Să evităm eroarea de a crea o a doua Românie în străinătate

Este pregătită o nouă lege electorală. Dacă legiuitorii vor rămâne sub imperiul emoţiilor provocate de alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, există riscul de a fi creată o a doua Românie în străinătate. O Românie a celor care cred că, de acasă, drepturile lor au fost încălcate. Să nu ne amăgim, chiar dacă rezultatele alegerilor din 2014 au fost validate: manevre de manipulare a alegătorilor au existat. A fost supralicitată suspiciunea că guvernul îngrădeşte dreptul la vot al românilor din străinătate, că nu a deschis intenţionat centre suficiente de vot. Cei care au recurs la aceste presiuni ştiau prea bine că numărul centrelor şi cabinelor de vot este fixat cu un an înainte de alegeri şi că suplimentarea lor între cele două tururi de scrutin ar fi condus la anularea alegerilor. Dar tactica de manipulare a reuşit. Riscul decredibilizării nu a contat, chiar a fost dublat de cel al ameninţării cu anchetarea fraudelor date ca sigure înainte de alegeri. Două riscuri luate în logica machiavelică a scopului care scuză mijloacele. În caz de pierdere, acestea nu valorau nimic, ele au contat doar la forţarea victoriei.
Pentru evitarea anulării alegerilor, cu preţul umilirii, guvernul a sacrificat doi miniştri de externe, iar acum închide ochii la finalizarea anchetei cerută anticipat de învingători când luau în calcul eşecul.
În noua lege electorală este necesar să fie eliminată rigiditatea şi să fie închise juridic porţile fraudelor de orice fel, efective sau morale. Este nevoie de o lege care să înlăture suspiciunile, temerile şi manevrele politice. Românii au experienţa nefastă a alegerilor din noiembrie 1946, când votul lor, măsluit ruşinos, a fost folosit pentru instalarea unui regim obedient Moscovei. Acele alegeri au creat premise periculoase de eliminare a adversarilor politici prin fraudă la urne, salvându-se aparenţa alegerii democratice. Atunci România a fost ruptă în două: una captivă, în ţară, alta captivă în străinătate.
Românii formează un singur popor, fie că sunt în ţară, fie că sunt, temporar sau definitiv, în afara graniţelor. Nu trebuie create drepturi speciale nici pentru unii, nici pentru alţii. Dreptul de a alege sau de a fi ales îl au toţi, iar acesta trebuie să respecte spiritul votului universal: individual, direct, liber şi secret. Să evităm eroarea de a crea, încă o dată, două Românii, una acasă, alta afară.
Şi, pentru ca istoria să ne fie de învăţătură, am să reproduc un capitol dintr-un studiu pe care l-am consacrat vizitei preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, în România, în 1968. Acolo au fost prezentate condiţiile în care a apărut România din exil. O Românie pentru care Monica Lovinescu s-a întrebat, înainte de a părăsi această lume, „dacă nu ne-am înşelat dedicând unei Românii fictive o întreagă existenţă“ (Jurnal 1990-1993, Editura Humanitas, 2003, p. 271). Studiul din care preiau capitolul a apărut în 2013, în volumul România, supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, tom. 2, publicat la Bucureşti sub egida Fundaţiei Europene Titulescu. Desigur, atunci condiţiile istorice au fost cu totul diferite. Dar o continuare a erorilor apropiate, de care sunt capabili unii veleitari ai puterii, nu este înlăturată.
„Exilul, a doua Românie. Războiul Rece adusese românilor şi o altă fractură: exilul. În condiţiile ocupaţiei sovietice, o parte dintre diplomaţii şi politicienii surprinşi în Occident la sfârşitul războiului nu se mai întorc în România. În urma proceselor instruite în ţară, cei mai mulţi dintre aceştia sunt condamnaţi în contumacie la ani grei de temniţă, unii chiar la moarte. Această prigoană şi convingerile lor politice anticomuniste îi fac şi mai credibili pe exilaţi în ţările în care deciseseră să trăiască. Ei aduc în mediile politice, dar şi artistice şi academice, un mesaj alternativ celui al regimului de la Bucureşti. O parte dintre ei rămân pentru o vreme oarecum neutri în raporturile cu oficialităţile de la Bucureşti. Urmăreau cu atenţie tot ce se petrecea în ţara pe care fuseseră obligaţi să o părăsească. Există o perioadă în care reprezentanţii oficiali ai statului român de dinainte de război, până la clarificarea statutului politic, continuă să servească guvernul de la Bucureşti. „Din aceste motive, scrie Şerban Pavelescu, personalităţi importante ale exilului anilor 1950 şi ai deceniului următor, ca Eugen Ionescu, Virgil Gheorghiu, Monica Lovinescu, Alexandru Ciorănescu sunt încă asociaţi acţiunilor şi demersurilor guvernului român“. Prigoana din România pe motive politice bulversează totul. În momentul arestării şi condamnării grupului Maniu, ziarul Le Monde din 6 septembrie 1947 publică o declaraţie a lui Mihail Ralea, ministru la Washington. Între altele, Ralea califica drept normale arestările politice. Emigraţia reacţionează prompt. În revista Fiinţa românească, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe, publică un fragment din Jurnal care îl privea chiar pe Ralea.
Mulţi politicieni, scriitori, artişti, oameni de ştiinţă care trăiau în străinătate rup total legăturile cu ţara. La 10-11 iulie 1946, diplomaţi şi foşti miniştri români – Grigore Gafencu, George Răuţ, Viorel Virgil Tilea, Nicolae Petrescu-Comnen, Alexandru Cretzianu – se reunesc la Geneva şi iniţiază o acţiune „de informare a guvernelor şi opiniei publice internaţionale asupra stărilor din România, (şi) participarea la Conferinţa de pace de la Paris în vederea apărării cauzei naţionale. Este prima încercare de organizare a exilului românesc anticomunist pe scară internaţională“. În discuţiile de la Moscova, din 3 februarie 1948, cu Petru Groza, Stalin se interesează de emigraţia politică românească iar acesta îi răspunde „că există următoarele trei grupuri principale: grupul Gafencu, grupul Cretzianu şi un grup neînsemnat al lui Tilea. Aceste grupuri se duşmănesc între ele“. Ana Pauker, prezentă la discuţii, „adaugă la această enumerare numele lui Niculescu-Buzeşti şi Vişoianu, foşti miniştri ai Afacerilor Externe în primele guverne reacţionare ale României după 23 august 1944“. P. Groza „afirmă că în prezent Vişoianu nu desfăşoară nici o activitate subversivă şi scrie permanent scrisori în patrie în care exprimă dorinţa de a se întoarce acasă. În ceea ce-l priveşte pe Rădescu, acesta nu se bucură de nici o autoritate chiar în acele grupuri care îl sprijină în străinătate. Cel mai activ este grupul lui Gafencu. Lichidarea însă a monarhiei a reprezentat o lovitură neaşteptată pentru aceste grupuri din emigraţie, printre altele, deoarece regele nu a justificat speranţele lor după plecarea în străinătate. Acesta nu numai că nu face nici un fel de declaraţii împotriva guvernului, dar a dezminţit declaraţia tatălui său, Regele Carol. Guvernul speră că acesta se va situa şi în continuare pe această poziţie, întrucât guvernul a reuşit să-l pună într-o stare de dependenţă materială faţă de acesta“. Informaţia este preţioasă, dar nu suficient de precisă pentru perspectivă. Curând, emigraţia politică se va organiza. Cei mai importanţi politicieni s-au reunit în Comitetul Naţional Român constituit în 1949, cu sediul la Washington, care avea la dispoziţie fondurile depuse în Elveţia de către mareşalul Antonescu pentru subvenţionarea activităţii politicienilor români angrenaţi în demersurile pentru armistiţiu. Mă opresc la aceste aspecte pentru că ele au greutate şi în cursul nou al relaţiilor româno-franceze. „Existenţa Comitetelor Naţionale, scria Constantin Vişoianu la 29 iulie 1954 lui Whitney R. Shepardson, preşedintele Comitetului pentru o Europă Liberă, are o importanţă esenţială pentru ţările astăzi subjugate de Rusia Sovietică. În lupta contra imperialismului sovietic şi, mai ales, în menţinerea curajului şi a puterii de rezistenţă a popoarelor de dincolo de Cortina de Fier, Comitetele naţionale pot avea un rol foarte important. Pentru naţiunile noastre, existenţa unor Comitete Naţionale este dovada că ţările libere îşi dau seama că guvernele comuniste sunt impuse de Rusia Sovietică şi nu reprezintă aceste naţiuni. Naţiunile noastre se simt astfel reprezentate în afară, fiindcă ele ştiu că reprezentanţii «oficiali» nu exprimă voinţa lor, ci pe cea a Kremlinului“ (5).
De fapt, suntem în faţa unui fenomen care nu priveşte numai România, ci toate statele de sub ocupaţia sovietică. Emigraţia est-europeană se organizează, îşi creează structuri politice care reuşesc o vreme (până la apariţia discordiei între grupurile naţionale, apoi chiar în sânul grupurilor naţionale, care se poate deduce din precizările lui Petru Groza) să aibă audienţă la autorităţile statelor occidentale. Ele erau folosite de acestea pentru evaluarea situaţiilor din statele est-europene şi pentru presiuni politice asupra regimurilor comuniste controlate de Moscova. Disputa cu Uniunea Sovietică se repercuta, odată în plus nemeritat, asupra statelor-satelit. În aceste condiţii, fapt esenţial pentru cultura şi civilizaţia românească, activitatea creatoare era continuată, fără întrerupere, de reprezentanţii de vârf ai artelor, literaturii şi ştiinţei noastre. În Franţa se aflau George Enescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, D.C. Amzăr, Constantin Virgil Gheorghiu; în Spania, Horia Vintilă, Alexandru şi George Ciorănescu, George Uscătescu; în Italia, Dinu Adameşteanu etc. Acestora li se va alătura valul nou de emigranţi din care fac parte Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, aceasta fiind una dintre ultimii trei bursieri trimişi în Franţa, în 1948, în baza reglementărilor Comisiei mixte pe probleme culturale, cu acordul ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu. Se poate spune că nu numai politic, dar şi cultural România trăia intens dincolo de graniţele ei politice. Românii din exil scot reviste, lucrări de sinteză, redactează sau avizează materialele din enciclopedii, dicţionare enciclopedice, manuale şcolare, ţin conferinţe (cazul lui Eugen Ionescu), scriu în presă, vorbesc la posturile de radio. Dincolo de Cortina de Fier imaginea culturii româneşti era în bună parte opera lor. Diplomaţia culturală oficială avea un câmp de acţiune limitat.
România era ruptă în două părţi, este adevărat cu totul inegale, dar părţi ale aceluiaşi întreg. O dramă a destinului nostru.