Triumful unui pagubas

Un interviu senzational prin naturalete, bun gust, umor suculent si ironie taioasa a izbutit sa-i smulga dl Stelian TTurlea lui Niculae Gheran. Spun, dinadins, „sa-i smulga“, deoarece marele talent, as zice fabulos, al editorului lui Rebreanu nu-i „scrisul“, ci „vorbitul“, caci autorul „Artei de a fi pagubas„ scrie cum vorbeste: pus în situatia de a vorbi-povesti, nu-ti ramâne decât sa deschizi reportofonul. Iar spusele – povestitele – cu o oralitate fara egal sunt, ele, senzationale sub toate aspectele: factologic, naratologic si literar. Reprimat o viata întreaga în munca editorului, talentul literar tâsneste, la senectute, în scrisul povestitorului deghizat în memorialist. Exemplar, cazul singular – daca nu unic – al acestui scriitor care si-a ascuns comoara talentului într-o Rosie Montana pentru a fi exploatata într-un viitor imprevizibil ar merita sa intre în bibliografia obligatorie a manualului de literatura româna contemporana, în programa scolara si universitara. S-a vorbit mult în ultimii ani despre „debutul amânat“ al unor scriitori împiedicati de comunism sa debuteze. În realitate, foarte putine debuturi au fost cu adevarat „amânate“: pentru simplul motiv ca evolutia ulterioara a celor ce se prevaleaza – cu un curaj demn de o cauza mai buna! – de aceasta amânare fortata nu a confirmat apoi talentul ori excelenta literara a „debutului amânat“! Oricât si-a expus „cazul“, admirabilul critic si eseist Alexandru George – autorul celei mai stralucite exegeze de tip romanesc asupra „vârstei medievale“ a poetului Tudor Arghezi („Marele Alpha“, Editura Cartea Româneasca, 1970) – n-a fost nici pe departe ajuns din urma ori egalat de romancierul cu acelasi nume. Si ca el sunt multi scriitori cu „debut amânat“ trecuti fictiv în contul unei asa-numite „generatii de sacrificiu“. Nu-i cazul lui Niculae Gheran care, se vede acum, a avut cu adevarat ce sa ascunda si sa „amâne“: un remarcabil talent literar ce nu s-a stins sub tocatorul comunist ci, din contra, a mocnit mereu si a dat din când în când sa iasa la iveala, culminând cu opera comica si tragica din „Arta de a fi pagubas„. Ea confirma si rascumpara cu vârf si îndesat „debutul amânat“ al lui Niculae Gheran, prozator nascut si nu facut, dar cu o constiinta artistica pe care rareori cei „nascuti“ o si au. Constiinta lui artistica s-a nascut si s-a întarit, cum spune undeva, „în atelierul domnului Rebreanu“, unde a preferat sa fie „calfa decât sa încropesc o literatura de mântuiala“. Nu doar arta si tehnica editarii le-a învatat nemteste în acel „atelier“, dar si, mai ales, aceasta constiinta artistica a inconfundabilei sale înzestrari. Si-a „nimerit“ talentul, prin contrast, în atelierul de care vorbeste si, tocmai de aceea, îsi poate delimita cu precizie afinitatile elective si stabili diferenta specifica. În literatura româna aproape toti scriitorii comici si satirici au mândria subalterna de a spune ca se trag din mantaua genialului Caragiale. Pretentie naiva si înduiosatoare, ridicola prin falsitate si proasta situare a unei precare constiinte de sine si artistice. Mai modest, dar infinit superior marilor belferi, Niculae Gheran nu sta la usa domnului Caragiale. Stie de unde vine si o spune admirabil în interviul „smuls“ de dl Stelian Turlea: „râsul mi-a fost mai aproape decât sobrietatea. Debutul editorial mi-l facusem cu reconsiderarea lui Braescu, cel mai fidel reprezentant al prozei satirice dupa Caragiale, cu nimic mai prejos în scrierile anti-cazone decât Courteline, frantuz avantajat de limba în care a publicat. Pe Maior – cum i se mai spunea – îl descoperisem în biblioteca sanatoriului Moroieni scapata de «epurari»“. Scriere anti-cazona, o capodopera este si „Arta de a fi pagubas„ a lui N. Gheran, un spirit rebel, boem riguros si nonconformist incurabil. Sigur, Caragiale da „genul proxim“ si mai toti satiricii români se gramadesc sa intre sub mantaua lui, dar, în cazul de fata, „diferenta specifica“ o face acest Courteline anti-cazon al sarcasmului din comedia româneasca, alta decât a lui Caragiale. Mai degraba vecin cu sarcasmul textual si subtextual al unui Teodor Mazilu, bunaoara, Niculae Gheran vine, ca si autorul „Prostilor sub clar de luna“, din specia de umor satiric a Maiorului cu care autorul viitoarei „Arte de a fi pagubas„ se întâlnise, în prima tinerete, în biblioteca sanatoriului din Moroieni. Ce facea tânarul Gheran în acel sanatoriu? „Acolo“ – marturiseste el – „mi-am asternut pe hârtie primele pagini umoristice, publicate în «Tânarul scriitor» si într-un «Caiet de estrada», precum si multe schite puse pe foc dupa critica unor scrieri satirice de catre Andrei Jdanov, mare ideolog moscovit, în raportul sau asupra revistelor «Zvezda» si «Leningrad», readus în discutie si pe plaiurile mioritice. Ma lepadasem prosteste de schitele mele, mai ales dupa ce aparuse în «Viata Româneasca» o recenzie asupra numarului din «Tânarul scriitor» în care mi se reprosa ca tema satirei vizeaza aspecte neconcludente ale vietii contemporane. Tot la sanatoriu mi-am platit datoria râsului, ce-mi iesise acum prin piele. Împlinisem 24 de ani…“ Nu s-a lepadat, „prosteste“ de schitele lui satirice: le-a pus pe foc spre a nu fi silit, ca multi altii, sa ia calea „realismului socialist“ cu ale carui produse timpul n-a mai avut rabdare si, cum s-a vazut, le-a mistuit într-un incendiu meritat si binecuvântat. Econom cu sine într-o epoca a „risipitorilor“ naimiti, tocmiti cu ziua, Niculae Gheran si-a „dosit“ pentru multi ani talentul si, intrând în „atelierul domnului Rebreanu“, si-a amânat debutul cu pretul realizarii „editiei exhaustive, singura consacrata unui scriitor al veacului 20“, cum precizeaza cu justete dl Stelian Turlea. Merita Rebreanu acest „pret“? Raspunsul nu încape discutie: „pretul“ reprezinta o exemplara luare în arenda a operei ctitorului romanului românesc modern în slujba caruia editorul si-a „vândut“ toata libertatea de care a putut dispune de-a lungul timpului. Multi si-au vândut libertatea pe mai nimic, alegându-se cu praful de pe toba: Niculae Gheran, se poate spune, a reîmproprietarit literatura româna cu unul dintre cei câtiva mari clasici ai ei si, dupa cum pare a marturisi, ar lua-o din nou de la capat daca timpul ar mai avea rabdare. Academician fara Academie sau, ca orice profesionist veritabil, „ministru fara portofoliu“, ca sa nu zicem „tehnocrat“ ca un neamt din Târgul Mosilor, Niculae Gheran da de lucru în interviul amintit mai multor ministere si institutii bugetivore de prim rang din România carora, spre onoarea dar si rusinea lor, un intelectual ca el le-a tinut si le tine locul ca un pagubas ce e, pe un pret de nimic: „Cu câtiva ani în urma am demisionat din functia de director la Editura Institutului Cultural Român unde ma ocupam strict de colectiile de patrimoniu, desfiintate dupa plecarea mea. Renuntasem la niste avantaje importante pentru un umil post de muzeograf la Muzeul din Bistrita, ce îmi îngaduia sa finalizez editia de „Opere“. Schimbasem un serviciu ce-mi deschidea drumurile la marile târguri internationale, pentru carari ce duceau la Tarlisua, Maieru, Rebra si Rebrisoara.

Dupa ce am terminat editia m-am apucat cu niste tineri, carora le predam în mers o activitate laborioasa, de uriasul corpus de documente din arhiva scriitorului aflata la Biblioteca Academiei. În urma unor ordonante guvernamentale am fost nevoit sa abandonez noul santier editorial, ca astfel statul sa economiseasca 1.601 lei, cât primeam în mâna lunar. Halal economie! Construirea unui WC public ar fi costat mai mult decât lucrarile în curs de elaborare. Si ce lucrari?! Dintre ele, recent a aparut la Editura Academiei volumul «Intime» – corespondenta dintre Liviu si Fanny Rebreanu, din vechiul portofoliu lucrat cu ani în urma. Când se va remarca lipsa biobibliografiei, a dictionarului de personaje, a celor patru volume consacrate corespondentei primite de scriitor de la confrati, oameni de arta si cultura, politicieni, ba chiar si a „operelor magna“ în prezentarea romancierului – ca se va gasi careva sa-si aduca aminte – voi fi departe“. Aceasta trista situatie si evocarea ei arunca un mare semn de întrebare în obrazul celor ce se cred nemuritori si continua sa spuna cu infinita prostie ca „nimeni nu e de neînlocuit“. Neatins de venin, omul de neînlocuit spune cu umor si sarcasm jovial: „Solutia ideala ar fi sa se acorde trecutului culturii românesti macar atentia daruita unei institutii ca CNSAS. Aceasta institutie onorabila – basca anexele nedeconspirate – beneficiaza de o logistica de invidiat, performanta în toate privintele, cu un personal ultracalificat, remunerat pe masura îndeletnicirilor, de la salariile unor secretari de stat la solda unor angajati. Pentru depozitarea kilometrilor de dosare din arhiva fostei Securitati a fost nevoie de o cladire speciala, de cercetatori specializati, de un buget de miliarde. Aici se administreaza si istoria turnatoriei române, fundamentul sigurantei noastre multilateral dezvoltate. Te intereseaza când si cum a fost recrutat un colaborator – dintre cei dati în gât, nu si dintre cei aflati în functiune – ti se livreaza prompt informatia contra aprobarii de rigoare. Vrei sa stii cum te-a turnat Ghita Chioru din bloc, ori Tanta Zdreanta, colega de serviciu, ori Gica Sulica, vecin de strada, vigilentii care te-au cântat la nenea Secu, tunde oaia si berbecu? Sunt cautati dupa cod în repertoriul electronic si, la comanda, dispui chiar si de proza lor, opisata comme il faut. Ordine nemteasca, nu gluma. În contrapartida, te-ai astepta ca macar la Biblioteca Nationala si la Biblioteca Academiei sa gasesti, de asemenea, colaborarile marilor scriitori români din presa vremii cu precadere interbelica, perioada prolifica în tiparnita de pretutindeni, Ia de unde nu-i. Ce kilometri de colaborari, nu gasesti un singur metru de arhiva selectata. Mai mare rusinea! Ne place sa vorbim de patrimoniu national, dar trecem cu o crasa nepasare pe lânga valori literare inestimabile, îngropate în tintirimul lui Gutenberg“. Sunt trecute în revista multe, majoritatea „sarcinilor“ culturale neonorate de bugetivorii nostri nationali: nici ministerele, nici Biserica, nici contabilii culturii si literaturii nu sunt scapati din vedere de ochiul „pagubasului“ a carui voce va fi, si ea, „arhivata“ spre a descoperi ca si peste o suta sau doua de ani cu patrimoniul cultural national stam tot asa. Vorba lui: mai mare rusinea! Descrie epopeea fara sfârsit a editiilor integrale din opera marilor scriitori, impasul financiar si profesional din calea lor, mai greu ca bolovanul carat de Sisif: editorul, cel de ieri ca si cel de azi, n-ar putea spune însa ca în eseul lui Camus ca acest Sisif „trebuie sa fie fericit“. Critica delicat!, iresponsabilitatea contabililor guvernamentali de azi cu vorbele lui Rebreanu: „Pentru ca omul politic român este imbecil, barbar si anticultural… Arta si cultura româneasca n-au sa astepte decât dusmanie de la oamenii politici de azi“. Pierduti în intrigi de culise, acestia sunt îmbrânciti sa citeasca, desi n-o vor tine minte, parerea aceluiasi mare ctitor literar convins „ca ar trebui sa înteleaga si oamenii politici ca arta si cultura au tot atâta importanta în viata tarii ca si o banca sau o alegere de deputat frauduloasa. Acum de ce încep economiile de la carte si cultura?“. Prezentul etern („Acum!“) din interogatia lui Rebreanu spune totul despre ceea ce editorul sau nu mai vrea sa spuna ca sa nu fie „considerat subiectiv“. Zgândarit de dl Stelian Turlea, revine totusi asupra editarii si editiilor. Descrierea situatiei duce la aceeasi concluzie, „subiectiva“, fireste. Cu editiile din clasici stam cum stam si cu soselele din România: frânturi de drumuri, sosele începute si neispravite. Pe scurt, intram în Europa mai mult prin santuri si prin gropi decât pe „drumuri europene“ …
Interviul cu Niculae Gheran poate fi citit în excelenta revista „Miscarea literara“ de la Bistrita, numarul 4 din anul 2012. La sfârsitul dialogului, dl Stelian Turlea noteaza: „M-am despartit de autorul «Artei de a fi pagubas» în curtea cabanei sale de la Breaza, unde, fugind de larma Capitalei, îsi vede de scris si de sanatate. În poarta, depanam amintiri. Dintr-una în alta, revin cu o întrebare care mi-a scapat de-a lungul discutiei noastre: de unde pâna unde titlul cartii? Ca din suita povestirilor eroul principal nu pare a fi de fel pagubas decât arareori, si-atunci facând haz de necaz. Îmi raspunde ca-i vorba de paguba unei întregi generatii, denumite pâna deunazi „de sacrificiu“, care, dupa aproape o jumatate de secol, revine de unde a plecat, luând-o de la capat, dar cu parul albit. Poate de asta îsi doreste ca epitaf la tintirim: „Fereste-ma, Doamne, de mai rau!“ Uit ce spune si insist sa-si termine proiectul tetralogiei, dupa care râdem împreuna de poceala unor ilustri exponenti din fosta si prezenta asezare a Oborului, cu si fara lãmpas pe cracane“. Proiectul tetralogiei s-ar încheia, dupa spusa autorului, cu un volum nou, al patrulea, intitulat „Bordel nou cu dame vechi“, în care figurantii, cunoscuti de când lumea, înainteaza „precum carabinierii din opereta lui Offenbach, batând pasul pe loc“. Titlul ar comporta unele modificari, chiar radicale: „Bordel vechi cu dame noi“, în spiritul unei amintiri colosale evocate spre sfârsitul dialogului de Niculae Gheran, amintirea unui deal, derdelusul copiilor din Obor deasupra caruia s-a înaltat în „anii nostri“ – de dupa 1989 – sediul monumental al unui centru raional de putere politica si administrativa. Iata ce-a fost ieri sediul puterii de azi: „Când eram de-o schioapa, mergeam la depozitul de lemne al tatalui meu, de pe strada Câmpul Mosilor nr. 35. De cealalta parte a drumului, la câteva zeci de metri, se construiau Halele Obor. Treceam printre tarabele circarilor si asistam cum se sapa solul pentru construirea fundatiei. Pamântul se stivuia mai departe, pe locul unde este asezata astazi Primaria sectorului 2. Se adunase atâta pamânt, încât mormanul a capatat dimensiunea unui deluret, caruia toata mahalaua îi spunea – pardon – «Muntele c…tilor», datorita faptului ca preluase atributiile instalatiilor sanitare, fiind frecventat cu harnicie de taranii veniti sa-si vânda marfa, de clienti si trecatori, impartiali de nevoie si nevoi, fara deosebire de vârsta, etnie, sex sau culoare. Doar zapada mai înnobila uriasa ridicatura, când, dupa fiecare ninsoare, se transforma în ditamai derdelusul, de ne înjurau toti vatmanii, soferii, birjarii si carutasii ca le fulgeram cu saniuta prin fata rotilor si a cailor, taind soseaua Mihai Bravu pâna pe trotuarul de vizavi, mai-mai sa intram în cofetaria Peristeri sau în mezelaria lui Pescaru…“ Memorabilul fulger al amintirii ce învie povestea unui derdelus si „devenirea“ lui politico-administrativa din zilele noastre poate fi chiar prima fraza a noului volum, al patrulea, din tetralogia „Arta de a fi pagubas“, opera care semnifica triumful literar al pagubasului. Cine-i, în definitiv, acest „pagubas“?! Este un ins care fuge pâna azi de „larma Capitalei“ (citeste: larma elitei!), ramânând fidel norocului de a deschide ochii în Târgul Mosilor evocat într-o splendida pagina din primul volum al, deocamdata, trilogiei: norocul de a fi ramas prin selectie naturala în clasa a cincea B si nu, cum era s-o pateasca, într-a cincea A: „La B“ – spune el – „intrasera mai toate podoabele cu care, în timpul liber, ma simteam de zece ori mai bine decât cu «baietii buni» crescuti, precum câinii de rasa, în lesa. Spun «mai bine», pentru ca împreuna cu ei cutreieram marginile Capitalei alergând în jurul baltilor sau furisându-ne în padurile de la Andronache, Pustnicul sau Cernica din prelungirea soselelor Colentina si Pantelimon“. Sare ca ars si se ofera „sa facem transferul (de la A la B – n.n.), ceea ce îmi îngaduia sa revin în gasca alaturi de Gheorghe Moteanu, fiul unui vatman din Andronache, Nicolae Petrescu, baiatul lui Gica Grabitu, cârciumarul de pe strada mea, Titi Ionescu, viitorul antrenor al nationalei de rugby si alti rebeli dispusi oricând sa piarda totul pentru nimic. Vorba ceea: ne-am nascut despuiati, ce-i pe noi e de capatat“. Cu ei alergam în toate zarile, mai adauga, spre deosebire de „linistea ordonata“ de dincolo, din clasa lui „A“, lumea „câinilor de rasa crescuti în lesa“! Amintirea din copilaria scolara este profesiunea de credinta a pagubasului rebel de azi: sub semnul ei si-a scris trilogia, una din cele mai frumoase carti pe care le-am citit în ultimele decenii. Deocamdata, „Arta de a fi pagubas“ se citeste în regim de „samizdat“, ca unele manuscrise de odinioara ce nu se puteau bucura de bunul de difuzare din pricina continutului lor si se raspândeau din mâna în mâna, conform tacticii „Scânteii“ ilegale: „Citeste si da mai departe!“ Ca sa nu se mai spuna ca în anii libertatii si ai „descarcerarii“ au disparut ilegalistii. Publicând o carte nedifuzabila, dar citita si comentata copios, Niculae Gheran ramâne, cum vedem, un „ilegalist“ consecvent: nonconformist iritant în orice regim politic si literar.