Rareori avem ocazia de a vedea un film american care sa ne deranjeze linistea interioara pe care ne-o adusesera cele de dinainte prin aclamatiile aproape universale ale publicului, bazate, de regula, pe niste discutii speculative cu privire la motivatiile ascunse din spatele filmului si pe asa-zisa complexitate a povestii. Ei bine, exista o mare diferenta intre aceste filme „profunde“, dupa cum vom observa si daca urmarim cel mai recent lungmetraj al regizorului Paul Thomas Anderson, „The Master“. La o prima „citire“, este foarte greu sa spui despre ce este vorba cu adevarat in acest film, dar, pe masura ce povestea evolueaza, putem observa ca sunt puse in discutie niste probleme cât se poate de serioase care tin de religie, de demonstratii stiintifice, de fapte mai mult sau mai putin explicite. Vom urmari, pe parcursul a peste doua ore, drama personajului principal, un fost marinar, Freddie Quell (Joaquin Phoenix), bântuit de sechelele celui de-al Doilea Razboi Mondial, care incearca sa-si regaseasca viata pierduta si accepta, la un moment dat, sprijinul pe care il regaseste in demonstratiile conduse de mai-marele „Maestru“, Lancaster Dodd (Philip Seymour Hoffman). Intr-o oarecare masura, scopul filmului este sa prezinte aceste demonstratii si sa urmareasca activitatea scolii pe care Dodd o va fonda, care va purta numele de „Cauza“. Daca il privim ca pe un discurs, atunci filmul poate merge in ambele directii – adica pro si contra -, pentru ca dezbaterea finala dintre cele doua personaje va reflecta ambele pozitii. Astfel, „The Master“ reuseste sa stârneasca anumite controverse, pornind de la aceasta intelegere ambigua a temei sale principale.
Si, totusi, filmele americane, mai cu seama cele care au iesit pe piata in 2012, au avut tendinta de a ne demonstra, prin intermediul sfintei tehnologii si a imaginii, ca si ele pot fi complicate. Aici nu vorbim despre complexitatea personajului, despre istoricul sau sau despre problemele pe care le pune pe tapet regizorul, ci vorbim despre falsa complexitate, un fenomen naucitor, care il lasa pe spectator fara cuvinte, coplesit de imagine, care isi atinge, in parte, adevaratul scop – acela de-a oferi iluzia unei realitati. Spre exemplu, „Cloud Atlas“ este unul dintre filmele din 2012 care a reusit sa bulverseze spectatorul, sa-l faca sa creada ca este vorba despre o poveste cât se poate de complexa – si, intr-adevar, povestea chiar e complexa, doar ca filmul nu o ajuta. Ei bine, „The Master“, oricât de greu de acceptat ar fi acest lucru pentru unii, nu face parte din aceasta categorie a filmelor care se deschid ca niste carti de povesti in relief, si care se consuma cât ai clipi din ochi.
Joaquin Phoenix face un rol de exceptie, interpretând un barbat care stie ca nu poate fi salvat, dar care incearca, sub protectia acestui maestru, sa vada lumea cu alti ochi. „The Master“ este, in fond, povestea unui barbat dominat de sentimente contrarii – sau, mai bine zis, macinat de sentimente contrarii – care sunt accentuate atunci când este pus in fata institutiilor, fie ele de natura religioasa sau sociala, care ii reamintesc, secunda cu secunda, ca omul trebuie sa se supuna. Asa-zisul discurs al regizorului nu are un efect atât de puternic – drept dovada si afirmatiile critice ca filmul n-ar explica anumite lucruri – pe cât il are raportul dintre „institutie“ si reactia acestui personaj „bolnav“. Viata lui Freddie este captata prin cadre si planuri lucrate cu maiestrie de Mihai Malaimare Jr., prin flashback-uri care au tendinta de a rupe continuitatea povestii, dar care incearca sa rezoneze cu tehnicile „Cauzei“ – scenele ce reflecta actul „procesarii“ – sau prin tot felul de perspective subiective care ne introduc in lumea „bolnava“ a personajului principal. Una dintre scenele care creeaza ambiguitate este cea in care camera capteaza trecerea de la o perspectiva la cealalta. Inconjurat de discipolii sai, la una dintre conferintele „Cauzei“, marele Dodd sustine un mic recital muzical, in care isi pune in evidenta asa-zisa carisma, acompaniat pe voci cât se poate de prestigioase. Cadrul este urmat de un altul, in care Dodd continua sa cânte, doar ca, de data asta, toate femeile din jurul lui sunt goale. Este cu atât mai ambiguu, cu cât regizorul nu pare sa ofere o explicatie care sa marcheze ca ar fi vorba despre perspectiva deliranta a lui Freddie. Exista numeroase astfel de momente in film care intrerup brusc firul narativ, intercalând amintiri ale protagonistului, marcate indeosebi prin revenirea imaginii valurilor involburate ale oceanului. Un alt moment care pare halucinant si care il bulverseaza pe spectator este acela când Freddie primeste un telefon in timp ce doarme in sala de cinema. La finalul conversatiei ne vom da seama ca este vorba despre un vis. Dar, in fond, nici macar de un vis nu e vorba, deoarece si imaginea va reflecta mai degraba raportul dintre personajul principal si institutia in fata careia el se va supune – acea legatura speciala pe care o are cu Dodd si care il va face sa se intoarca la el.
„The Master“ este ambiguu fiindca nu ii serveste spectatorului pe tava tabloul complet al demonstratiei. Pe de-o parte, nu lamureste chestiunile referitoare la tema pe care o prezinta, iar, pe de alta parte, nu lamureste nici raportul pe care si-l creeaza intr-un final Freddie cu institutia – adica sensul vietii protagonistului. Si, totusi, marea realizare a lui Paul Thomas Anderson este tocmai aceasta: un film care sa-l puna pe spectator in postura in care va trebui, de unul singur, sa-si dea explicatii. Reactia lui Freddie este, cu alte cuvinte, reactia oricarui om normal care, pus in fata unei anumite situatii, incearca sa-si asume responsabilitatea si sa se supuna. Etapele prin care Freddie trece sunt unele cât se poate de normale. Vom vedea ca dragostea lui Freddie fata de Dodd va fi, intr-o prima faza, fondata pe o cunoastere deficitara. Chiar si atunci când se bate cu „agresorii verbali“ care nu cred in „Cauza“, putem vorbi despre nesiguranta personajului si despre refuzul de a se lasa convins ca acela pe care il serveste este, de fapt, un sarlatan. Mai mult decât atât, intreaga perioada in care Freddie traieste alaturi de familia Lancaster este marcata de astfel de momente de maxima violenta. Expresia protagonistului atesta aceasta credinta oarba chiar si atunci când Dodd tine un discurs despre cea de-a doua carte a sa, iar cuvintele lui sunt prea mici pentru ca Freddie sa fie satisfacut de ele. Pe de alta parte, in ciuda statutului sau, Dodd nu poate sa reziste fara Freddie. Exista câteva momente care ne lasa impresia ca Dodd este, mai degraba, cel care are nevoie de ajutor, si ca fara Freddie nimic nu ar mai avea sens. Un lucru cât se poate de adevarat, daca privim aceasta poveste ca fiind una desprinsa din realitate. Individul nu are nici un fel de sprijin daca nu ajunge sa slujeasca o institutie – pe asa-zisul „Maestru“ –, dar putem spune ca nici institutia nu ar da roade atâta timp cât nu ar exista indivizii. Pozitia lui Freddie, aceea a unui om care nu-si gaseste rostul – si care, de felul lui, nu prea arata a om sanatos – marcheaza de fapt neputinta celor doua tabere.
Emotia pe care o provoaca acest film, atât prin interpretarea exceptionala a actorilor, cât si prin povestea de viata, e superioara celei care ar fi fost provocata de o abordare ce ar fi mers pe un anumit discurs si ar fi demascat, intr-un fel sau altul, fatarnicia unui anumit cult. Omul cocosat si cu mâinile in solduri pe care il vedem in fiecare scena, cu privirile pierdute catre un stapân care ii reaminteste in permanenta ca este singura persoana care il iubeste – ei bine, in acel om ne vom regasi noi toti.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 411