Cinemaul independent american isi ia o noua infatisare – cel putin la asta ne vom gândi dupa ce vom viziona cel mai recent film al regizorului Harmony Korine, „Spring Breakers“. Harmony Korine – copilul rebel al unui nou tip de cinema avangardist – a debutat in 1997 cu filmul „Gummo“, care a cam sters rânjetele mari si late ale americanilor, aducând pe ecran o lume pe cât de dubioasa si „fantastica“, pe atât de reala. Lumea lui Korine, indiferent ca vorbim despre filmul lui de debut sau despre celelalte produse ale sale, ia forma unui freak show plasat in zone cât se poate de marginale. Case darapanate, acoperite de maldare de haine murdare printre care hoinaresc aleator gândaci, copii care incearca sa prinda pisici pentru a le vinde unui restaurant chinezesc, relatii intre persoane dezaxate si cu diverse handicapuri, sau consumul de substante ilegale si violenta exagerata sunt doar câteva dintre elementele care formeaza asa-zisul „univers interior“ al regizorului. Pâna sa realizeze „Spring Breakers“, Korine a mai contribuit la o serie de videoclipuri pentru niste formatii la fel de independente, dar si pentru o campanie fashion, mizând pe aceleasi ciudatenii, atât la nivel de constructie narativa (daca exista una), cât si la nivel de personaje.
Tocmai din acest motiv, „Spring Breakers“ nu va fi perceput asa cum ar trebui perceput un film de Harmony Korine. „Gummo“, dar si celelalte proiecte ale sale care fac parte din sfera video-art reprezinta reflectii personale, daca le pot numi asa, ale regizorului. Ei bine, „Spring Breakers“ se detaseaza in mod evident de universul lui interior, dat fiind faptul ca reprezinta mai degraba o satira la adresa iluziei visului american, pentru care Korine a indraznit sa se documenteze mergând la fata locului si descoperind tot felul de lucruri pe care le-a transpus ulterior pe pelicula. Filmul lui Korine, am putea spune, este un soi de MTV al anilor 2013 – fapt pe care il putem observa indeosebi in scenele de deschidere ale filmului, care contin si o poveste, nu foarte complicata, dar de data aceasta mult mai bine cladita. „Spring Breakers“ spune povestea a patru studente, Faith (Selena Gomez), Brit (Ashley Benson), Candy (Vanessa Hudgens) si Cotty (interpretata de sotia regizorului, Rachael Korine) care se hotarasc sa-si ia inima in dinti, sa descopere o lume noua si sa se indeparteze de oraselul natal pe care-l considera plictisitor, plecând astfel in vacanta de primavara, spre tarâmul distractiilor – Florida. O prima problema care apare – lipsa fondurilor pentru micile distractii ale fetelor – este rezolvata cu rapiditate prin spargerea pe care o dau Candy si Brit (in timp ce Cotty sta la volan, iar Faith nici nu stie despre acest lucru) intr-un restaurant fast-food. Cea de-a doua problema – arestarea fetelor pentru consumul de substante ilegale in timpul unei petreceri – este si ea, la rândul ei, solutionata odata cu aparitia unui personaj tumultuos, un gangster-rapper, Alien (James Franco), care le plateste cautiunile si devine, astfel, detinatorul de drept al fetelor.
Ei bine, unul dintre lucrurile cele mai deranjante la „Spring Breakers“, din perspectiva unui public familiarizat cu filmele lui Korine este, casting-ul. Daca in „Gummo“ si in celelalte filme ale sale Korine alegea sa mizeze uneori pe oameni necalificati in ale actoriei, de data aceasta dispune de un arsenal format numai din ex-starlete de la Disney Channel (exceptie facând sotia lui), si de ultra-talentatul James Franco, care reuseste sa provoace chiar si câteva zâmbete, in ciuda imaginilor absurde care apar pe ecran. Mai mult decât atât, nici personajele in sine nu se ridica la inaltimea celor care apareau in celelalte productii ale regizorului. Singurul personaj care pare a fi mai bine conturat este cel al lui Faith, dar care are o aparitie filmica mult prea redusa. Faith este singura dintre cele patru fete care are mustrari de constiinta – dat fiind faptul ca e o fata mai religioasa –, si singura care vede tarâmul de distractii din Florida ca fiind ceva care ar putea s-o ajute in formarea ei ca persoana. Celelalte personaje, cu exceptia lui Alien, nu par a fi decât niste aparitii fantomatice – tinând cont si de structura narativa a filmului – care se evidentiaza doar printr-o puternica atractie spre autodistrugere. Dar, in general, personajele lui Korine nu sunt bine definite, iar conflictul care se naste intre ele este mai degraba un aspect care tine de forma decât de fond. Si totusi, problema casting-ului a ridicat multe semne de intrebare printre fanii lui Korine.
„Spring Breakers“ este, in fond, un artificiu de care regizorul se foloseste pentru a trasa un portret al petrecaretilor americani si, in acelasi timp, pentru a accentua morbidul. Korine nu renunta la violenta nici de data aceasta. Exista multe momente filmice in care sunetul pe care-l produce o arma atunci când se incarca serveste drept laitmotiv al peliculei. Intr-un interviu acordat presei americane, Korine afirma ca dorinta lui cea mai mare a fost ca acest film sa fie consumat asemenea unui drog. De aici si structura narativa care se caracterizeaza doar prin scene repetitive, prin imagini filmate din unghiuri diferite, prin replici care tot revin, si care incearca sa creeze, intr-un fel sau altul, senzatii halucinante. Cu toate acestea, repetitia devine la un moment dat cât se poate de plictisitoare, desi este acompaniata de muzica. Tocmai de aceea personajul lui Franco, alaturi de interpretarea lui, ofera un plus de dinamism, dar si un alt tip de carisma – carisma specifica celui care incearca sa interpreteze un gangster rapper alb. Si e cu atât mai autoreferential cu cât intr-un semidocumentar care il surprinde atât pe Korine, cât si pe amicul lui, regizorul Gaspar Noé, Korine afirma faptul ca uraste oamenii albi – de aici ar putea sa provina si parodierea tiparului gangsterului alb.
Din punct de vedere vizual, „Spring Breakers“ este cel mai „lucrat“ film al regizorului, dat fiind faptul ca imaginea este semnata de operatorul Benoit Debie, cel care a contribuit la filmele lui Gaspar Noé, „Irreversible“ si „Enter the Void“. In comparatie cu celelalte produse ale sale, majoritatea filmate pe VHS cu o granulatie cât se poate de evidenta, accentuând aspectul de kitsch, ultimul film al lui Korine este cât se poate de estetic. Debie „readuce in discutie“ aceleasi scene frumoase, pigmentate cu tot felul de filtre si filmate pe timp de noapte, dar pastreaza ceva si din traditia regizorului – insereaza câteva scene de la petreceri care par a fi filmate cu un telefon. Poate de aici se trage si cealalta nemultumire a fanilor, legata de estetismul neasteptat. Un astfel de exemplu ar fi travelingul care capteaza spargerea din fast-food, filmat din masina si coregrafiat cu minutiozitate.
Spre disperarea fanilor, dar si a criticilor obisnuiti cu nebunia lui Korine, cel mai recent lungmetraj al sau pare a fi un fel de declaratie indirecta a regizorului, care ar afirma ca, de acum incolo, va face filme „mult mai bune“. Indiferent de cum va fi perceput, „Spring Breakers“ ramâne un soi de banc inofensiv care, odata ce i-ai prins „poanta“, nu poate sa faca rau nimanui, dar care e cam degeaba.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 419