Am recitit cuvântarile rostite în 1956, la Congresul Uniunii Scriitorilor din R.P.R. O exceptie: interventia lui Marin Preda. Referindu-se la personajul literar, creatorul „Morometilor“, de la a carui nastere se vor împlini peste câteva zile 91 de ani, polemiza subtil: „Pentru eroul prozei epice, de pilda, problema libertatii sociale devine la un moment dat atât de individuala, unica si majora, încât se transforma în marea sa problema, iar celelalte probleme ramân fie rezolvate, fie dependente de problema cea unica, fie de importanta secundara. La fel devine problema unica, pentru eroul prozei epice, marea problema a casniciei, a fericirii, sau nefericirii, problema «dormitorului», cum spune Tolstoi. Individul suporta marile catastrofe sociale si naturale cu mult mai multa usurinta decât catastrofa casnica, gelozia, tradarea sau chinurile iubirii neîmpartasite, spune Tolstoi. Si eu sunt convins ca marele scriitor nu greseste, ca individul astfel e facut si ca nu e rau ca e facut astfel“.
Citându-l nu pe Lenin ca alti vorbitori, ci pe Tolstoi, punând accentul pe drama individuala, Marin Preda îsi dezvaluia, în amintitul for împotmolit în limbajul de lemn al epocii, evazionismul, umanismul, facând, în fond, dovada unei mari constiinte artistice.
*
La o întâlnire cu librarii italieni, Umberto Eco afirma: „Cartea apartine acelei categorii de ustensile care, odata inventate, nu mai sunt susceptibile de a fi ameliorate. Din aceasta categorie mai fac parte: foarfecele, ciocanul, lingura si bicicleta“. Ideea scriitorului era ca nimeni si nimic nu vor putea modifica în mod esential Cartea, nici chiar tehnologiile si suporturile ultramoderne. Aceasta opinie mi-a amintit însa de o reflectie a unui personaj al lui Roa Bastos: „Cartile îsi au destinul lor, dar destinul nu are nici o carte“. Ceea ce consuna cu o alta observatie a autorului „Pendulului lui Foucault“, de aceasta data privind „nascocirile“ scriitorului în raport cu adevarul istoric si cu relativitatea în timp a acestuia. În lumea reala totul este la urma urmei efemer si schimbator. Ce se petrece însa în „Razboi si pace“ sau în „Fratii Karamazov“ este pentru totdeauna. Nimeni si nimic nu mai poate schimba ceva, decât doar niste regizori sau editori exaltati ori impostori. Dar schimbarile lor sunt cel mult alte povesti, alte „istorii“ ce le apartine si care, de regula, sunt sortite neantului ab initio. „Toti filosofii“ – observa Umberto Eco – „si-au racit gura spunând: exista, de o parte, realitatea – o lume în care Jacques Chirac este presedinte al Republicii Franceze – de cealalta parte, fictiunea – o lume în care gasesti un tip care se numeste Sherlock Holmes. Filosofii au avansat mereu supozitia ca universul fictional are un nivel de adevar, inferior. Pentru mine este exact invers… Tot ceea ce noi numim adevar în lumea realitatii poate sa fie pus în cauza. Vom descoperi poate într-o zi ca Einstein s-a înselat, dar fictiunea, faptul ca Emma Bovary moare, e ceva sigur. Nu se discuta. Daca cineva vrea, poate sa scrie o alta istorie, dar în ce priveste universul lui Flaubert, ea moare“.
*
Gabriel Gàrcia Márquez marturiseste ca a început sa scrie proza la întâmplare si mai ales pentru a-i demonstra unui prieten ce conducea ziarul la care lucra ca si generatia sa poate da scriitori. Cu timpul, se confeseaza autorul „Veacului de singuratate“, scrisul a devenit pur si simplu o placere. Una printre altele. Apoi, a ajuns sa nu-i placa nimic mai mult pe lume decât scrisul. Pentru ca, în fine, scrisul sa devina o suferinta. Nu e singurul prozator pentru care scrisul înseamna suferinta. Literatura noastra are, si ea, exemplele sale. Marin Preda este unul dintre ele: „Daca as sti ca efortul pentru scrierea unui roman ma poate costa viata, mi-as lua toate masurile de siguranta pentru a înlatura o eventualitate cum ar fi boala din care sa mi se traga moartea. Dar unica masura hotarâtoare, aceea de a renunta la scris, nu as lua-o“.
*
Borges postula ca „ideea lecturii obligatorii, în literatura, este o idee absurda, cum la fel de absurd ar fi sa vorbesti de fericire obligatorie“. Întelegem si mai bine sensul acestei asertiuni amintindu-ne ca tot el credea ca literatura este o forma a fericirii. Sau, poate, macar o compensatie. O forma a fericirii a fost, cu siguranta, literatura pentru Ibraileanu, un Cititor, cu majuscula, al carui portret viu, memorabil, i-l creioneaza cu o pana de mare prozator Valeriu Cristea în eseul „Spatiul în literatura“. Un cititor care a iubit femei din carti si nu a dansat decât la baluri fastuoase ca cel al Natasei Rostova, si care se refugia, cu stocul corespunzator de tigari, din lumea reala, plina de microbi, fie ei si virtuali, într-o odaie dintr-un vechi „fundac“ al Iasilor ce se umplea de fum si de eroii marii literaturi. Sunt convins ca, daca n-ar fi existat literatura, Ibraileanu s-ar fi sinucis de tânar.
Revad un text al lui Mircea Eliade, publicat în 1935. Este vorba de un eseu în care Eliade face o neta distinctie între viata politica si viata civila, asa cum aratau ele în epoca interbelica, perioada pe care nu putini retardati, caci nostalgici nu se pot numi (nostalgia este o stare ce înnobileaza fiinta umana!), nu contenesc a ne-o prezenta ca pe un timp al celei mai pilduitoare moralitati, al prosperitatii si fericirii, dar mai ales al unei democratii exemplare. O democratie care, vezi Doamne, ar trebui sa ne inspire, sa ne fie model si în mileniul al treilea. Dar sa reproduc ceea ce scria Mircea Eliade în 1935: „Viata civila s-a confundat în România moderna cu viata politica. În loc ca idealul oricarui om sa fie civilitatea maxima, idealul a ajuns sa fie politica partidului. Termenii de «civilitate» si «politica» ar fi trebuit sa coincida si în realitatea istorica moderna, asa cum coincid filologic. De fapt, însa, viata civila si viata politica – mai ales asa cum e înteleasa la noi – nu au nimic comun. Cea dintâi priveste realitatea nationala întreaga; cealalta, o realitate fracturata între «partid» si «adversarii partidului». La viata civila sunt datori sa participe toti… La viata politica participa cine vrea. Viata politica nu este o datorie pentru nimeni. A nu «face politica» nu este o tradare; dimpotriva, acei care se refuza astazi politicii constituie ultima rezistenta a spiritului public în România“.
Este superfluu a mai sublinia cât de actual este Mircea Eliade. Se verifica astfel – în treacat fie spus – înca o data, ca marile spirite vad dincolo de conjunctural, de ocazional, de evenimential. Vad ceea ce este definitoriu. Pare ca Eliade descrie si explica avant la lettre realitatea româneasca de astazi si, din pacate, mai mult ca sigur, de mâine. De mai bine de doua decenii, oamenii de buna cuviinta din aceasta tara se întreaba: unde sunt, unde s-au retras personalitatile autentice, competentele si constiintele morale? De ce scena (si nu doar cea politica) este invadata de infractori, care adesea se dau si disidenti, de semidocti si sfertodocti, de jigodii, de mafioti care au adus România în sapa de lemn? Un economist de mare autoritate aprecia ca România a pierdut în perioada de dupa 1990 mai mult decât în cele doua razboaie mondiale. Este un pret literalmente devastator pentru trecerea de la socialism la capitalism, cu atât mai mare cu cât aceasta trecere nici macar nu se produce firesc si într-un timp rezonabil. Sunt oare intelectualii, oamenii capabili, onesti, patrioti adevarati niste lasi care nu au curajul sa lupte, sa-si asume destinul societatii si al statului român? Sau traiesc cu convingerea ca trebuie sa ramâna pe pozitiile ultimei rezistente, cea a Spiritului, nu numai a spiritului public de care vorbea Mircea Eliade la 1935? N-ar fi exclus. Este de vazut însa daca o asemenea rezistenta nu a devenit „inerta“ si daca nu cumva ei au abandonat însasi „lupta cu inertia“, de care vorbea, cu scânteieri de geniu, cel mai „periculos“ disident dintre toti scriitorii disidenti ai epocii postbelice românesti! Riscul pe care îl implica ramânerea pe baricadele ultimei rezistente este enorm, fiindca în câmpul lasat liber se înstapâneste tagma ticalosilor, a jefuitorilor, cum zicea un ilustru revolutionar fara certificat, si a tradatorilor de tara. Sau, poate, cei ce formeaza ultima rezistenta au rabdare, stiind din experienta istoriei ca poate veni si un moment al socotelii? Oricum, nu avem încotro: trebuie sa credem în ultima rezistenta, fie si pentru ca este ultima…