Dificil de tradus, titlul acestei colaborari din 2007 dintre Quentin Tarantino si Robert Rodriguez trimite la o realitate înca si mai greu de înteles. În unele sali de cinema americane, în paralel cu vizionarea filmului, eticheta le impunea privitorilor sa danseze între ei. Denumirea de grindhouse provine de la stilul „bump and grind“, un fel de dirty dancing primitiv cu rol de preambul sau de substitut al coitusului. Filmele erau prezentate fara întrerupere, uneori în calupuri de câte doua, cumva în stilul seratelor kung fu sau erectile de altadata din jurul unui video: snuff-uri, nunsploitation (calugarite la ananghie), bruceploitation (pelicule despre moartea lui Bruce Lee si felul cum i-a afectat pe adeptii acestuia), women in prison (denumirea vorbeste de la sine), cam asa ceva se putea vedea într-un grindhouse.
Tot cam asa ceva vedem si în dublul opus „Grindhouse“ din 2007, format din segmentele „Planet Terror“, regizat de Robert Rodriguez, si „Death Proof“ al lui Quentin Tarantino. Cu mici diferente.
Punând la grea încercare un trio de toante multirasiale parca descinse din „Spice World“, Tarantino împrumuta urmarirea din „Bullit“ si reia scena discutiei din fast-food care deschide „Reservoir Dogs“, cea cu „Like a Virgin“.
Doar ca eroii sai nu mai sunt Mr. Pink, Mr. Blue, Mr. White, Mr. Orange si Mr. White, ci au consistenta partenerelor de generic ale lui Britney Spears din „Crossroads“. E greu de zis cât e autoreferinta, în ce masura se complace Tarantino în a da publicului exact ceea ce se asteapta de la el, si cât e nostalgie adolescentina, dorinta reala de a face toata viata numai si numai exploitation.
Rodriguez ne ofera staruri cu duiumul într-o poveste aiuritoare cu zombie, generali complotisti, Osama bin Laden si o fosta stripteuza a carei arma, de dimensiuni apreciabile, e o mitraliera care înlocuieste un membru amputat. Profunzimea personajelor nu o depaseste pe cea a confratilor din seria „Spy Kids“ si, oricât s-ar stradui Rodriguez, sau tocmai din aceasta cauza, „Planet Terror“ are un aer general totalmente scremut, probabil pentru ca încearca permanent sa ne spuna ca nu e „pe bune“.
Din pacate, e pe bune: tripla risipa a celor doi – de efort, de talent si de bani – e cât se poate de reala.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 281