MILDELA D’AMICO si ELENA MOSUC în dialog cu COSTIN POPA
Am întâlnit-o recent, la Milano, pe una dintre cunoscutele soprane italiene, Mildela D’Amico, multi ani solista în ansamblul Scalei, actualmente eminenta profesoara de canto. Printre fostii ei elevi se numara si reputata noastra soprana Elena Mosuc, care m-a însotit în vizita. Am patruns într-un apartament de bloc, situat lânga moderna cladire a Teatrului Strehler, în încaperi care poarta marturii ale gloriei marii scene milaneze, pe care Elena Mosuc triumfase cu câteva zile înainte în „Rigoletto“ de Verdi. Fotografii ale Mildelei D’Amico în compania unor ilustri cântareti împodobesc peretii, pianul, biroul, celelalte mobile. O istorie vie. Amintiri de neuitat si dovezi ale unui profund respect pentru fostii colegi, legendare nume ale artei lirice italiene.
COSTIN POPA: Stimata maestra, va vad alaturi de Mario del Monaco, Franco Corelli, Leyla Gencer, Lina Pagliughi, Luciano Pavarotti…
MILDELA D’AMICO: Da, glasuri de aur…
C. P.: Ce spuneti despre acesti mari disparuti?
M. D’A.: Artisti uriasi. Am fost prieteni, dar pe lânga relatia fraterna, discutam mereu despre profesiune, despre tehnica vocala. Si trebuie sa afirm ca putini tenori din lume au putut ajunge la nivelul unor del Monaco, di Stefano sau Corelli. În ziua de astazi nu mai exista asemenea cântareti.
C. P.: L-as adauga pe Pavarotti…
M. D’A.: Si pe el, dar în primul rând pe Mario del Monaco si Giuseppe di Stefano. Eu am debutat alaturi de un alt mare tenor, Ferruccio Tagliavini, care a fost si nasul meu. Cred ca acesti cântareti de acum nu vor lasa urma în istorie, cum o va face Elena Mosuc. Iata numai un exemplu. Când a cântat „Rigoletto“ la Arena din Verona a emis uimitoare Mi bemoluri acute care au facut înconjurul întregii arene iar publicul a apreciat entuziast: „Storiche“.
C. P.: Istorice, ca si ieri la Scala. Ati adus aminte de tehnica vocala. Ce secrete ascunde?
M. D’A.: Am avut onoarea si bucuria sa dau prima mea auditie, chiar la Scala, cu maestrul Wolfgang Sawallisch, care m-a ascultat în arii din „Traviata“, „Somnambula“ si „Turandot“, rolul Liù. Nu m-am dus sa auditionez la Viena pentru ca logodnicul meu, tenorul Aronne Ceroni, era gelos si nu voia sa ma lase. Maestrul a înteles. Auditiile se tineau în celebra Sala Galbena a Scalei. Scara, de la poarta pâna la etajul al treilea, era plina de tinere aspirante care asteptau sa cânte. Erau venite din toate colturile lumii, chiar si din Australia. Dupa aria din „Traviata“ ma asteptam sa fiu oprita, dar maestrul mi-a spus „Foarte bine!“ si a dorit sa continui cu „Somnambula“, cavatina „Ah, non credea mirarti“. Si apoi, cu „Tu che di gel sei cinta“ din „Turandot“. Dupa ce am terminat, i-am cerut scuze ca am profitat de bunavointa lui si am cântat atâta. Vazusem doar ca asteptau multe fete. Mi-a raspuns: „Eu sunt cel care trebuie sa-ti multumesc pentru ca, în sfârsit, am avut placerea sa ascult pentru prima data scoala italiana de belcanto“. Ei bine, profitând de un teren extrem de fertil, i-am transferat Elenei acest stil. Personal, îi acord un calificativ unic în lume, este Paganini al liricii italiene.
C. P.: Ce frumos!
M. D’A.: Este complimentul pe care i-l fac mereu pentru ca, asa cum Paganini facea sa vibreze în fata publicului corzile subtiri de vioara si sa creeze divine sunete speciale, agile, „invizibile“, la fel face si ea. În orice moment în care cânta, produce sunete „invizibile“, care nu se pot „atinge“, dar se simt în strafundurile sufletului. De aceea spun ca este Paganini al artei lirice.
C. P.: Am ascultat-o în „Rigoletto“ înfatisând o bogatie de culori, tente, „sfumature“, nuante…
M. D’A.: Într-adevar, aici este un secret, pentru ca eu am inventat sunetul „invizibil“ al vocii, dupa cum maestrul Luciano Chailly, tatal dirijorului Riccardo Chailly, a inventat sunetul „blu“ al orchestrei sau Niccolò Castiglioni, un compozitor contemporan important, a inventat culori specifice în orchestra, cautând întoarcerea la puritatea naturala a sunetului. Elena are vocea pura, sonoritatea pura si a învatat atât de bine sunetul „invizibil“ încât acum îl creeaza ea. De aceea este întotdeauna atât de minunata.
C. P.: Cum a ajuns la performanta?
M. D’A.: Am studiat împreuna foarte mult, am selectionat sunetul optim dintre toate cele care puteau fi produse. Vocea ei este un dar de la Dumnezeu, dar a înteles care sunt sunetele cele mai bune pe care le poate emite. Elena nu cânta numai cu glasul, ci si cu sufletul. Nici macar un sunet nu iese din gura ei fara sa fie expresia inimii si sufletului. Are ceva în plus fata de alte cântarete care sunt superficiale, se preocupa numai de tehnica si însira note fara simtire.
ELENA MOSUC: As adauga ca maestra nu ma lasa sa aprofundez nici un sunet daca nu era corect, totul era studiat, analizat…
C. P.: …pentru a-l alege pe cel ideal.
M. D’A.: Ma gândesc la toate culorile sunetelor care pot fi emise de o soprana, pentru ca nu toate le produc pe aceleasi, nu toate vocile sunt egale, nu toate au forta necesara, în timp ce tehnica este aproape la fel. Minunat este însa elementul care absoarbe, care energizeaza, care stapâneste aceasta tehnica – Elena.
E. M.: Am facut imens de multe exercitii, care spuneati ca provin de la maestra dvs.
M. D’A.: Da, maestra Liopard, care a fost profesoara celebrelor Renata Scotto, Anna Moffo; si apoi, la Conservator, am avut-o profesoara pe eleva legendarei Claudia Muzio. Îndrumatori mari, acesta-i adevarul.
C. P.: Si descendenta directa din
renumite scoli de canto.
M. D’A.: I-am daruit Elenei câte ceva din toate acestea, le-am facut bunurile noastre comune.
E. M.: Lucrul principal pe care am reusit sa-l realizam a fost sa scoatem vocea „în afara“ si sa obtinem modalitatea de a cânta fara sa ma obosesc…
M. D’A.: …de a concentra sunetul care apoi sa fie emis si sa sune ca o aureola…
C. P.: …îmbogatita de armonice.
E. M.: Am pregatit totul mai ales pentru Arena din Verona, unde nu trebuie sa cânti din capitalul de glas, ci în rezonanta, pentru a umple si domina imensul spatiu de douazeci de mii de locuri.
M. D’A.: A fost formidabila, vocea i s-a auzit si în ultimul rând la fel de bine ca în fata.
C. P.: Si la Scala, glasul era întotdeauna penetrant si stralucitor. În cvartetul din actul al IV-lea era deasupra tuturor, domina.
E. M.: Nu am înteles critica lui Paolo Isotta ca nu stapânesc fonatia articulata. Tu ai înteles toate cuvintele mele, nu?
C. P.: Absolut, am citit si eu acea cronica, m-am mirat si am fost atent la spectacole. Toate cuvintele erau foarte clar rostite, „muscate“.
M. D’A.: Se întelege tot textul. Ce n-a priceput Isotta este ca la Elena silabele nu sunt derulate rapid, rezultate doar din dictiunea buna, ci spun cu totul altceva, ceea ce Verdi a vrut sa scoata în evidenta, expresiv, din cuvinte. Si ea face acest lucru, pentru ca este o muziciana, o artista, o persoana sensibila.
C. P.: Am dialogat cu James Conlon, dirijorul serilor cu „Rigoletto“ si a apreciat la fel.
M. D’A.: Vedeti? Va mai spun si altceva: este capabila sa faca zece variatiuni, una mai dificila decât alta, pe o tema ascultata, ceea ce este unic. Si în „Lucia di Lammermoor“, mereu schimba variatiunile, una mai frumoasa si mai grea ca alta. Nu stiu cine altcineva le-ar putea executa. Ca sa schimbi mereu, trebuie sa fii un mare muzician.
E. M.: Nu-mi place rutina, vreau sa descopar lucruri noi.
M. D’A.: Un impresar important, care cunoaste totul în lumea lirica, mi-a telefonat ieri si mi-a spus ca Elena este unica Gilda cu adevarat valabila, pe care o avem în ultimele decenii.
C. P.: Iata rezultanta unor preocupari serioase. Când ai început studiul cu maestra?
E. M.: Dupa cum stii, m-am preocupat de la saisprezece ani de vocea mea si, pentru ca voiam sa fiu solista, m-am dus la Scoala Populara de Arta. Apoi am facut Conservatorul. Dupa aceea, am fost angajata la Opera din Zürich. Dar mereu am dorit sa am scoala italiana. La Milano, am venit sa studiez cu sotul maestrei, Aronne Ceroni, si el fost solist la Scala. Am si lucrat o perioada. Apoi m-a auzit maestra si am decis sa continuam împreuna. Era în 1996.
M. D’A.: Un tenor este profesor bun pentru tenori, o soprana trebuie sa învete de la o soprana. Nu am auzit contrariul. Îmi pare rau, eu sunt contra învatamântului masculin pentru cântarete. Exista specificitati în probleme de respiratie, aspecte fiziologice etc. etc.
C. P.: Presupun ca, la început, studiul a fost intensiv, apoi au venit consolidarile.
M. D’A.: Trei-patru ore lucram asupra notei de Si natural, apoi ne întorceam la sunetele joase, apoi urmau exercitiile la octava. Au fost imens de multe, eu nu le numaram, dar ea, da. Mi-a reprosat ca nu sunt niciodata satisfacuta…
E. M.: Eu nu sunt niciodata multumita de mine. Am si muncit mult: veneam dimineata de la Zürich la Milano, studiam si cântam doua-trei ore cu maestra, ma întorceam seara înapoi, acasa. La început am facut mari sacrificii.
M. D’A.: În orice caz, a avut extrem de multa rabdare.
E. M.: Pentru ca din start am înteles ca tehnica vocala este foarte importanta pentru a da longevitate carierei.
C. P.: Voiam sa cunosc unele dintre secrete, de aceea am întrebat…
E. M.: Nu mi le-a spus nici mie.
M. D’A.: Le-a descoperit cântând. A studiat mult, serios, nimic nu a primit cadou.
E. M.: Am facut ce mi-a indicat maestra, dar alte lucruri le-am aflat singura.
M. D’A.: Asa este. Ce m-a impresionat a fost faptul ca a recunoscut rolul meu de profesoara.
C. P.: Un lucru destul de rar printre cântaretii de astazi. A vorbit mereu despre dumneavoastra la Radio, la televiziune, în presa scrisa. Nu mai spun de CV-uri.
M. D’A.: Sunt foarte mândra de ea, trebuie s-o ascultati nu numai în „Rigoletto“, dar si în „Lucia di Lammermoor“…
C. P.: Am auzit-o si la Bucuresti, si la Zürich. Superba belcantista.
M. D’A.: Discursul ei muzical încânta.
E. M.: Pacat ca directorul general al Scalei nu este fan al belcantoului.
C. P.: Oare?
M. D’A.: Da, nu stiu cum este posibil în patria operei.
C. P.: Si acolo exista mult business. Elena, ce-ti propui pentru viitorul apropiat?
E. M.: În martie, voi face o productie noua cu „Povestirile lui Hoffmann“ la Zürich. Interpretez toate cele patru personaje feminine. Cu rolul Olympiei voi face si debutul meu, în toamna, la Metropolitan Opera din New York. Acolo directiunea doreste, în chip traditional, sa aiba patru interprete diferite. Mi-ar fi placut sa cânt în acelasi spectacol nu numai Olympia, dar si Antonia, Giulietta si Stella.
M. D’A.: Când le vei interpreta la Deutsche Oper Berlin unde, dupa marele succes în „Lucia di Lammermoor“, esti asteptata cu frenezie?
E. M.: În 2011.
C. P.: Si, se pare, un rol nou, temuta Norma. Adevarat?
E. M.: Da, anul viitor debutez în „Norma“ de Bellini.
M. D’A.: Nu stiam. Unde?
E. M.: La Zürich. Ce parere aveti?
M. D’A.: Dupa mine, cu vocea ta, poti cânta tot repertoriul de belcanto. Dar eu as fi putin atenta daca as avea înca angajamente pentru Lucia, Gilda. As mai astepta un pic cu Norma.
E. M.: Am cântat deja „Anna Bolena“, care este mai dificila.
M. D’A.: Asa este, poti face rolul la înaltul tau nivel, asta e sigur.
E. M.: Am cântat deja romanta „Casta Diva“ si cabaletta ce-i urmeaza, „Ah! bello a me ritorno“.
M. D’A.: Exista multe soprane, chiar lejere, care le fac. Dar sunt parti dramatice mult mai dificile. Duetul cu Pollione este un… meci frumos. Îmi amintesc ca, daca Mario del Monaco tinea prea mult acutele, Maria Callas îi aplica discret un… sut. Tu vei fi superba.
C. P.: Maestra Mildela D’Amico, un gând la final de dialog?
M. D’A.: De când am cunoscut-o pe Elena Mosuc sunt fericita. Este un simbol paganinian.
C. P.: Minunat spus si inspirator! Veti vedea. Va multumesc amândurora.