În studiul său, scris într-un limbaj accesibil profanilor, intitulat Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, laKonrad Lorenz, laureat al Premiului Nobel, atinge câteva teme de mare actualitate, cum ar fi suprapopularea, moartea termică a simţurilor, decăderea genetică etc. Printre acestea, cea a tradiţiilor. Capitolul cu pricina se numeşte, cum altfel, Sfărâmarea tradiţiilor. Fireşte, pentru oricine priveşte la efectele globalizării, nu poate să nu remarce uniformizarea, la toate nivelurile, a vieţii noastre – începând cu cel lingvistic. Fenomenul a fost descris extrem de plastic, de convingător, printre alţii, de Frédéric Beigbeder, într-un roman al său: clubizare, mcdonnaldizare, liberschimbism, vuitonizare, turism de masă, totul ambalat în ţiplă muzicală anglo-americană şi în limbă engleză. Să adăugăm facebook-ismul şi conversaţiile interminabile pe mobil, skype etc. – la orice distanţă şi la orice oră din zi şi din noapte. Şi asta de la Tokio la New York şi de la Rio de Janeiro la Paris. „Peste tot, pe pământ, e acelaşi cântec în arierplan“, scrie autorul Egoistului romantic. „Mondializarea trece, mai întâi prin muzică. Terra a devenit un ring de dans. Acest jurnal vorbeşte despre un eveniment nou: discotizarea lumii. Un studiu recent evidenţiază că, în termeni de buget, discoteca a devenit principalul divertisment al persoanelor de la 18 la 34 de ani (luând-o cu mult înaintea cinematografului, a teatrului, a concertelor… şi a cărţilor)“. Să reţinem, în acest moment, faptul că limita superioară de vârstă pentru acest fenomen de masă este 34 de ani. Cei în vârstă sunt excluşi. Nu întâmplător, prima televiziune muzicală din România, Atomic TV (TV K Lumea) –, apărută pe piaţa românească de media la sfârşitul anilor ’90 –, îşi fixase ca slogan „Interzis persoanelor în vârstă” – sau ceva de genul ăsta. Comercial vorbind, găselniţa publicitară a făcut mouche, dar s-au găsit suficienţi moşi care s-au şifonat şi sloganul a fost imediat abandonat. Est modus in rebus.
Vorbind despre sfărâmarea tradiţiilor, Konrad Lorenz acordă un spaţiu substanţial revoluţiei tinerilor, ca factor important în dinamica acestui fenomen. Poate că sintagma „revoluţia tinerilor” să pară pleonastică, lucru ştiut fiind că pe baricadele tuturor revoluţiilor se află tinerii. Şi totuşi, Lorenz nu ezită să o folosească tale quale, dar într-un sens mai puţin ideologic. „Atitudinea unei mari părţi a tinerilor din ziua de azi faţă de părinţi e caracterizată de o considerabilă aroganţă dispreţuitoare, în care nu există nici un dram de blândeţe”, scrie filosoful german şi continuă: „Revoluţia tineretului de azi e susţinută de ură şi anume de o ură strâns înrudită cu cel mai persistent dintre toate sentimentele de ură: cu ura naţională”. Un exemplu semnificativ al acestei atitudini tranşante mi se pare „lustraţia” expeditivă a personalului unei importante instituţii culturale de către noua conducere, proaspăt instalate, pornind exclusiv de la criteriul „etate”, motivaţia tacită fiind că cei în vârstă reprezintă vechea conducere a instituţiei şi o moştenire detestabilă a odiosului regim comunist. În această situaţie, tot personalul instituţiei respective a fost convocat în sala de şedinţe şi s-a dat citire listei cu angajaţii. „Cine nu se aude strigat“, s-a precizat, „de mâine nu mai face parte din această instituţie”. – fără nici o altă explicaţie. Majoritatea celor excluşi – pe criteriul vârstei, repet – erau pensionari. Dar, întreb, într-o instituţie culturală, nu este oare vârsta (mai mult sau mai puţin) înaintată chiar un garant al culturii? Printre eliminaţi se numărau poeţi, prozatori, unii membri ai Uniunii Scriitorilor. În locul acestora s-au angajat masiv tineri. La nici un an de la această „înnoire” (lustrare) au apărut şi primele semne de dezamăgire din partea conducerii instituţiei faţã de cei în care îşi puseseră toate speranţele, în competenţa, eficienţa, seriozitatea, în cultura lor. Răul însă se făcuse, şi se făcuse tocmai cu acel sentiment menţionat de Lorenz: ura. Nici cel mai mic semn de condescendenţă faţă de vârstnici, ca să nu menţionez lipsa totală de politeţe, „de blândeţe”, fie ea şi formală, exprimată printr-o frază chiar şi convenţională, o strângere de mână, o bătaie pe umăr… nimic, exceptând un imens dispreţ.
Înainte de a merge mai departe, să facem un mic efort de gândire, respectiv să definim termenul „bătrân” pentru a şti despre ce vorbim. Vom recurge la o paralelă cu bine-cunoscutul paradox al grămezii. Câte boabe formează o grămadă? Treizeci? Să admitem. Dacă luăm un grăunte, nu mai avem o grămadă? Sau dacă încă mai avem o grămadă, câte alte boabe trebuie să mai scoatem pentru a nu mai avea o grămadă? Poate un singur bob să constituie o grămadă? Etc. La fel cu vârsta. Ce înseamnă un bătrân? 70 de ani? Să zicem. Asta înseamnă că o persoană de 69 de ani nu mai este bătrână? Cine hotărăşte ce/ cât înseamnă bătrân? Putem continua raţionamentul până… la anii copilăriei (şi invers). Timothy Williamson şi Roy Sorensen susţin, fapt demn de reţinut, că există limite fixe, dar că în mod necesar ele sunt de necunoscut. De aceea, credem, cel mai bine a pus problema Cicero, în De Senectute: Cine este bătrân de tânăr este bătrân multă vreme”.
Cât de flexibile se dovedesc aceste frontiere o arată un domeniu foarte popular, cultivat aproape în exclusivitate de tineri: sportul. La cei 34 de ani ai săi, Federer este… „bătrân”, chiar dacă are o vărstă când orice bărbat intrat în viaţă este doar la ânceputul afirmării sale în ierarhia socială. Cariera sportivă a lui Jimmy Connors s-a întins până la vârsta de 44 de ani; cât despre George Foreman, cine s-ar fi aşteptat ca el să păşească din nou în ring la 45 de ani şi să-şi recâştige titlul de campion mondial la box, împotriva unui adversar mai tânăr decât el cu aproape 20 de ani!? Asemenea exemple pot fi oferite din mai toate sporturile. Dar să nu întârziem prea mult asupra domeniului sportului de performanţă, spaţiu populat aproape în exclusivitate de tineri, din motive lesne de înţeles, vârsta, în sine, nefiind cel mai important. Sportivii renunţă la performanţă mai ales fiindcă viaţa de profesionist are rigori cărora nimeni nu este dispus să le cedeze ad infinitum – dincolo de uzura fizică firească.
Opoziţie între generaţii a existat dintotdeauna. Uneori, ea s-a transformat în „ceartă”, vezi celebra disputã dintre clasici şi moderni, din secolul al XVII-lea, dispută care a cunoscut variante italieneşti, nemţeşti, englezeşti – şi asta fiindcă noul şi vechiul se află mai tot timpul în opoziţie, uneori făţişă. Dar, în acest caz celebru, nu avem neapărat de-a face cu o confruntare între tineri şi bătrâni, pe criteriul vârstei, cât cu una ideologică. Dovadă – un exemplu, doar – , Corneille „modernul” (născut în 1606) era mult mai în vârstă decât „anticul” Boileau (născut în 1636).
Dar să revenim la tensiunile intrafamiliale, care ni se par mai de actualitate – pe linia Konrad Lorenz. În societatea antică, titulatura de pater familias spune suficient despre poziţia celui în vârstă în economia unei familii. În lumea agrară, cel în vârstă deţinea, prin forţa lucrurilor, principalele mijloace de producţie, respectiv pământul, uneltele de lucru etc. El era cel care avea în mână, cum se spune, pâinea şi cuţitul. Relaţiile capului familiei cu cei mici erau guvernate de legi precise, insubordonarea sau actele de revoltă fiind aspru sancţionate. Odată cu societatea capitalistă, lucrurile s-au schimbat radical. Au apărut locuri de muncă în afara familiei, uneori în afara localităţii unde domicilia familia, precum şi posibilitatea unor câştiguri care le permit celor tineri o existenţă independentă faţă de capul familiei, inclusiv desprinderea fizică/ economică de familie şi o existenţă de sine stătătoare. Naşterea unor meserii noi, în afarã şi diferite de cele agricole, au permis o oarecare emancipare a tinerilor, dar rareori într-atât încât să apară o prăpastie între tineri şi vârstnici. Autoritatea celor în vârstă n-a scăzut niciodată atât de mult ca în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dinamism, productivitate, profit – elemente care aveau toate ca numitor comun tinereţea – au constituit un factor determinant în adâncirea procesului de înstrăinare a tinerilor de bătrâni. Aceste elemente au căpătat deseori şi aspecte tăioase în momentele de criză, când păstrarea locului de muncă reclama o anumită agresivitate, tipică mai ales celor tineri. După al Doilea Război Mondial, odată cu fenomenul baby boom, când copiii/ tinerii s-au bucurat, din motive comerciale, de un interes necunoscut până atunci, prăpastia dintre tineri şi vârstnici s-a accentuat şi mai mult. Muzica, moda, cinematograful au făcut din tineri o ţintă majoră. Shirley Temple a fost doar un caz de excepţie. Astăzi, copiii-vedete sunt un loc comun. Informatica, în sfârşit, a făcut ca, pentru prima oară în istoria omenirii, copiii să ştie mai mult decât părinţii – ca regulă. Să adăugăm la asta cunoaşterea limbii engleze – generaţia mea, de pildă, a învăţat la şcoală rusa şi franceza, mai ales –, discotecile – pe vremuri, hora din sat era, împreună cu muzica populară, una pentru toţi –, locuri de distracţie anume pentru tineri etc. Toate astea, şi multe altele, au contribuit la „luarea nasului la purtare” a tinerilor şi la adoptarea unei atitudini de superioritate, dacă nu chiar dispreţuitoare, faţă de cei trecuţi prin viaţă. (Să precizăm că, nu rareori, cei care le „dau nas” tinerilor sunt chiar cei mai în vârstă). De aici până la crearea unui univers paralel interzis celor cu părul alb nu este decât un pas. De aici până la aruncarea bătrânilor de pe pod – după modelul antic – este şi mai puţin.
Cearta dintre moderni şi antici – ca tot ce ţine de dezbaterea ideologică – a avut un efect pozitiv asupra evoluţiei omenirii; nu acelaşi lucru se poate spune despre această confruntare intergeneraţională, stimulată de forţe interesate de aspecte străine de evoluţia esenţială a umanităţii. Nu întâmplător, Konrad Lorenz menţionează „revoluţia tinerilor” printre elementele de bază în procesul de sfărâmare a tradiţiilor, unul dintre cele opt păcate capitale ale omenirii.
Autor: Ion CreţuApărut în nr. 488