O noua editie, jubiliara, a XX-a, a Festivalului enescian s-a încheiat recent, în triumf, la Bucuresti. 25 de zile intense de muzica au omagiat numele marelui compozitor, au polarizat atentia românilor si a lumii întregi, prin media nationala, dar si prin intermediul canalelor TV CNN, Euronews, Mezzo, posturilor de radio Deutsche Welle, RFI si presei importante internationale. Ca si acum doi ani, doisprezece critici, membri ai Asociatiei Presse Musicale Internationale cu sediul la Paris, au urmarit seri ale festivalului. Succesul a fost maxim, sali arhipline, entuziasm general. Într-un cuvânt, bucuria de a asculta muzica sub numele lui Enescu. Pornind de aici si înainte de a panorama momentele semnificative ale evenimentului, ma gândesc la un aspect care ar trebui privit cu maxima atentie de organizatori, de diriguitori, de înaltul patron care este, în chip traditional, Presedintele României.
De când Ioan Holender, personalitate ilustra a lumii operei în special, a muzicii în general, a preluat directiunea artistica, Festivalul „George Enescu“ s-a urcat pe culmi, a capatat o expansiune nemaintâlnita în lunga sa istorie de peste cincizeci de ani. Ar fi pacat ca un asemenea câstig sa nu fie exploatat si mai mult pentru prestigiul manifestarii, al imaginii României în lume. Dorita vizibilitate extrema se obtine în cazul periodicitatii anuale. Ca si intrarea în subconstient. Toate marile festivaluri mondiale, cel de la Salzburg – comparabil cu al nostru – este numai un exemplu, se desfasoara în fiecare an. Gândind la efortul financiar, sigur ca dimensiunea gigantica va trebui întrucâtva aerata si redusa, ceea ce nu va fi deloc rau. Desfasuratorul n-ar mai avea peste 160 de evenimente artistice, 90 de concerte si spectacole, 65 de ansambluri, 100 de solisti si 39 de dirijori, ca în 2011, ci ar fi mai echilibrat, mai judicios cumpanit între ani consecutivi. Poate cel mult trei saptamâni, cu maximum doua concerte pe zi, serii tematice mai putine si mai concentrate… Nu este aici locul de sugerat solutii de detaliu, dar nu trebuie uitat ca Festivalul „Enescu“ este un bun national, este marele brand de tara al României si el trebuie înfatisat lumii întregi cât mai des, în fiecare septembrie. Odata la doi ani risca sa nu fie în vizor decât… atunci. Prea mult i-a oscilat în istorie periodicitatea, ca acum sa nu se desfasoare anual, data fiind marea lui traditie. Se stie cu câta frenezie se asteapta la fiecare sfârsit de toamna programul anului urmator la festivalul salzburghez si nu numai. Permanenta asigura vizibilitatea.
Spre noi-vechi sectiuni
în concurs
Concursul de compozitie si interpretare, care se desfasoara în paralel cu festivalul, a cunoscut un mare succes de participare (33 de lucrari, peste 100 de instrumentisti în total), dar si o premiera. A fost inclusa sectiunea destinata violoncelului si faptul ca s-au prezentat 34 de tineri arata buna orientare a organizatorilor. De altfel, a fost singura sectiune care a dat Premiul I (chinezul Tian Bonian), la celelalte distinctiile cele mai înalte revenind pianistului coreean Jeung Beum Sohn (Premiul al II-lea) si, ex-aequo, violonistilor Haik Kazazyan (Armenia) si Alexandra Conunova (Republica Moldova), tot premiul secund.
Într-un concurs, importante sunt si premiile speciale, care directioneaza energii private, cu menirea promovarii tinerilor artisti. As remarca Premiul „Constanta Erbiceanu“, oferit de Fundatia Culturala Erbiceanu celui mai bine clasat pianist român, Mihai Ritivoiu, un premiu acordat si la anterioara editie a concursului si despre care se poate spune ca a devenit traditional, ca si Premiul Fundatiei „Ion Voicu“. O aparitie binevenita a fost Premiul pentru cel mai bine clasat concurent român la toate cele trei sectiuni, venit pentru prima oara în 2011 din partea Fundatiei Nationale Americane pentru Arta „Liliana si Peter Ilica“. În fine, Sectiunea Compozitie si-a desemnat si ea câstigatorii: pentru categoria Muzica de camera lucrarile „Cytisus/A-phonie“ de Kwang-Ho Cho si „The Play of Light“ pentru cvartet de coarde, apartinând lui Mihyun Woo – ambii din Republica Coreea (ex-aequo), iar la categoria Muzica simfonica, poemul simfonic „The Human“ compus de Chang Eunho, tot din Coreea.
Si pentru ca am vorbit de succesul noii sectiuni, cea de violoncel, nu pot sa nu revin la ideea ca Sectiunea Canto sa-si reia locul în Concursul Enescu. Argumentele sunt multe, solide si vechi: traditia ce dateaza de exact cincizeci de ani, lansarea unor celebritati (Agnes Baltsa, Viorica Cortez, Marina Krilovici, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Inva Mula etc.), atragerea atentiei asupra creatiei vocale enesciene… Îmi amintesc ca faimosul ciclu de lieduri „Sapte cântece pe versuri de Clément Marot“ era piesa obligatorie în concurs si multi tineri cântareti si l-au pastrat în repertoriu. S-a spus, în mod fals, ca Enescu nu a scris în mod esential pentru glasuri. Daca facem un calcul profan si numaram minutele compuse de Enescu pentru violoncel si pentru voci („Oedipe“, y compris), balanta inclina greu catre ultimele. În fond, toate sectiunile pot coabita sau, daca se sperie cineva, se pot organiza alternant pe ani, precum la Concursul Reine Elisabeth de la Bruxelles. Sa nu uitam ca marea specializare a lui Ioan Holender este opera. Va închipuiti ce ar însemna un concurs de canto sub egida sa? De ce sa-l faca în alta parte?
Muzica enesciana si secolul XXI
S-au cântat toate simfoniile lui George Enescu si, pe ansamblu, creatia sa a fost onorata cu 24 de interpretari, printre care cele ale prestigioaselor Israel Philharmonic (sub bagheta lui Zubin Mehta), Orchestre National de France (Daniele Gatti), Wiener Philharmoniker (Franz Welser Möst), Royal Liverpool Philharmonic (Vasily Petrenko), ale dirijorilor Valery Gergiev, Lawrence Foster, Cristian Mandeal, Antonio Pappano…
Programele au fost de mare diversitate, s-au cântat 60 de lucrari semnate de 45 de compozitori români, contemporanii lui Enescu si muzica secolului nostru au avut o consistenta reprezentare. Dintre formatiile care au onorat aceste sectiuni se disting: Filarmonicile „Transilvania“ din Cluj (dirijor John Axelrod), „Banatul“ din Timisoara (dirijor reputatul compozitor Peter Ruzicka), „Moldova“ din Iasi (dirijor Sébastien Rouland), Ensemble Orchestral de Paris (John Swensen), Gulbenkian Symphony Orchestra (Lawrence Foster), Hungarian National Philharmonic (Zoltán Kocsis), Orchestra Nationala de Camera a Republicii Moldova (Cristian Florea), Camerata Regala (Cristian Lupes), Orchestra de Camera „Philharmonia“ (Nicolae Iliescu) si multe altele. Li s-au alaturat ansamblurile Hyperion, Profil, H Nova si London Schubert Players, Archaeus, Trio Contraste, Corala camerala mixta I. C. Danielescu, Corul de camera Preludiu, Cvartetul Florilegium, Bläserensemble Sabine Meyer, Kammarenensemble N, Manderling Quartett etc. Nu au lipsit recitalurile solistice sustinute de Adrian Brendel (violoncel) si Tim Horton (pian), de violonista Patricia Kopatchinskaja si pianista Mihaela Ursuleasa, carora li s-a alaturat Victor Kopatchinski la tambal, de duo-ul Philippe Graffin (vioara) – Claire Désert (pian) etc. Pretuitul actor Victor Rebengiuc a sustinut recitalul de muzica si poezie „Despre iubire“ în compania sopranei Bianca Manoleanu si a pianistului Remus Manoleanu.
Un regal, o uriasa desfasurare de forte, ca întreg festivalul!
Mari orchestre
Sub acest generic, Christian Badea a dirijat serata inaugurala la pupitrul Residentie Orkest, în fapt, Filarmonica din Haga. La el în tara, ansamblul are rivale serioase, celebra Concertgebouw din Amsterdam si Filarmonica din Rotterdam. Nu înseamna ca prezenta oaspetilor olandezi nu ne-a facut placere. Festivalul Enescu nu este numai o reunire a celor mai mari nume muzicale ale planetei, dar se recomanda si prin diversitate calitativa, asa încât publicul poate analiza, evalua, compara si, în final, decide asupra unei ierarhii proprii, chiar pornind de la concertul de deschidere. Este un proces firesc oriunde în lume.
Doua seri ne-a oferit Christian Badea, un sef de orchestra de mare forta si solida pregatire. Summum-ul realizarilor a fost Simfonia nr. 10 în Mi minor op. 93 de Sostakovici, opus de amploare ce a gasit în viziunea dirijorului, a instrumentistilor, interpreti profunzi într-o psihologie a controverselor si apasarii. Pentru prima simfonie enesciana, „Eroica“ în Mi bemol major op. 13, Christian Badea a rezervat o lectura expresiva în miscarea secunda (Lent) si dinamica în cea ultima, Vif et vigoureux. Pacat ca primele acorduri ale lucrarii – semnalul festivalului (!) – au gasit în alamurile olandeze interpreti neatenti, care le-au balmajit…
Dan Grigore este un maiastru. A dovedit-o o data în plus în binecunoscutul Concert în La minor de Grieg, unul din obisnuitele sale succese. Deopotriva virtuoz si poetic, pianistul a încântat.
Prima auditie absoluta a lucrarii „Atlantis“ de Dan Dediu a prilejuit întâlnirea cu un compozitor prolific si cu un opus plin de culoare, parte a unei „Simfonii a continentelor“, ce urmeaza a fi completata. Residentie Orkest si Christian Badea au adaugat programului celor doua seri Simfonia fantastica op. 14 de Berlioz.
Catifeaua corzilor si
taisul alamurilor
Incluse în sectiunea „Mari orchestre ale lumii“ au fost si Filarmonica bucuresteana, si Orchestra Nationala Radio. Prima s-a aflat sub bagheta octogenarului Gennady Rozhdestvensky (în program, „Vox Maris“ op. 31 de Enescu – solist Marius Vlad Budoiu, Concertul nr. 1 în Re bemol major op. 10 de Prokofiev – solista pianista Victoria Postnikova si Cantata „Ivan cel Groaznic“ de acelasi Prokofiev – cu povestitorul Igor Chernevich, contralta Larissa Diadkova, baritonul Alexei Tanovitski si însusi Rozhdestvensky, ca… actor), cea de-a doua a fost condusa de James Gaffigan („La cathédrale engloutie“ de Debussy si monumentala Simfonie „Turangalîla“ de Messiaen – la pian Peter Donohoe, la Ondes Martenot Cynthia Millar).
London Symphony Orchestra este un ansamblu de maxima magnitudine artistica. Sub bagheta de înalt profesionalism a lui Horia Andreescu a interpretat Simfonia nr. 6 în La minor de Mahler si Concertul pentru vioara si orchestra în La minor op. 82 de Glazunov, solista Nicola Benedetti. Calitatea instrumentistilor britanici vine dintr-un compartiment de coarde cu sunet torid si catifelat, secondat în acelasi chip de cel al „lemnelor“. Celebrele alamuri londoneze nu s-au dezis nici de aceasta data, în sonoritati când taioase, când învaluitoare. Cel de-al doilea dirijor prezent la pupitrul ansamblului, Nikolai Znaider, a pus totul în evidenta, îndeosebi în lucrarile de Brahms, Simfonia nr. 4 în Mi minor op. 98 (cine poate uita atacul fabulos al viorilor din debutul primei parti, Allegro non troppo?!) si „Dansul ungar“, oferit ca bis, cu „Streich“ formidabil, unduitor si elegiac. Poate ca în prima piesa, Uvertura operei „Maestrii cântareti din Nürnberg“ de Wagner, Znaider s-a preocupat mai mult de dezvoltarea alamurilor în detrimentul corzilor, ceea ce a facut ca planurile sonore sa fie întrucâtva amestecate. Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra în Do major op. 15 de Beethoven a repus însa, cu distinctie, viorile în drepturi, iar solistul Saleem Abboud Ashkar s-a simtit în largul lui, zugravind un peisaj cvasi-impresionist (prima parte, Allegro con brio), extatic (miscarea secunda, Largo) si plin de perlaj virtuozistic în finalul Rondo-Allegro scherzando.
Si Valery Gergiev, la pupitrul Orchestrei Simfonice a Teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, dimensioneaza în tuse masive si prefera deseori ca taisul alamurilor (nu întotdeauna capabile si de reflexe calde) sa lase minunatele corzi în penumbra. Asa a fost, spre pilda, Uvertura „Tannhäuser“ de Wagner si chiar suita „Tablouri dintr-o expozitie“ de Musorgski-Ravel, prea putin strabatuta de spiritul compozitorului francez care a orchestrat-o. În schimb, Gergiev ne-a oferit o admirabila versiune a Simfoniei nr. 3, cu cor, în Do major op.23 de George Enescu, în care statuarul s-a îmbinat cu fragilitatea, tensiunea cu transparenta, violenta cu liricul. Dirijorul, cu gestica sa atipica, este un arhitect de mare profunzime. Cele doua programe ale sale au mai cuprins poemele simfonice „Prometheus“ de Skriabin (solist pianistul Alexander Toradze) si „O viata de erou“ de Richard Strauss, la care s-a adaugat „Naughty Limmericks“ de Rodion Scedrin.
Miracolul Barenboim
Fost Wunderkind, devenit pianist de geniu, Daniel Barenboim s-a dedicat de multa vreme baghetei si a venit acum la Bucuresti în calitate de director muzical (pe viata!) al Capelei de Stat din Berlin, dar si de maestru al claviaturii. A propus doua Concerte pentru pian si orchestra de Mozart, nr. 22 în Mi bemol major KV 482 si nr. 24 în Do minor KV 491, în care au guvernat delicatetea, diafanul, filigranul cel mai fin, broderia dantelata. Si chiar daca, pe alocuri, Barenboim nu mai are acuratetea de odinioara, sunetele vaporoase încânta. Starile de visare, de reverie, mângâierile clapelor venite dintr-un formidabil tuseu tes vraja într-o intima confesiune (partile a doua, Andante si a treia, Allegro, din Concertul nr. 22). De pe scaunul pianului, a asigurat si conducerea muzicala.
S-a daruit apoi, cu evidenta vocatie de constructor de edificii monumentale, unor lucrari precum Simfonia nr. 7 în Mi major de Bruckner si Simfonia pentru „Divina Comedie“ a lui Dante, S 109 de Liszt. Cu gestualitate redusa, Barenboim puncteaza precis, se inflameaza rar, dar eficient si toate compartimentele raspund impecabil. Momente de sublim, de extaz, de farmec au fost la tot pasul. Iata doar doua dintre ele. În prima parte a opusului brucknerian, Allegro moderato, melancolia corzilor s-a metamorfozat într-un crescendo superb catre finalul topit mai apoi printr-un diminuendo frumos arcuit. Grandios au sunat si ultimele pagini ale miscarii. La fel, în partea secunda, Adagio (Sehr feierlich und sehr langsam), atacurile moi ale „cordarilor“ au revelat sunetul cald al instrumentistilor, a caror omogenitate frizeaza perfectiunea. Culminatiile discursului melodic sunt plamadite de Barenboim cu înalta stiinta a dozajului creator de tensiune, a fauririi imaginilor contrastante (partea a patra, Finale – Bewegt, doch nicht schnell). Sub bagheta maestrului, Staatskapelle Berlin accede cu curaj catre culmile marilor ansambluri simfonice.
Tablourile opusului lisztian au trecut de la tumultul dramatic, rascolirea si framântarea interioara („Infernul“), zguduitor înfatisate, la zugravirea picturala a „Purgatoriului“, cu muzica sa usoara si duioasa. Corul de femei al Filarmonicii George Enescu (dirijor Iosif Ion Prunner) si Corul de femei al Radiodifuziunii Române (pregatit de Dan Mihai Goia) au cântat bine si aerisit, într-o amplasare – în spatele salii, la balcon – pretentioasa din punct de vedere al coordonarii cu îndepartata scena…
Opera
Marea realizare a primei scene lirice nationale a fost noua productie cu „Lohengrin“. Ar sta oriunde în lume, în orice teatru, inclusiv pe colina verde si sacra de la Bayreuth. Trei titani au fost artizanii celor doua spectacole: tenorul Johan Botha, mezzosoprana Petra Lang si, nu în ultimul rând, dirijorul Cristian Mandeal. Li s-au alaturat coordonatorul artistic Catalin Ionescu Arbore (regia Stefan Neagrau, scenografia Adriana Urmuzescu), soprana Emily Magee, maestrul de cor Stelian Olariu, ceilalti interpreti.
Pentru Cristian Mandeal, muzica lui Wagner este a doua natura. Am simtit-o înca de acum circa 25 de ani când conducea Orchestra Filarmonicii din Cluj pe scena Ateneului, în Marsul funebru la moartea lui Siegfried din „Amurgul zeilor“. Efluviile bardului îl patrundeau, efectul sonor era coplesitor, tulburator. Asa a fost si acum. O adânca patrundere filosofica a mitului eroului suprem pierdut printre pamânteni a rascolit talmacirea, a facut-o deopotriva strabatuta de dumnezeire, dar si de mizerie umana. Orchestra i-a însotit ideatica si a sunat ca niciodata, când teutonic, când poetic, alaturându-se cu semetie înaltei si binecunoscutei calitati valorice a corului.
În rolul titular, marea vedeta Johan Botha, a dominat totul cu voce si impetuozitate autentice de Heldentenor, cu note înalte pline de „squillo“, cu atacuri fulminante, cu omogenitate stupefianta, cu statura impunatoare, dar… si cu subtilitati de interpretare, subîntelesuri, nuante în mezzavoce. Ce ne puteam dori mai mult?
Când mezzosoprana Petra Lang a atacat prima nota a infernalei partituri a lui Ortrud – si a facut-o cu glas metalic, patrunzator ca laserul, la care a adaugat o extraordinara largime de sunet, ce dadea uriasa amploare vocii – am crezut ca spre registrul înalt se va… întâmpla ceva. Poate note „strânse“, poate stridente, poate balansuri. Nimic din toate acestea. Vocea îi este o coloana monolitica de otel, impresionanta, cutremuratoare ca impact sonor si dramatism. Nici Petra Lang nu s-a cantonat în însiruirea de sunete explozive si a picurat insinuari demonice, venite – foarte rara calitate – din tumult de glas.
Excelenta a fost Elsa sopranei Emily Magee, cu cânt cultivat si sublim în legato, cu sunete pure, visatoare, carora catre final le-a daruit incisivitate în momentele adresarii întrebarii interzise.
În rolul Telramund a debutat baritonul Valentin Vasiliu, voce solida care a rezistat presiunii rolului si l-a cântat cu accente bine cumpanite în declamatii si joc de scena intens. Pe alocuri, la al doilea spectacol, oboseala s-a simtit. Basii Horia Sandu si Marius Bolos au interpretat rolul Regelui Heinrich der Vogler. Primul cu voce liniara, mai rugoasa si severa, cel de-al doilea cu glas cald si expresie autoritara, dar care, pe parcurs, a tins catre amorf.
Regia si scenografia au fost printre cele mai bune vazute în ultimii ani la noi. Deopotriva moderna si clasica, deopotriva cu simboluri si elemente concrete, cu lighting design (acelasi Catalin Ionescu Arbore) coerent asociate starilor psihologice, montarea captiveaza, incita la reflec?ii, dar si lasa fluxul muzicii sa se deruleze fara oprelisti. Din simbolul celor doua palme împreunate în forma Sfântului Potir al Graalului îsi extrage seva si imaginea stilizata a lebedei care îl poarta pe Lohengrin, si semnul unirii întru iubire dintre Lohengrin si Elsa. Ramâne un arhetip. Este semnul pe care Ortrud si-l însuseste în fata Elsei, în ultimele momente ale operei, ca o convertire la lumina a sufletului ei întunecat.
Dupa „Olandezul zburator“ si acest „Lohengrin“, prezenta lui Cristian Mandeal în fosa Operei Nationale s-a aratat un mare câstig. Asa încât, asteptam… „Tannhäuser“.
La miezul noptii
Sub acest generic, s-a desfasurat o serie de concerte deosebit de îndragita. A fost programata numai în weekend, organizatorii gândindu-se la eforturile spectatorilor care, în zilele de lucru ale saptamânii, ar fi fost supusi la curse contra-cronometru, alergând de la Ateneu la Sala Palatului si înapoi la Ateneu. Nu mai vorbesc de „switch“-ul sonoritatilor orchestrale. De cele mai multe ori, publicul are nevoie sa se reculeaga, sa reflecteze dupa un concert memorabil si nu-i cade bine schimbarea brutala de stil.
Mult iubita Orchestre de Chambre de Lausanne si dirijorul Christian Zacharias au fost reinvitati, de data aceasta pentru trei concerte Schumann, în care solist a fost mai întâi violoncelistul Antonio Meneses, apoi însusi dirijorul-pianist. În nopti memorabile au mai evoluat Austrian Baroque Company, Venice Baroque Orchestra, Kamerata Salzburg (trei concerte sub bagheta lui Cristian Mandeal, cu violonista Isabelle Faust, pianistele-surori Katia si Marielle Labéque, pianistul Jean Bernard Pommier).
În interpretarea ansamblului Il Complesso Barocco, a dirijorului Alan Curtis, un eminent specialist al muzicii preclasice, opera „Ariodante“ de Händel a stralucit concertant pe scena Ateneului. Rafinamentele si spiritul teatral, sonurile eterate si vibratia interioara, vocile proaspete si impecabil pregatite stilistic, virtuozitatea de bravura, stiinta zicerii recitativelor au sedus. Din distributie s-a detasat splendida (la propriu si la figurat!) contralta Varduhi Abrahamyan (Polinesso în travesti), urmata de soprana Ana Quintans (Dalinda), altista Roberta Mameli (Ginevra), basul Matthew Brook (Regele Scotiei), tenorul Nicholas Phan (Lurcanio).
Orchestra of the Age of Enlightenment si Choir of the Enlightenment au vizitat pentru prima oara Bucurestiul. Au propus doua programe haydniene, oratoriile „Creatiunea“ si „Anotimpurile“, sub doua baghete, Trevor Pinnock si Adam Fischer. Poate nu toti instrumentistii sunt ultraperformanti (în seara în care s-a cântat „Creatiunea“, precizia a suferit în unele momente ale partii prime, iar cornistii au ratat monumental o interventie din partea a III-a), dar britanicii au o asamblare exemplara orchestra – cor, momentele de tutti impresioneaza prin sunetul de mare omogenitate si consistenta. În plus, exista la cele doua formatii apartinatoare aceluiasi brand o bucurie si o placere nedisimulata de a face muzica, transmise nemijlocit auditoriului. The joy to play music. Vigurosul Trevor Pinnock este, fara îndoiala, motorul acestui gen de abordare.
În „Creatiunea“, soprana Christina Landshammer, a cântat artistic, cu sunet instrumental marea arie a partii secunde si a demonstrat ca este o vocalista excelenta, specialista a sonoritatilor flautate, în partea a III-a. Un glas amplu si generos a înfatisat basul Matthew Rose, însotindu-l cu o interpretare cultivata si nuantata. La fel si tenorul Toby Spence, a carui prestatie a devenit asiguratoare pe parcursul derularii discursului muzical, odata depasite micile probleme de intonatie din prima parte.
Sonorizarea
Ca si ilustrii sai înaintasi, Walter Gieseking sau Wilhelm Kempff, marele pianist Alfred Brendel foloseste acumularile de-o viata, spre a comunica publicului si cititorilor idei si concepte, analize si viziuni interpretative, comparatii, exegeze. A facut-o si la Bucuresti, în sala Ateneului Român, unde a preferat sa abordeze tema „Caractere muzicale în universul sonatelor de Beethoven“, în locul celei anuntate anterior, „Lumini si umbre în interpretare“. Indiferent de subiect, gândirea si mâinile lui Brendel sunt oricând binevenite. Pacat însa ca organizatorii nu s-au preocupat îndeajuns de auditia conferintei. Sonorizarea nu a îmbunatatit vocea stinsa a maestrului octogenar, ba mai mult, a estompat-o. Întrucât prelegerea era scrisa, ar fi fost nevoie de un prompter pe care sa fie proiectata, daca nu traducerea în româna, macar textul original în engleza.
Si pentru ca am atins problema sonorizarii, sigur ca Sala Palatului sufera din acest unghi. Nu as vrea sa fiu nedrept si sa nu recunosc ca, la aceasta editie, a fost cel mai bun sunet din toate timpurile. Dar nu putem ramâne aici, nu ne putem autolinisti, mai ales când maestri ca Zubin Mehta, Daniel Barenboim, Valery Gergiev, Antonio Pappano critica sonorizarea si trimit scrisori „to whom it may concern“. Cu alte cuvinte, doar sa auda cineva! Elegantele lor mesaje, care solicita reabilitarea constructiv-acustica a Salii Palatului, pot fi citite si ca avertizari voalate. Sa fim foarte atenti! Nu putem risca sa nu-i mai avem oaspeti la viitoare editii. În plus, în timpul unor concerte au fost si pocnituri în difuzoare sau tiuituri. Asta nu mai tine de acustica, ci de calitatea aparaturii si a mâinilor care fac reglajele.
În schimb telefoanele mobile au sunat nestingherite. Cred ca apelurile pentru închiderea sau trecerea lor la modul „silentios“ trebuiau facute mai des si mai cu… claritate, inclusiv în foyer. În fond, tot o chestiune de sonorizare!