Ion Moldovan şi Ion Buzaşi, Şcoala Ardeleană – Semnificaţii cultural-politice, Editura „Buna Vestire“, 2014
Antologia alcătuită de către cei doi vrednici cărturari ai Blajului se deschide prin cuvântul înainte Ziua „Şcolii ardelene“– ca sărbătoare a şcolii româneşti, semnat de cardinalul Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma. Din paginile sale desprindem doar acest început: „Am aflat cu satisfacţie de Hotărârea Parlamentului României care a decretat
ca data de 11 octombrie să fie o sărbătoare a Şcolii româneşti sub numele emblematic de Şcoala Ardeleană. Această sărbătoare trebuie să constituie pentru toţi cei interesaţi de destinele şcolii româneşti nu numai un prilej de omagiere festivă şi trecătoare, ci de rodnice reflecţii şi de luminoase învăţături pentru viitor.
Despre Şcolile Blajului s-a scris mult, s-au scris pagini de literatură, de istorie şi de pedagogie, arătându-se că deschiderea lor în 11 octombrie 1754, de către vrednicul de eternă cinstitoare aducere aminte Episcopul Petru Pavel Aron, care le-a numit inspirat, profetic şi vizionar „fântânile dealurilor“, constituie un moment de crucială importanţă în dezvoltarea învăţământului românesc. Nu este aici locul să înşirăm meritele acestor instituţii de învăţământ – adevărat „izvor de haruri“ pentru neamul românesc, dar vom spune că ele constituie nucleul acelei mişcări religioase, patriotice şi culturale, cunoscute sub numele de Şcoala Ardeleană, numită de Nicolae Iorga Şcoala Latinistă de la Blaj, ai cărei reprezentanţi de seamă au fost Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, pe care aşa de expresiv îi caracterizează acelaşi mare istoric în notele sale de călătorie despre Blaj: „Aici e pământul sfânt al Blajului, unde au scris cu sângele inimii lor şi i-au învăţat şi pe alţii cu toată căldura credinţei ce stătea într-înşii acei înainte-mergători care au fost blândul călugăr Samuil Micu, asprul muncitor fanatic Gheorghe Şincai şi cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior“.
Dintre cele 11 capitole, câteva aduc date şi puncte de vedere noi asupra temelor discutate. Mă voi opri doar la câteva dintre ele.
Ion Buzaşi publică „Ţiganiada“ – O scriere unicat în literatura română, din care extragem: „Deşi a scris lucrări istorice şi lingvistice ca şi ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Ion Budai-Deleanu rămâne în literatura noastră prin poemul Trei viteji şi, mai ales, prin epopeea eroi-comică Ţiganiada. Ea este unicat în literatura română, fiind singura epopee reuşită (încercările de mai târziu, din epoca romantismului românesc, datorate lui Ion Eliade Rădulescu, Mihaida, D. Bolintineanu, Traianada ş.a.) sunt şi neizbutite din punct de vedere artistic, şi neterminate. Scrisă în jurul anului 1800, Ţiganiada a avut un destin vitreg în literatura română pentru că a rămas aproape trei sferturi de veac în manuscris.“
Constantin Cubleşan îşi deschide capitolul Gheorghe Şincai – Elegia XXV cu aceste precizări: „Cu patru poeme encomiastice (o pastorală, în limba latină menită a-l celebra pe principele moştenitor al tronului habsburgic ş1804ţ; cu alte două, scrise în limba română cu ocazia întronizării, la Oradea, a episcopului Samuil Vulcan, 1806, însoţite de versiuni în limbile maghiară şi latină; cu o Elegie, a XXV-a, publicată în 1804 – oare trebuie să înţelegem că ar mai fi existat, încă nedescoperite, alte douăzeci şi patru?!), nu se poate vorbi, totuşi, în ce-l priveşte pe Gheorghe Şincai, de o operă poetică oarecum constituită (Vasile Cârlova nu avea nici el cu mult mai multe, însă de o cu totul altă factură!). Şi totuşi, această Elegie, scrisă la 1803 şi publicată un an mai târziu în antologia Orodias a lui Nagy Ladislau, la Oradea, în limba latină, prezintă un interes aparte pentru istoriografia literară naţională. Ea face dovada unei reale continuităţi de creaţie (mai ales pe linie teologică) în expresie latinească, încă din antichitate (literatura protoromână, cum o numeşte Sextil Puşcariu), destul de bine susţinută apoi în Evul Mediu şi evoluând, cu elevaţie intelectuală, până aproape de zilele noastre“.
Mircea Popa se ocupă de „Laudele“ lui Samuil Micu – o culme a versificaţiei religioase transilvănene, creionând portretul marelui corifeu al Şcolii ardelene: „Personalitatea lui Samuil Micu (1745-1806) a căpătat în ultimul timp contururi tot mai precise. Om de adâncă sârguinţă şi credinţă bisericească, cel care refuza să pună în gura lui «băutură beţivă» s-a dovedit a fi un om de cultură complex, cu vocaţia totalităţii. A fost istoric, lingvist, lexicograf, teolog, istoric al bisericii, predicator, orator, traducător de cărţi bisericeşti şi laice, preocupat de filosofie şi retorică, traducător al Bibliei, om al şcolii, cenzor şi corector de cărţi, profesor la colegiul din Blaj, polemist redutabil, dar şi veritabil poet. Nepot de frate al marelui Inochentie Micu-Klein, «blândul călugăr» Samuil a ţinut să-şi imortalizeze numele în galeria bărbaţilor neamului, pe care l-a slujit cu devotament şi abnegaţie, printr-o bună cunoaştere a trecutului şi culturii lui, şi, în primul rând, prin cultivarea limbii vorbite de întregul neam românesc.“
Răzvan Voncu în capitolul Şcoala Ardeleană: restaurarea tradiţiei, construcţia modernităţii îşi dovedeşte încă o dată virtuţile unui istoric literar cu viziuni largi şi asocieri noi, deosebite. Foarte interesante sunt toate exemplele cuprinse în amplul său studiu, inclusiv cele din subcapitolul Miturile fondatoare şi vinul.
În sfârşit, Iuliana Wainberg-Drăghiciu şi-a ales o temă dragă inimii mele: Timotei Cipariu şi cartea veche românească. După un istoric convingător al evoluţiei tiparului în cele trei provincii româneşti, ocupându-se şi de importanţa jucată pe acest tărâm de ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român) întemeiată de Andrei Şaguna şi Timotei Cipariu, autoarea schiţează o frumoasă efigie a marelui meu consătean şi înaintaş, despre care am scris cărţi întregi.
În totalitatea sa, antologia este o carte binevenită şi demnă de toata lauda.