu toate acestea, pesemne speriat de propriul trecut fabulistic si pamfletar opus visatorilor la „robia universala“, va vorbi apoi, dupa ’44, despre „statornicirea altor temelii“. Ramâne sa alegem intre iluzia lui tragica sau farsa bizantina balcanica pe care ne-a jucat-o privind Moscova feerica de la o inaltime de unde si incendiile sunt feerice. Nu „orbise“, ci, cu autoironie simtea si-si avertiza complice cititorul ca „in câteva zile am crescut cu doua palme“. Intepat cu sageata subtire a ironiei dintr-o propozitie cât un mic fitil de dinamita, balonul encomiastic inconjurator se sparge in tandari: fie si chiar pentru aceasta simpla propozitie, vizita la Moscova merita facuta si descrisa, cu tot fastul si „feeria“ din ea. Pamfletarul nu murise. Atitudinea lui nu semana câtusi de putin cu aceea a unui „orb“, ci cu a unuia care, urcat la etajul XV, priveste prin geamul protector si exalta cu sarcasm ascuns o eclipsa de soare. Citit pe dedesubt, textul omului fricos crescut deodata, ca-n basmele pentru copii, cu doua palme spune altceva decât pare, asa cum de fapt se intâmpla cu toata opera, indeosebi gazetareasca si pamfletara, a lui Tudor Arghezi. Omul de acasa ramasese la locul lui si la Moscova. Oriunde, sub lauda lui se piteste injuratura.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 3662012-03-22