Fara travelling-uri complicate, fara studii de lumina, fara actori profesionisti, aproape fara recuzita – un Jeep, câteva corturi si un numar de glastre cu flori, nu mai mare de zece, fara teze complicate impuse cu tot dinadinsul, fara savantlâcuri si fara implicatii politice, „Zire darakhatan zeyton“ al lui Abbas Kiarostami trateaza ceea ce ar putea fi o poveste de dragoste in Iranul zguduit de cutremurul violent din 1992.
La ce bun filmul când atâtia si atâtia oameni (in jur de 50.000, conform estimarilor finale) pier ca si cum n-ar fi fost niciodata, pare a spune Kiarostami. Vocea sa, prin mijlocirea personajului regizorului, abia daca se face auzita; adevaratii protagonisti sunt localnicii.
La ce bun filmul, o arta oricum aproape nerecunoscuta oficial in Iran, intreaba elevele de la o scoala locala când li se cere sa se prezinte la un casting improvizat, daca ultima productie a regizorului abia s-a bucurat de o unica difuzare la televiziunea nationala? La ce bun sa apari intr-un film in care colegele de scoala nu vor putea sa te vada, sa te admire? La ce bun sa apari intr-un film in care esti obligata sa porti haine traditionale, din acelea pe care nimeni in afara persoanelor fara educatie nu le mai poarta, intreaba viitoarea actrita Tahereh.
Pentru regizorul insusi, filmul cade pe plan secund in fata traseului sinuos al relatiei lui Hossein, protagonist al unei unice scene care se lasa greu filmata, cu Tahereh, partenera sa. Hossein este refuzat constant, mai intâi de parintii lui Tahereh, apoi, dupa disparitia acestora in cutremur, de bunica acesteia, iar acum de Tahereh insasi. Neinduplecarea ei, motivata de faptul ca Hossein este analfabet si nu este proprietarul unei case, si incapatânarea lui, care ii cere mâna, din nou si din nou, cu aceeasi cerbicie, fac toata frumusetea filmului.
Finalul deschis ii are in centru tot pe cei doi tineri. Prin ochii personajului regizorului (Mohamad Ali Keshavarz), camera il urmareste de la distanta pe Hossein, care o urmeaza pe Tahereh. Dupa obicei, aceasta il ignora. Cei doi zabovesc insa câteva momente, iar Hossein se intoarce. A obtinut el, in sfârsit, acceptul lui Tahereh de a-i deveni sotie? Camerala sprintara care insoteste intoarcerea lui (de altfel, singura forma de soundtrack a filmului) pare a sugera ca da. Nu putem spune cu siguranta.
Chestiunea a fost intens dezbatuta de critica, desi important nu este daca Tahereh a spus „da“ sau „nu“. Important este ca, in ciuda cataclismului care abia a trecut, in ciuda peisajului neprimitor, in ciuda lipsurilor de tot soiul, viata isi vede de drumul ei, dupa cum filmul din film, in ciuda feluritelor constrângeri, urmeaza sa se faca. Aceasta demonstratie simpla este câstigul ultim al lui „Zire darakhatan zeyton“. La aceasta este el bun.
„Filmul incepe cu D. W. Griffith si se termina cu Abbas Kiarostami“, a declarat odata Godard. „Sub maslini“ nu face decât sa-i dea dreptate.
The long and winding road: „La belle noiseuse“ de Jacques Rivette
Nu intotdeauna si doar in anumite conditii, avangarda, prin definitie neiubitoare de norme si având un public restrâns, devine mainstream. Astfel, exista o avangarda „acceptabila“, cvasiunanim apreciata, dupa cum exista o avangarda nerecunoscuta ca atare, al carei unic defect este acela ca nu poseda intocmai calitatile celei dintâi. Din motive nestiute de nimeni si fara vreo legatura cu valoarea lor intrinseca, unele creatii ajung sa fie vazute si placute, altele mai putin.
Mai toata lumea a auzit de Godard, Truffaut, Rohmer si Chabrol – filmele lor sunt difuzate si rasdifuzate. Prea putini au auzit, insa, de Jacques Rivette, colegul lor de la „Cahiers du cinéma“, inca si mai putini i-au vazut filmele, rareori s-au bucurat acestea de aprecierea juriilor de la marile festivaluri. „La belle noiseuse“ din 1991 este una dintre rarele exceptii.
Cu o actiune aproape inexistenta si cu dialoguri cam cât pentru un scurt-metraj, servindu-se de o mâna de actori si de decoruri care se schimba o data la jumatate de ora, aceasta pelicula mutipremiata a lui Rivette este pe cât de epopeica in dimensiuni, pe atât de hipnotica. Având o durata de „doar“ patru ore („Out 1“ din 1971 avea 12 si jumatate!), „La belle noiseuse“ este inainte de toate povestea unui tablou, sau mai degraba descrierea in detaliu a momentelor care il preceda si determina.
Pictorul este Edouard Frenhofer, interpretat magistral de Michel Piccoli, modelul este Emmanuelle Béart. Celelalte personaje aproape ca nu conteaza atâta timp cât tabloul nu este terminat.
Liz, partenera lui Frenhofer, Nicolas, partenerul lui Marianne, amândoi gelosi, amândoi neresemnati in legatura cu putinatatea atentiei de care se bucura, Porbus, chimistul indragostit de arta, cu totii asteapta sa vada cum va arata tabloul. Si noi laolalta cu ei. Nicolas se intreaba in acelasi timp daca nu cumva Marianne s-a indragostit de Frenhofer. Si noi odata cu el.
Ambele sunt piste false, diversiuni inteligent construite de Rivette: nici tabloul nu il vom putea vedea, nici intre creator si muza nu se intâmpla nimic. Ceea ce vedem totusi este mult mai important.
Vedem procesul de creatie insusi, infatisat in cele mai mici amanunte. Minute in sir, il vedem pe Frenhofer cum isi cauta pensulele, cum le curata, cum isi pune in ordine schitele, cum umple borcanasele cu apa, cum construieste un mic decor, cum ii dicteaza lui Marianne o pozitie, cum o modifica si iar o modifica, cum se enerveaza si pleaca, pentru a se intoarce si a modifica din nou pozitia care mai devreme i se paruse potrivita, si tot asa, la nesfârsit. Toate acestea nu au nimic romantic in ele, personajul lui Piccoli nu e nici pictorul genial tipic, fustangiu si cu o predilectie pentru vinul rosu, nici melancolicul Guido din „8½“, ci un batrân cocosat, tiranic si capricios, care cea mai mare parte a timpului isi distruge vechile schite si incepe altele, pe care de asemenea le distruge.
Toate acestea le vedem, tusa cu tusa, esec cu esec, tot ceea ce este indeobste considerat plictisitor, scârtâitul penitei, horcaitul lui Frenhofer, aproape nimic nu este ascuns privirii. In aceasta rezida fascinatia pe care o exercita pelicula lui Rivette, desi spectaculos este si modul in care personajele se influenteaza reciproc, acele subtile schimbari pe care unele le suscita in celelalte abia intâlnindu-se, abia vorbindu-si, intr-un fel similar celui in care coregrafia din final se desfasoara, când toti cei cinci (plus sora lui Nicolas) isi iau ramas bun.
Cu greu ne luam si noi ramas bun de la personajele lui Rivette, cel putin la fel de memorabile ca cele din „Pierrot le fou“ sau din „Les quatres cents coups“. Din pacate, Frenhofer nu a avut norocul lui Pierrot sau Antoine Doinel, la fel cum Rivette nu l-a avut pe cel al lui Godard sau Truffaut.
Cinema-ul insusi e une belle noiseuse.