Scriitorii şi Homer

Credincioasă lăudabilei ostentaţii cu care Bucureştiul literar şi artistic stăruie număr de număr să-i menţină în prima linie pe expiraţii, marginalii şi seniorii zilei de azi, revista publică un foarte interesant eseu despre „actualitatea poeziei lui Bacovia“ scris de regretatul Tudor Opriş, un articol judicios şi erudit intitulat Lecţia de limbă vie de Titus Vâjeu despre „experimentul“ latinizant în care reputatul profesor şi latinist de la Iaşi, Traian Diaconescu, transpune în latina clasică marea poezie românească; o emoţionantă mărturie de amor pentru Sonet, „regina poeziei“, semnează eminescologul eminent Nicolae Georgescu, poet cu această ocazie, ilustrându-şi cu exemple concrete, poezii (sonete!) în toată regula, respectivul „amor“. Însemnările lui Ion Brad recomandă o monografie dedicată ilustrului critic şi istoric literar Cornel Regman („Cică nişte cronicari…“, 1970) de „o tânără specialistă din Ardeal, Nadia Vesa. Revista publică un interviu cu un proaspăt octogenar, polivalentul actor Candid Stoica, căruia cu această ocazie îi trimit mesaje călduroase Radu Beligan, George Bălăiţă, Dinu Grigorescu. Despre cel care pe vremuri fusese invitat să întregească excelenta echipă a Teatrului de Comedie de sub directoratul marelui Radu Beligan, prietenul lui Candid Stoica, prozatorul George Bălăiţă scrie o mică şi ataşantă perlă prozastică: „Am citit, cu delicii, falsele lui memorii. De fapt cronici ale culiselor. Care înseamnă lumea largă şi nu numai jungla de carton din văpaia reflectoarelor. Cred că, în sfârşit, Candid şi-a găsit rolul vieţii sale: autor al acestor cărţi. Prin anii ’30 apărea o carte, Cartea de la San Michele, autor: Axel Munthe. Un personaj fabulos. Medic şi aventurier. Cartea lui a avut milioane de cititori, generaţii succesive, pe întreg mapamondul. Curios şi intrigat de faima lui, G.B. Shaw i-a trimis un mesaj: «Dragă dle Munthe, ţi-am citit cartea. N-am găsit în ea nici urmă de literatură, dar mor de invidie că n-am scris-o eu»… Schimbând ce este de schimbat, pot spune şi eu la fel despre cărţile amicului meu din tinereţe, Candid Stoica, actor născut iar nu făcut, librar de plăcere, scriitor de duminică, bun de citit în fiecare zi a săptămânii“. Când un mare scriitor ca George Bălăiţă scrie cu peniţa de aur câteva rânduri ca acestea, parcă-ţi vine să simţi că ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap: nu-ţi mai trebuie altceva, doar cititori să fie! Însă dramaturgul Candid Stoica şi-ar dori spectatori pentru piesele de teatru pe care le-a scris: teatrele promit şi uită să-i răspundă. Directorii de teatre – spune el – „s-au constituit în adevărate cazemate în care nu pot pătrunde decât prietenii lor, creatori de insipide piese care ocolesc cu bună ştiinţă realitatea ce le-ar putea periclita scaunul“. O directoare, fostă prietenă şi bună colegă îi spune, „plângând“, că „nu poate să citească piese de teatru“: piesa se cheamă Dosarul curvelor. O altă piesă a dlui Candid are ghinionul că nu ştie cum (şi dacă) va fi privită (citită) de noul director al teatrului respectiv (care vine cu preferaţii săi); cu altă piesă e „în discuţii cu cei de la Radio“. Încurajat şi optimist, dl Candid Stoica scrie mai departe: scrie piese de teatru şi „lucrez de zor la un alt volum cu titlul: Cronici cu ţepi de trandafiri“. Un amplu portret scrie Mihai Merticaru despre opera şi personalitatea prozatorului şi hermeneutului Leonard Gavriliu care, într-un bloc din Paşcani (Str. Cronicar Ion Neculce, bloc B-2, scara B, ap. 5), ţine bine de 13 ani în picioare dinamica şi bătăioasa revistă Spiritul critic, „marginală“ şi ea ca multe opere culturale majore, strălucite iniţiative literare de care e în stare provincia românească. Un alt senior al literaturii române, dramaturgul Dan Tărchilă (n. 28 noiembrie 1923), i-a acordat lui Florentin Popescu un foarte interesant interviu. Piesele sale istorice s-au bucurat de succes de public, iar acum se întreabă: „Ce viitor mai poate avea teatrul istoric într-o lume anistorică?“ Pe vremuri, Io, Mircea Voievod a avut un mare succes pe scena Teatrului Municipal, cu Victor Rebengiuc în rolul titular: „o excelentă creaţie actoricească“. A avut un „incident“ cu piesa: voise s-o pună în scenă la Naţional maestrul Sică Alexandrescu, dar „s-a opus Baranga. S-a opus cu furie! Şi maestrul a cedat, piesa a fost scoasă din repertoriu“ pentru ca în anul viitor să urce pe scena Municipalului: mărirea şi decăderea teatrului, ca şi a literaturii în genere, se datorau, în multe situaţii din trecutele vremi, nu doar „cenzurii“ oficiale, dar şi mai ales cenzurii pe care invidia colegială o exercita la fel de aprig ca şi astăzi. Nimic nou sub soare! În altă ordine de idei, pornind de la premisa că o bună critică literară „poate pătrunde în înţelesurile operei unui scriitor mai bine chiar decât scriitorul însuşi“, dramaturgul este de părere că „se poate scrie biografia unui scriitor plecând doar de la opera lui, fără să i se cunoască viaţa“. Într-un singur caz opera poate să „scrie“ viaţa unui scriitor: doar dacă acel scriitor este… Homer, căruia nu i se cunoaşte biografia, iar o butadă spune că Homer nici n-ar fi existat. Nu toţi scriitorii sunt Homer! Sunt cazuri în care biografia ţine loc de operă, una de căpătâi: este cazul lui I.D. Sârbu, cu Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. În linie generală, însă, opera tinde să dezvăluie – chiar fără voia ori ştirea autorului! – mai tot ceea ce biografia poate ori vrea să ascundă…
În Bucureştiul literar şi artistic poetul şi prozatorul Nicolae Dan Fruntelată ţine o frumoasă rubrică intitulată Scaunul electric: stă pe acest scaun şi primeşte (suportă!) cu plăcere şocurile electrice pe care le descoperă în cărţile prietenilor săi. Admirabil! Vom vedea într-un număr viitor şi ce descoperă profesorul şi etnologul Nicolae Constantinescu în noua carte a lui N.D.F., Lambretta (Editura Semne, 2015, cu o prefaţă de D.R. Popescu): o carte cât o „halima“, cu o mie şi una de nopţi pline de „poveşti“ din Sud, dintr-o Oltenie cât o întreagă Românie, şi mai mult decât atât…