Cannes-ul în interviuri
Am încercat sa fiu mereu atent la comportamentul liderilor cinematografici: regizori, actori, critici, directori de festivaluri. Paranteza argumentarii acestei conditii, a artistului din „front page“, asociata cu recunoasterea valorii lui, ar fi prea lunga si destul de complicata, fie si necesara. O voi amâna, însa. Nu înainte de a semnala evidenta unor deosebiri cu efecte de aceeasi natura în planul eficientei. Voi ramâne deocamdata la acest prim nivel al celor care organizeaza evenimentele industriilor culturale din spatiul filmic.
În vreme ce – rezumându-ne la constelatia Cannes-ului cinematografic –, un Gilles Jacob, de pilda, considerat „topograful“ Croazetei, blândul, distantul, ironicul placid, eternul presedinte, conduce festivalul de la o anumita înaltime sacerdotala, cel mai apropiat dintre membrii fief-ului sau, pe care l-a crescut vreme de mai bine de zece ani, Thierry Frémaux, poate fi apreciat ca „argint viu“. Poate fi vazut peste tot, neobosit, „un monstru al travaliului“, cum l-au definit colaboratorii sai, mereu miscator, energizant, omniprezent, dând forta si culoare fiecarui moment.
Considerat un fel de „ministru plenipotentiar al cinematografului“, a aparut în zodia Cannes-ului acum un deceniu si mai bine. Avea doar 40 de ani. Era un om împlinit: casatorit, tata a doi copii. Detinea un post stabil ca director artistic la Institutul Lumière din Lyon, mâna dreapta a presedintelui de acolo, Bertrand Tavernier. A fost întâi unul dintre voluntarii acestei misiuni cinematografice, ceea ce spune multe despre modul lui de a se angaja pentru cauze nobile. M-am întrebat de mai multe ori de unde vine acest activism împins la limite, energia unei adeziuni exemplare. Tatal sau era inginer. El însusi a facut studii ce presupun un anumit pozitivism. Studentul în stiinte sociale trece un masterat cu aplicatii cinematografice, dar valul l-a dus în alta directie, fara ca el sa-si fi dorit aceasta de la început. Prin 1983 vedea lucrurile un pic altfel. I-ar fi surâs sa-si construiasca o cariera de cercetator în istorie, pentru a se consacra scrisului, dar a intrat în domeniul actiunilor culturale. A înfiintat primul radio asociativ – „Canut“. Are nu doar sânge în vine, dar si „sânge rece“. Este detinator de centura neagra. Profesorul de judo actioneaza „à la japonaise“, fiind si un mare pasionat de „velo“. Judocanul biciclist îi trage pe multi dupa el pe plajele de la Cannes. Din punctul acesta de vedere este cu totul opusul lui Gilles Jacob.
Pe noi toti, aflati pe acolo în luna mai, pare a ne cam mâna de la spate. Felul lui de a fi incumba punctualitate, promptitudine, eficienta si un anumit sentiment al ubicuitatii, preluat, se întelege, de la cel mai în forma dintre capii festivalului. Este greu sa fii de fiecare data la timp acolo unde se întâmpla ceva important, sa ramâi pâna la sfârsit si sa nu ratezi si prima secunda a unei noi actiuni succesive. Dar de straduit, ne straduim. În schimb, spre deosebire de toti, Thierry lasa impresia ca poate prinde totul. Când a fost sa-l astepte pe Jean-Paul Belmondo la „Debussy“, ceva anume mi-a aratat ca rabdarea i-a fost pusa la încercare, asa încât acum nu pot sa spun cu mâna pe inima ca a fost cu totul conform scenariului sau ca, data fiind pareza marelui actor si invitat de onoare, mersul lucrurilor a trebuit încetinit, în acord cu „au ralenti“-ul lui Bebel. Pasii acestuia au corijat dinamica omagiala. Spiritul manifestarii a triumfat, însa, si gratie capacitatii de adaptare a lui Thierry, o forma de inteligenta aplicata si aceasta.
Este marcat, sa nu uitam, de copilaria din periferia Lyonului, din Minguettes. S-a nascut la 29 mai 1960, la Tullins-Fure, Isère. Formula lui de lucru se explica si prin aceasta ruptura cu comoditatea burgheza. Vine de jos, mai exact din zona de mijloc, unde energiile nu sunt înca îndeajuns de explorate. Tocmai de aceea disponibilitatea lui nu este doar o forta, ci si un spectacol. Actioneaza repede si cu garda sus. A stiut sa faca parte din fieful lui Tavernier la Lyon iar când la o conferinta de presa un lyonez i-a adus complimentele concitadinilor, a multumit fara sa cada sub masa ca un sentimental apasat de origini. Calculeaza totul, repede si la rece. Când, dupa numai patru luni, Olivier Barrot paraseste echipa Cannes-ului, Thierry accepta sa vina alaturi de Gilles Jacob. Fusese, sa nu uitam, propus la directia Cinematecii Franceze, dar a refuzat. Câti ar fi în stare de un asemenea gest?
A trebuit, apoi, sa faca naveta între Lyon si Paris, având câte un apartament în cele doua mari orase. Miscarea face oricând bine unui fost sportiv. Prima data a fost la Cannes pe când avea 18 ani. A mers cu prietenii într-o camioneta si nu a vazut nici un film. Vede acum mult prea multe. Deviza a ramas aceeasi, oferita de primul sfat al lui Gilles Jacob care la instalare i-a spus: „Sa nu va gânditi niciodata ca este cel mai mare festival din lume, însa sa nu încetati niciodata sa va gânditi cum veti face ca el sa ramâna la fel“. Asupra acestei responsabilitati a fost întrebat de mai multe ori. În mai 2011, de pilda, cu putin înaintea deschiderii editiei a 64-a, „Liberation“ i-a solicitat sa mentioneze noutatile aduse festivalului. Raspunsul lui Frémaux a venit prompt. Sunt trei directii pe care si-a pus amprenta: promovarea pe scara larga a documentarului; încurajarea filmelor de gen; aducerea productiilor de animatie. Cum a evoluat tehnica si în ce masura Cannes-ul a raspuns noilor situatii? Numericul invadeaza studiourile, se lucreaza pe scara din ce în ce mai mare cu micile camere, iar filmele pe telefon devin o realitate cotidiana, de neoprit. De aici si dificultatea de a stabili un termen-limita. Putând fi telesarjate, filmele ajung imediat la Paris. Cu o „cheie“, ele pot veni si atunci când în tara de productie lucrul acesta este interzis. Vezi experienta iraniana. Cannes nu mai este doar un mare festival, cu multe si mari filme, cu staruri, dar el se afirma tot mai mult si ca laborator. A prezentat astfel un numeric cu faima, precum „Star Wars“, dar primul film adus la Cannes în aceasta formula de ultima ora a fost „L’Arche russe“ de Aleksandr Sokurov.
Poate numi filme pentru a caror ne-includere în festival regreta acum? Nu doreste sa dea niciun exemplu, desi au fost. Prefera sa vorbeasca de titlurile deja promovate, nu si de cele respinse, acesta fiind un principiu al festivalului. Cum se prezinta tabloul mondial al industriilor de film? Crede ca în declin se afla cinematografiile din Ungaria, Rusia, Polonia, Japonia, pe când în urcare se manifesta cele din Thailanda, Coreea, China. Va trebui sa acorde în viitor mai multa atentie filmelor produse în serie, serialelor de televiziune. Filme aparent fara pretentii estetice, precum „Piratii din Caraibe“ sau „La Conquete“, protejeaza filmele cu buget mai mic, iar aceasta coabitare nu ar trebui sa ne dea dureri de cap. Dimpotriva, sa încurajam ambele tendinte. De ce De Niro, din nou un actor, în fruntea juriului, si nu un regizor, un scriitor, ca sa nu mai vorbim, as adauga eu, de critici, evitati în ultima vreme pâna si ca simpli membri? Pentru ca la un mare actor poti realiza un montaj din filmele lui si poti astfel promova si festivalul, pe când în alte situatii cazi în melancolie.
Tine la o amintire din acesti zece ani, de când lucreaza pentru Cannes? Ar fi destule, dar ne ofera un singur caz, poate si pentru simetria lui. La prima sa selectie a pastrat „Blissfully Yours“ de Apichatpong Weerasethakul, pe care l-a introdus la „Un Certain Regard“. În 2010, acelasi regizor, cu un nume care a încurcat limba multora, a obtinut Palme d’Or, cu „Oncle Boomee…“
Nu a fost scutit de controverse, poate nici de unele contestari. Prima polemica s-a produs în 2006 prin programarea „Codului lui Da Vinci“ în deschiderea editiei. Stie sa promoveze festivalul, sa-l apere, sa-l duca mai departe (a venit si la Bucuresti), desi Cannes-ul ramâne în adevarata lui lumina, în stralucirea care l-a facut celebru si iubit, doar sub soarele Mediteranei, pe Coasta de Azur. Nu se teme de niciun fel de întrebari. Gaseste formula de a argumenta fara sa raneasca orgoliile. Hazardul are uneori locul lui, sub provocarea subiectivitatilor din care se alcatuieste juriul. Nu a introdus în competitia principala „Moartea domnului Lazarescu“ de Cristi Puiu pentru a-l proteja. Nu a mai repetat acelasi gen de prudenta cu alt film românesc. Ajuns pe lista principala, „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ de Cristi Mungiu a luat Palme d’Or.
De multe ori a marturisit ca se teme cel mai mult de nemultumirile cineastilor de acasa, ca si de obiectiile criticilor francezi. Daca ne întoarcem în timp la editia din 2010, putem fi atenti la o serie de nuante, dar mai ales ne putem edifica asupra unui program de perspectiva, în sustinerea intuitiei deosebite dovedite de delegatul general al Cannes-ului. Polemici a stârnit nu doar „Codul lui Da Vinci“, dar în 2010, sa ne amintim, si „Hors La Lois“ de Rachid Bouchareb, ca si „Carlos“ de Olivier Assayas. Unele frisoane a stârnit si filmul Sabinei Guzzartti, cu trimitere la Berlusconi. S-a vorbit mult de filmul lui Terrence Malick înca din 2010. Succesul de la Cannes al altui film al acestuia, „Les Moissons du ciel“, îl face pe Fremaux sa observe ca, de fapt, „toata lumea saliveaza înainte de a-l vedea“.
„Ca commence par la fin“ nu a fost adus în 2010, pentru ca nu era terminat. Acesta a fost raspunsul lui Thierry atunci când a fost întrebat daca nu l-a deranjat secventa de amor jucata de Emmanuelle Béart în filmul sotului acesteia, scriitorul Mickael Cohen, care si-a adaptat pentru ecran propria carte. I s-a amintit ca au fost si alte filme în aceeasi situatie, „2046“ de Wong Kar-wai, de pilda. Aduce si alte titluri în sprijinul deciziei sale. Au trecut de selectie „Irreversible“ de Gaspar Noe, dar si „Brown Breny“ de Vincent Galles.
A fost de-a dreptul acuzat de neglijarea unui actor precum Jean Dujardin care în 2010 juca în trei filme (semnate de Bertrand Blier, Nicole Garcia si Guillaume Canet). A raspuns cu acelasi argument: nu erau definitivate. Nici când s-a întârziat cu realizarea unei postproductii, filmul nu a aparut decât la sedintele de promovare. Îmi amintesc aerul de mâhnire emanat de altminteri zâmbitoarea Emmanuelle Béart, urcând treptele la una dintre ceremoniile de seara din 2011. Cât îl priveste pe Jean Dujardin, Thierry Frémaux afirma cu un an în urma ca îl apreciaza în mod deosebit pe actor. Poate si pentru a nu persevera într-o nedreptate, în ultima clipa, a scos filmul „The Artist“ al lui Hazanavicius de la Hors Competition spre a-l introduce în prima linie. Hotarârea a fost benefica. Mutarea i-a adus un binemeritat premiu de interpretare lui Jean Dujardin, fara îndoiala un remarcabil actor de comedie.
Se trezeste câteodata în situatia de a elucida polemici sau adversitati între cineastii onorati la Cannes. Când Sokurov se exprima împotriva lui Nikita Mihalkov, ca fiind dezavuat de cineastii rusi, imediat, în „raspar“, gaseste o explicatie la acuzele lui Mihalkov, de asta data anume legate de atitudinea „pro Putin“ a lui Sokurov. Paradoxuri ale afinitatilor, exprimate pe filiera cinefila!
Sa ne întelegem asupra unui aspect delicat, pare a ne sfatui delegatul general: implicarea cineastilor în jocurile politice din tara lor nu are legatura directa cu filmele semnate de ei, asa ca respectul pentru arta acestora s-ar cuveni sa treaca pe primul plan. Încearca sa tina seama de dorinta acestora, chiar si când poate parea bizara, dificil de înteles, surprinzatoare chiar. Iata, Stephen Frears a refuzat sa intre în competitie cu „Tamara Drewe“, preferând sa ramâna la „Hors Competition“.
Mai este ceva de observat în felul de a actiona al acestui alergator de cursa cinematografica lunga. În 2011 nu s-a mai lasat tot atât de mult întrebat. A încercat sa dea uitarii faptul ca venind la Cannes, în primele trei zile ale festivalului a fost obligat sa stea sub ochii reflectoarelor spre a onora toate solicitarile televiziunilor. Nici în presa scrisa nu l-am mai gasit la fel de des. Nu s-a mai întâmplat precum în 2010, când – într-un colt de sus al publicatiei „Le Film Français“ – a trebuit sa raspunda, numar de numar, unor întrebari venind de fiecare data din partea altcuiva (actori, regizori, producatori, critici).
Vom spicui din câteva. Iata, un actor îl întreaba pe cine vede în rolul lui Bruce Springsteen. Dupa ce se plimba pe o lista, restrânsa, amintind de prezenta melodiilor acestuia în mai multe filme, se opreste la Russel Crowe, desi îl gaseste la fel de potrivit si pe Sean Penn, sensibil la melodiile în voga ale vremii. Un regizor italian doreste sa afle daca regreta ca nu a introdus un anumit film ori pur si simplu nu l-a putut aduce în festival. Dupa ce vad 1700 de filme, raspunde ironic Frémaux, spunând „nu“ de 1650 de ori, e normal sa ai regrete. Alegerea este de multe ori „cruda“, mai ales ca din cele 50 oprite, doar 20 trebuie sa urce în competitia pentru Palme d’Or. Cu siguranta, filmele care îi plac sunt cu mult mai multe. Asa se face ca încerca sa mai „rezolve“ câteva. Solutia imediata: programarea (iar nu expedierea, adaugam noi) la „Un Certain Regard“.
Niciodata, însa, nu ar putea fi dinainte cunoscut raspunsul juriilor, al criticii si al publicului cu privire la filmele alese. Stiindu-l iubitor de miscare, un alt regizor tine sa afle cam ce sport si-ar dori sa practice pentru a scapa de stresul din zilele si noptile atâtor vizionari. Nu accepta ideea „presiunii“. A facut sport din placere, desi nu este usor sa pedalezi prin canicula alaturi de 13 000 de ciclisti. Important este ca în toiul atâtor vizionari din festival nu s-au întâmplat accidente tehnice la proiectii si nici alte probleme, desi orice final de festival aduce un soi de nebunie generala. Prefera polemicile cinematografice unor întrebari de tipul „Ce cred eu despre eruptia vulcanului Eyjafjoll“? Adauga apoi caustic: „Chemându-ma alaturi de el în 2001, Gilles m-a prevenit în legatura cu o multime de lucruri, mai putin chestiunile privitoare la vulcani“.
„Exista un film cu care sa se mândreasca pentru faptul ca l-a descoperit si l-a adus în festival?“, îl întreaba un producator. Calea descoperirii este lunga, crede delegatul general. Un exemplu: „Reservoir Dogs“ al lui Tarantino fusese deja promovat la Sundance. Si alti cineasti erau remarcati deja, înainte de a fi invitati la Cannes: Paolo Sorrentino, Park Chan-wok, Michael Moore. Altii au fost cooptati în urma unor recomandari, dar calitatea unui film se verifica în timp. Cannes-ul, suntem avertizati, nu este doar un loc al descoperirilor, cum i s-a reprosat. Accepta cu bucurie ultimele filme ale unor mari creatori: Antonioni, Fellini, Eastwood, Oliveira.
Si Marin Scorsese îl încearca atingând o coarda sensibila – prietenia cu regizorul Andre De Toth pe care Frémaux îl „venereaza“, considerându-l „un autentic maverick, filmele sale fiind un pumn de diamante presarate în istoria cinematografului“.
Nu tin sa ajung la o concluzie, dar de la editie la editie devine tot mai limpede ca Thierry Frémaux se transforma în polul magnetic al Festivalului, ceea ce cu siguranta si-a propus si Gilles Jacob atunci când si l-a dorit alaturi.